RECENZII CARTILE MELE

Recenzie de Bogdan Gheorghiţă

scrisa de Lect.univ.dr. Bogdan Gheorghita pe blogul sau http://bogdangheorghita.wordpress.com/2012/12/18/ortodoxie-la-oxford/

index

O carte foarte interesanta, care te determina sa plonjezi intr-un spatiu meditativ. O carte despre convertitii la ortodoxie din Marea Britanie. O carte cu un parfum linistitor a unui autor atent la subtilitati, care te duce pe drumuri intelectuale batatorite dar care are curajul de a atinge si piscuri mai putin cunoscute.

Mihai Copaceanu porneste aici de la intrebarea ce sa fie acel ceva care ne indeamna sa facem marile schimbari in viata, mai cu seama cele care tin de religie. Incepand cu teoriile psihologice si continuand cu cele teologice autorul ajunge la concluzia ca deciziile de convertire sunt foarte diferite in cazul subiectilor prezentati ca experiente in carte. Dialogul cu acestia este unul profund, insistand pe diferitele momente ale vietii, pe experientele personale care au avut implicatii in decizia de convertire.

Personajele cartii lui Mihai Copaceanu sunt si ele diverse si acopera un interval de varsta mare (de la adolescenta la batranete… in sens psihologic…). Cartea ne zugraveste o pleiada de experiente si ne ofera o serie de drumuri facute de cei 12 convertiti catre ortodoxie. Dar in sine cartea poate fi citita de oricine (ortodocs sau nu, religios sau nu) pentru ca are un soi de gentilete cu privire la susceptibilitati si experiente asa cum are atentie la trairile personale ale unor oameni care se califica pentru a aparea in carte doar pentru ca sunt, in primul rand, oameni…

Sa fie oare revelatia cea care uneste destinele celor 12 (ca si a multor altora) si cea care sa explice pentru toti convertirea? Sa ramanem cu o taina…

Bogdan Gheorghita, FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE, Sibiu

ortodoxie1

Reclame
RECENZII CARTILE MELE

Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, Recenzie „Ortodoxie la Oxford” in Revista Tabor

Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie.

 publicat de Mircea Gheorghe Abrudan, PhD, in Revista Tabor, 2010, Cluj-Napoca,

Imboldul de a pune în cerneala câteva gânduri legate de interviurile realizate si adunate de Mihai Copaceanu într-un volum publicat de prestigioasa editura Deisis a parintelui Ioan Ica jr.1 l-au reprezentat cuvintele lui James Morton, cel de-al 12-lea convertit intervievat de autor, în raspunsul dat întrebarii: Cum este sa fii ortodox? Tânarul de 24 de ani, student în bizantinologie la Queen’s University în Canada, a spus urmatoarele: „Întâi vreau sa-ti spun ca apreciez actiunea ta si consider minunat ceea ce faci, faptul ca prezinti vocea convertitilor. Uneori sunt îngrijorat de faptul ca oamenii din tarile ortodoxe traditionale nu sunt constienti ca exista convertiti (s.n.).“2 Si din nefericire tânarul James are mare dreptate!

Cu exceptia câtorva nume bine cunoscute (speram) cercului totusi restrâns al unor clerici si ai corpului academic de teologie (studenti si profesori) a marilor teologi contemporani convertiti la Ortodoxie precum Jaroslav Pelikan, Olivier Clément, Karl Christian Felmy, John Breck, Andrew Louth, Placide Deseille si Kallistos Ware, cazurile altor sute si mii de convertiti la dreapta credinta ramân în continuare marelui segment al credinciosilor ortodocsi, necunoscute. Aceasta realitate trebuie îndreptata mai ales în aceste zile când vedem ca societatea si Biserica noastra Ortodoxa este asaltata si se confrunta tot mai mult cu prozelitismul sectar neoprotestant si nu numai. Astfel cunoasterea unor exemple concrete si vii din Occidentul european si nord-american cred ca devine, mai ales pentru misiunea pastorala si catehetica a Bisericii, un deziderat si o necesitate de maxima importanta.

Când unui credincios sau necredincios îi aduci în fata exemplul unor oameni contemporani noua care au cautat si au aflat adevarul crestin si posibilitatea de a-l cunoaste pe Hristos Mântuitorul în Biserica Ortodoxa, impactul pe care o întâlnire fata catre fata sau prin intermediul lecturii o are asupra celui ce se împartaseste de ea este cu mult mai puternic decât o lectie traditionala de cateheza. Si aceasta cred ca se poate explica prin simplul fapt ca omul contemporan mai ales nu mai este orientat atât catre urmarea unui exemplu din trecutul istoric mai îndepartat sau apropiat, ci se margineste la orizontul sau actual (si acesta conturat în ultima vreme de cele mai multe ori de mijloacele mass-media).

Îmi amintesc în acest sens de impactul pe care l-a avut asupra mea lectura unei minunate carti, scrisa de un convertit american pe nume Matthew Gallatin3, pe când eram în clasa a 12-a la liceu, si care m-a întarit în credinta Bisericii dreptslavitoare mai mult decât multe predici, cateheze sau lectii de religie la care luasem parte, la slujbele zilnice de la biserica si orele de religie de la scoala. Extraordinara poveste a pastorului protestant Matthew Gallatin, sincer în cautarile sale dupa ,,Biserica Apostolilor”, ce a trecut de la adventisti la penticostali, baptisti, cu o pauza în romano-catolicism ajungând apoi acasa în Ortodoxie, aveam sa o reîntâlnesc la alti doi americani Peter E. Gillquist4 si smeritul parinte John Breck, pe care am avut nespusa bucurie sa-l întâlnesc într-o librarie a Clujului prin intermediul lui Vasile Manea în urma cu 3 ani.

Dar cea mai tulburatoare convertire, reprezentând la propriu lungul drum de doua milioane de kilometri, pe care am cunoscut-o si de-a carei mare audienta s-a bucurat pe cuprinsul întregii tarii este fara-ndoiala povestea lui Klaus Kenneth5.

Revenind însa la convertirile prezentate de Mihai Copaceanu, observam ca o trasatura generala a ideilor, ce se desprind din toate cele 12 dialoguri înregistrate de autor, setea dupa Dumnezeu, cautarea deplinatatii revelatiei, a rugaciunii adevarate, a spiritualitatii reale si de fapt a sensului vietii. Ceea ce revine mereu în raspunsurile celor intervievati cu privire la bucuria îmbratisarii Ortodoxiei sunt afirmatiile de genul: „A fost ca si cum m-as fi întors acasa dupa o lunga calatorie“ (Nicholas Gibbes); „Ma simt ca si cum m-as fi întors acasa, aici e locul meu, aici  trebuia sa fiu dintotdeauna“ (Kallistos Ware); „Prima data când am intrat într-o biserica ortodoxa m-am simtit ca acasa, ca si cum as fi fost acolo dintotdeauna“ (Seraphim Newton); „Am simtit ca în final am ajuns acasa si ca în sfârsit ma pot simti cu adevarat eu însami“ (Gladys Bland) „M-am simtit ca si cum as fi venit acasa“ (James Morton).

Aceasta regasire a sentimentului de a fi acasa în cele ale Tatalui nostru (Cf. Luca 2, 49) observam ca este strâns legata, la fiecare din cei doisprezece, de venirea în contact cu Sfânta Liturghie sau una din cele sapte laude dar si cu frumusetea de negrait a iconografiei si imnografiei Bisericii. Aceste experiente spirituale au fost completate apoi de o serioasa lectura a cartilor teologice, istorice si duhovnicesti scrise în mare parte de doi dintre cei mai iubiti ierarhi ortodocsi ai Marii Britanii, anume mitropolitii Kallistos Ware si Anthony Bloom. Procesului de apropiere de Ortodoxie a acestor oameni, însetati de dorul dupa Dumnezeu si adevaratul sens al vietii omului pe pamânt, i-a venit întru întâmpinare dragostea parinteasca, a celor doi ierarhi amintiti, dar si a episcopului Basile Osborne, a monahului Varnava sau a parintelui Michael Gelsinger întelepciunea, dar si lipsa unei grabiri a catehumenatului, perioada care a variat de la doi la sase ani, în cazul lui Anthony Ware.

Marturiile cuprinse în acest volum demonstreaza ca prin trairea în adevaratul duh al iubirii obstacolele legate de limba, nationalitate sau jurisdictie, care din nefericire segregheaza multe din comunitatile ortodoxe din diaspora, au putut fi depasite, chiar daca unii dintre ei s-au confruntat cu atitudini mai putin binevoitoare, pe alocuri de-a dreptul respingatoare, precum în cazul parintelui Andrew Phillips care în biserica grecilor s-a lovit de atitudinea „Pleaca de la noi. Nu ai ce cauta aici. Doar grecii pot fi ortodocsi.“6 Raceala unor asemenea afirmatii, opozitia familiilor sau descurajarea prietenilor nu au avut însa sorti de izbânda în fata convingerii si râvnei personale, a dorintei fierbinti de a deveni membrii ai Bisericii Ortodoxe, dar mai ales al glasului semanat de Dumnezeu în ei, deoarece din toate cazurile prezentate de autor nu reiese faptul ca acestia ar fi fost convinsi de vreun preot sau episcop. Esentiala a fost convingerea personala. Astfel putem observa ca din toate raspunsurile date de convertiti, Ortodoxia a însemnat pentru ei adevar de credinta, pastrare a Crezului niceean, autenticitate, firesc al sufletului si dar al lui Dumnezeu. Convertiti la vârste cuprinse între 20 si 60 de ani, provenind din rândurile anglicanilor, catolicilor, sau diferitelor comunitati protestante si neoprotestante, convertitii îsi iau în serios propria credinta pentru ca aceasta le-a schimbat viata. Ceea ce pentru multi dintre noi este un dat si un firesc al vietii crestinesti si traditionale provenit din faptul ca ne-am nascut în spatiul sud-est european majoritar ortodox, pentru acesti doisprezece este un dar si un câstig de mare pret care le-a modificat mersul vietii.

Astfel ca ei au  devenit, precum marturiseste autorul, o prezenta vizibila în comunitate, oferind lectii de vietuire duhovniceasca celor mai vechi din biserica si excelând în marturisirea credintei în cercurile în care îsi desfasoara activitatea7. Asadar si pentru noi fie ca suntem simpli credinciosi, fie ca slujim ca teologi, preoti si episcopi, marturia lor

devine o pilda de morala si vietuire crestina, de pastoratie si responsabilitate, de viata în Hristos în zile când multi

nu mai vin la biserica si nu mai acorda importanta componentei spirituale a fiintei lor, în zile în care mai ales în

Occident bisericile se distrug, se închid sau sunt vândute si transformate chiar în baruri, în zile când în spatiul

traditional ortodox o parte a clerului se îmbata cu ideea triumfalismului iar constiinta publica, generala si uneori

chiar clericala se îndoieste, tagaduieste sau submineaza integritatea si veridicitatea dreptei credinte ortodoxe.

Iata asadar câteva din motivele pentru care credem ca acest volum, ca si celelalte amintite, merita a nu scapa atentiei credinciosilor si preotilor, a tuturor membrilor Bisericii deopotriva, dar mai ales a celor ce se simt responsabili de vocatia si datoria lor misionara, pastorala si catehetica de a semana în inimile contemporanilor si a celor din imediata noastra apropiere actualitatea si marturia Sfintei Ortodoxii, stâlp si temelie a Adevarului.

Abrudan Mircea – Gheorghe

1 Mihai Copaceanu, Ortodoxie la Oxford. Te-am gasit, Doamne! Marturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie, Editura Deisis, Sibiu,

2010, 183 p.

2 Ibidem, p. 165.

3 Matthew Gallatin, Însetând dupa Dumnezeu. De la ratacirile protestante la adevarul Ortodoxiei, traducere de Tatiana Petrache, Editura

Egumenita, Galati, 2005, 233 p.

4 Peter E. Gillquest, Cum am devenit ortodox. O calatorie înspre credinta crestina primara, traducere de Ioan Tanase Chis, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, 277 p.

5 Klaus Kenneth, Doua milioane de kilometri în cautarea Adevarului. Lungul meu drum spre credinta, traducere de Raluca Toderel,

Editura Agnos, Sibiu, 2009, 311 p.

6 Mihai Copaceanu, op. cit, p. 123.

7 Ibidem, p. 179.

RECENZII CARTILE MELE

„Oxfordoxie” de Elena BĂLTUTĂ in Convorbiri Literare

Oxfordoxie

Elena BĂLTUTĂ

   publicat in Convorbiri Literare, iunie, 2010

Sîntem obisnuiti să credem că fenomenul convertirii la ortodoxie este unul cel putin atipic, dacă nu chiar nemaiauzit. Ortodoxie la Oxford. Te-am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiti la Ortodoxie este un volum semnat de Mihai Copăceanu, apărut în 2010 la editura Deisis din Sibiu, care încearcă să demonteze această opinie prezentînd sub forma unor interviuri istoriile convertirilor unor personaje din Oxford precum Timothy Ware, Richard Swinbourne, Andrew Phillips, Wendy Robinson sau Paul Elliot.

Pe lîngă aceste interviuri volumul contine si un cuvînt înainte semnat de mitropolitul Kallistos al Diokleei, două articole care îndeplinesc rolul unor lămuriri preliminare – Ortodoxie la Oxford de Andrei Levitki si O întelegere psihologică a convertirii de Olivera Petrovich –, si alte trei capitole: Zece motive ale convertirilor, Despre crestinism în Marea Britanie, o scurta istorie de la Sfîntul Alban pînă în contemporaneitate, cu o trecere în revistă a unor convertiri la ortodoxie si felul în care aceasta s-a dezvoltat la Oxford, si capitolul final intitulat Aprecieri.
Despre autorul acestei cărti, Mihai Copăceanu, pot spune că a studiat teologie si psihologie la Sibiu, că între 2008-2009 a urmat cursurile unui master de psihologie a religiei la Balliol College în Oxford, iar în prezent urmează un master centrat pe probleme de psihologia dependentei la Kings College în Londra. În limba română a publicat, în urmă cu doi ani, în 2008, volumul Freud sau religia. Totem. Iluzie. Critică, la editura Agnos din Sibiu.
Cu toate că volumul este o colectie de interviuri, dincolo de răspunsurile si întrebările personajelor, lectorul poate găsi si o succintă analiză psihologică a fenomenului religios al convertirii, în special în articolul semnat de Olivera Petrovich si în primul capitol al cărtii, în care sînt identificate si prezentate zece dintre cele mai frecvente motive care pot duce către schimbarea optiunii religioase. Pentru a putea aplica aceste motive unui concept precum cel de convertire, autorul introduce o nuantare a acestuia, afirmînd că nu doar trecerea de la o religie la alta poate fi catalogată drept convertire, ci si trecerea de la absenta credintei la o credintă oarecare sau trecerea de la „simple ritualuri la o profundă convingere a prezentei lui Dumnezeu (în cadrul aceleiasi religii), de la o credintă într-un Dumnezeu rău, judecător si pedepsitor, la un Dumnezeu iubitor, ajutător si Care doreste întotdeauna binele” (p. 23). Manifestarea convertirii poate fi rezultatul unor diferite tipuri de motivatii: de natură intelectuală, emotională, experimentală, mistică, de revitalizare, de repudiere, motivatii ce tin de dobîndirea unor avantaje materiale sau ne-materiale, ce tin de o tranzitie institutională sau care sînt rezultatul unor crize sau a unor tulburări psihice sau a unor conditii coercitive.

Cu toate că este binevenită această expunere a principalelor motive care declansează convertirea religioasă, în oricare dintre formele ei de manifestare, aceasta ar fi trebuit însotită si de o explicitare a felului în care aceste motive sînt interconectate, care sînt mecanismele de factură psihologică sau la nivel macro, cele de factură culturală, care duc la aparitia si la dezvoltarea lor si, astfel, la dezvoltarea acestui fenomen. Altfel spus, cred că, dacă în structura volumului ar fi fost adăugat un studiu cu un caracter mai stiintific, arhitectura internă nu ar fi avut de suferit, si miza ar fi fost alta decît una descriptivă.

Cel de-al doilea capitol, asupra căruia nu voi insista, lăsînd cititorii să descopere felul în care Marea Britanie a luat contact cu ortodoxia si felul în care aceasta se manifestă, prin diferentă cu tările preponderent ortodoxe, urmează aceeasi retetă descriptivă pe care o întîlnim si în primul capitol. Această abordare este însă legitimă, în contextul în care mare parte din datele care constituie acest capitol au un continut istoric.

În cel de-al treilea si cel mai consistent capitol, sînt prezentate interviurile pe care autorul le-a luat unor convertiti de la Oxford, unii deja consacrati, figuri cunoscute în mediul ortodox britanic, altii foarte tineri, cum este cazul lui James Morton, care are doar 22 de ani. Întrebările par a urma un tipic, dar unul lejer, care face dovada unei adaptări la fiecare personaj în parte; în marea lor majoritate sînt de factură personală, asa cum era si de asteptat într-un astfel de caz în care subiectul central tine de o experientă strict personală. Nu intentionez să discut despre interviuri si despre ce anume răspunde fiecare intervievat, ci doresc să spun cîteva cuvinte despre impresia pe care mi-au lăsat-o atît răspunsurile, cît si întrebările, alături de ultimul capitol semnat de autor, intitulat Aprecieri.

Cu toate că nu o dată este afirmat faptul că scopul acestui volum nu este acela de a „demonstra triumfalist că Ortodoxia e singura cale prin care Dumnezeu poate fi găsit sau prin care Dumnezeu îi mîntuieste pe oamenii plăcuti lui” (p. 175), evident nu utilizînd mereu aceste cuvinte, volumul pică, nu de putine ori, testul tolerantei religioase. E drept, există si personaje de mare tinută intelectuală care nu neagă trăsăturile celorlalte religii, respectiv cele din care provin, dar există si remarci care pun accentul pe superioritatea ortodoxiei prin diferentă cu celelalte religii, fie prin istoria ei, fie prin traditia sau prin ritualurile ei. Desi este de înteles faptul că, atunci cînd un individ renuntă la propria religie în favoarea alteia fără a fi constrîns sau fără a fi atras de beneficii, indiferent de ce natură ar fi acestea, consideră că religia pentru care optează are ceva în plus fată de cea la care a renuntat, cred că ar fi fost onest ca aceste judecăti normative să fi rămas la un nivel non-discursiv, să nu fi fost verbalizate.

Dincolo de acest minus, nu trebuie să negăm părtile pozitive ale acestui volum, cum ar fi împărtăsirea unor experiente limită, transpunerea în cuvinte a unor alegeri, constientizarea faptului că există fenomenul convertirii si la ortodoxie, nu numai, cum sîntem obisnuiti, cel putin în România contemporană, de la ortodoxie la culte religioase mai noi.

RECENZII CARTILE MELE

Marian Curtean recenzie „Ortodoxie la Oxford” in Revista Teologica

Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Editura Deisis, Sibiu, 2010, 183 p.

publicată in REVISTA TEOLOGICĂ  nr 2/ 2010, Sibiu, autor Marian Curtean

Ortodoxie la Oxford este rodul întâlnirii autorului cu o comunitate ortodoxă vie, apropiată de modelul comunităţii creştine primare, într-o ţară în care ne-am fi aşteptat cel mai puţin, datorită secularizării şi aspectului multicultural: Marea Britanie. Este o carte de interviuri, cu ierarhi, preoţi de parohie, filozofi şi psihoterapeuţi, credincioşi simpli ori studenţi, cu toţii englezi, convertiţi la Ortodoxie. „Te-am găsit, Doamne!” – strigătul de bucurie şi de certitudine al acestor „apostoli” peste timp, care „n-au văzut şi au crezut”, constituie subtitlul cărţii.

Deschisă prin cuvântul a trei personalităţi ale spaţiului academic creştin contemporan englez – al mitropolitului Kallistos al Diokleei, al dr. Andrei Leviţki şi al dr. Olivera Petrovich – structural, cartea prezintă patru secţiuni principale: I. Zece motive ale convertirilor (p. 21-33); II. Despre creştinism în Marea Britanie şi Oxford (p. 33-51); III. Convertiţi (p. 51-165); IV. Aprecieri (p. 175-179).

Dintru început, Mitropolitul Kallistos trasează firul roşu al cărţii, subliniind semnificaţia primară a cuvântului „convertire”, aceea de „întoarcere a inimilor noastre către Iisus Hristos Mântuitorul” (Cuvânt-înainte, p. 5-6).

Andrei Leviţki face o decantare a sensurilor istorice şi culturale ascunse în mărturiile celor doisprezece. Ca o introducere şi spre o mai bună înţelegere a fenomenului convertirii la Ortodoxie în Oxford, cititorului i se face cunoştinţă cu acest loc special, „caracterizat de o atmosferă intelectuală distinsă şi de o spiritualitate liniştită şi în acelaşi timp provocatoare”, care „uimeşte încă de la început prin frumuseţea însufleţită a catedrelor medievale magnifice, a colegiilor vechi care păstrează încă aspectul şi ambianţa mănăstirilor” (p. 8-9). În 1947, Universitatea din Oxford devine prima instituţie academică britanică care acceptă un curs despre Ortodoxie, ca parte integrantă din programa sa universitară. Titularul cursului era profesorul Nicholas Zernov, unul dintre cei ce, iubind acest loc, s-a considerat dator a i-L vesti pe Hristos cu mult bun simţ, prin slujirea aproapelui, împlinind astfel vocaţia ecumenică a Ortodoxiei, fără urmă de prozelitism.

Deoarece în legătură cu creştinii ortodocşi nu există încă un studiu empiric asupra convertirii ca fenomen psihologic, Olivera Petrovich face apel la literatura despre convertire în general. Ajunge la ideea că, de obicei, convertirile sunt „conştiente, voluntare şi adeseori pregătite treptat” (p. 17). Ele implică, la un moment dat, predarea de sine, „punct în care subiectul încetează să mai asculte orice apel la loialitate faţă de grupul religios propriu”, convertirea marcând atunci o unificare interioară între credinţă şi acţiune” (p. 15-19).

Partea întâi a cărţii oferă zece motive ale convertirii, pe care autorul le comentează, arătând şi limitele acestora în ceea ce priveşte convertirea la Ortodoxie (p. 21-31).

Icoane ale creştinismului timpuriu în Marea Britanie (Sfântul Alban şi Sfânta Fideswide, p. 33-35), precum şi raporturile ţării, dar mai ales ale Oxfordului, cu Ortodoxia (Anglia şi Ortodoxia, p. 35-38) sunt prezentate în partea a doua a cărţii. Istoria Creştinismului în Marea Britanie, şi în special la Oxford, are o tradiţie îndelungată, dovezi existând încă din secolul al IV-lea. Demne de reţinut sunt portretele unor personalităţi ortodoxe, pe care Mihai Copăceanu le realizează, bine documentat, dar în acelaşi timp trădând căldura şi respectul cu care s-a apropiat de acei oameni prezenţi în memoria comunităţii, ori activ în mijlocul ei, vădit marcat de ceea ce a întâlnit acolo. Este vorba despre arhimandritul Nicholas Gibbes, fostul profesor de engleză al copiilor ţarului Nikolai II al Rusiei, o întruchipare a lui Moş Crăciun pentru pruncii Oxfordului, sau a preotului Zosima, pentru studenţii de la Universitate. Deloc departe de acesta, cu multă smerenie, îndepărtând orice slavă lumească, ierarhii locului rămân între oameni şi împreună cu ei, cântând la strană, slujind şi ieşindu-le permanent în întâmpinare (Ierarhii – modele de excepţie, p. 48-50).

Miezul acestei cărţi îl constituie partea a treia, de altfel şi cea mai întinsă. Aici, într-un dialog familiar, dar deloc superficial, se conturează pe de-o parte chipurile celor doisprezece englezi care au aflat, în Ortodoxie, acel „acasă” în care au simţit împlinindu-se sensul culturii, al educaţiei şi al credinţei lor anterioare, iar pe de altă parte, chipul Ortodoxiei vii, trăite autentic în comunitatea liturgică, ce se prelungeşte în fapte sociale, păstrându-şi caracterul de slujire creştină.

Deloc întâmplătoare alegerea numărului celor intervievaţi, după cum afirmă autorul însuşi, la nivel livresc, ei constituie comunitatea simbolică a „apostolilor” chemaţi şi trimişi de Hristos să-I fie mărturisitori şi vestitori înaintea contemporanilor, comunitatea ortodoxă oxfordiană devenind „sare a pământului” britanic.

Din mărturiile lor, se desprind trăsături comune specifice care definesc această comunitate creştină, precum şi Ortodoxia la Oxford. Aş vrea să punctez doar câteva.

Întâi, se remarcă paternitatea spirituală comună, căci, vorbind despre propria-i convertire, fiecare se raportează la una dintre figurile active ale Ortodoxiei din Oxford, începând cu Nicholas Gibbes ori Nicholas Zernov şi continuând cu ierarhii contemporani, precum Anthony Bloom, Kallistos al Diokleei, Basil Osborne, ei înşişi nişte convertiţi.

Se observă apoi înţelegerea vocaţiei ecumenice, universale a Ortodoxiei, convertiţii reuşind să iasă din limitările geografice şi din cele impuse de orgolii naţionaliste. Ortodoxia poate asuma naţionalitatea şi culturile diferite ale comunităţilor naţionale, oferind şansa regăsirii şi împlinirii identităţii proprii în diversitate. Comuniunea autentică este una dintre liniile definitorii, în virtutea universalităţii mântuirii. Însăşi firea omului este ortodoxă şi de aceea orice revenire la dreapta credinţă este simţită ca o „întoarcere acasă”, o reaşezare în firescul propriei fiinţe. „Cred că sufletul autentic, nedeformat este în mod firesc creştin şi în mod firesc ortodox. Aceasta este şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. Dacă eşti ortodox în profunzimile sufletului tău, atunci şi cultura ta devine ortodoxă indiferent ce limbă vorbeşti. În copilăria ei, Anglia a fost şi ea ortodoxă (…). Lucrul cel mai important pentru noi nu este paşaportul pe care-l deţinem, englez, român sau oricare altul, lucrul cel mai important este dacă suntem cu adevărat ortodocşi, dacă avem un paşaport spiritual. Dacă îl avem, atunci totul vine la locul său într-un mod firesc”, afirmă părintele Andrew Phillips (p. 125).

Conştiinţa succesiunii apostolice, ca şi raportarea la Tradiţia vie şi actuală a Bisericii, se observă în majoritatea mărturisirilor. Provocat să spună „ceva unic despre Ortodoxie”, părintele Ian Graham zice: „Ce m-a adus spre Ortodoxie şi ce am apreciat şi am respectat foarte mult a fost continuitatea cu trecutul, importanţa şi accentuarea Sfintei Tradiţii. Devenind ortodox, mi-am dat seama că nu aparţin doar unei biserici locale şi geografice din prezent, ci apaţin, totodată, Trupului lui Hristos de-a lungul istoriei şi care traversează istoria. De fiecare dată când săvârşesc Sfânta Liturghie sunt conştient că o săvârşesc împreună cu Apostolii, cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi cu toţi sfinţii din toate timpurile. Acest fapt este important pentru mine” (p. 105-106).

Pregătirea riguroasă a catehumenilor, măcar un an – în unele cazuri chiar mai mult – este o altă trăsătură definitorie a comunităţii ortodoxe de la Oxford. Se remarcă răbdarea, onestitatea şi seriozitatea cu care convertiţii aleg să parcurgă perioada premergătoare intrării lor în Biserica Ortodoxă. Acest lucru reflectă probabil şi trăsături proprii spiritului englez. Preotul Seraphim Vänttinen Newton recunoaşte că „Lucrurile merg foarte greu în Oxford tocmai pentru a fi făcute cu chibzuinţă” (p. 118). Convertirea este înţeleasă ca act individual şi de aceea trebuie asumată personal şi asistată: „În general nu suntem pentru o convertire în masă, creştem cât putem, cât putem asimila, pentru că orice grabă duce la o asimilare dificilă. Contactul cu oamenii este individual, deoarece aceştia trebuie asimilaţi şi susţinuţi în mod constant”, afirma episcopul Basil (p. 69).

Parohia estecea mai bună şcoală de formare a creştinilor. Dincolo de citirea cărţilor despre Ortodoxie, a pelerinajelor la locurile mustind de spiritualitate curat ortodoxă, ucenicia pe lângă un părinte spiritual, participarea la slujbele Bisericii, împlinirea acelei liturghii de după Liturghie în comuniune cu ceilalţi sunt mijloacele prin care creşte şi se maturizează în Hristos, convertitul. În acest spaţiu liturgic, comunitatea vie, reală, adunată în jurul episcopului, îşi creşte preoţii. „În parohiile diocezei Surojului s-a întărit obiceiul ca să fie selectaţi candidaţii pentru hirotonire din laicii care au trăit un număr de ani în mijlocul parohiei şi care au avut ca părinte spiritual pe episcopul locului”, arată episcopul Basil Osborne (p. 70). Aceeaşi chibzuinţă se remarcă şi în ceea ce priveşte hirotonirea lor, pregătirea durând în unele cazuri de la şase la patrusprezece ani (a se vedea cazul mitropolitului Kallistos, p. 53-67).

Fără a insista asupra motivelor convertirii care se desprind din interviuri, trebuie să amintesc unul care s-a făcut remarcat la majoritatea subiecţilor cărţii şi anume „setea nestăvilită de cunoaştere” (p. 111). Ortodoxia nu vizează doar afectivitatea, ci ea se adresează deplin raţiunii. Intrarea în Biserică înseamnă întâlnirea cu Raţiunea de dincolo de raţiune, Care este Hristos. O abordare a Ortodoxiei şi a dogmelor sale din punct de vedere filosofic şi al raţiunii ştiinţei se regăseşte în mod deosebit în dialogul cu profesorul Richard Swinburne (p. 75-91).

Fiecare profil din cele douăsprezece este completat cu informaţii despre persoana şi opera sa, acolo unde există, ori cu o apreciere făcută de cunoscuţi de-ai săi.

Ultima parte este dedicată comentariilor şi concluziilor autorului. Făcute cu multă îndrăzneală şi luciditate, adesea printr-o punere în balanţă a realităţii din România, o ţară declarată majoritar ortodoxă, cu cea de la Oxford, ele vădesc atitudinea ortodoxului „reconvertit” la Ortodoxie; a celui ce venind dintr-o şcoală teologică de tradiţie, Facultatea de Teologie „A. Şaguna” din Sibiu, unde a învăţat despre comunitatea creştină ortodoxă autentică, a avut surpriza de a o trăi real şi personal acolo unde credea mai puţin că există: în spaţiul academic al Oxfordului.

Ortodoxie la Oxford, născută din firescul dialogului între oameni de culturi diferite, este o lecţie de smerenie, o carte-mărturie a lucrului bine făcut, cu seriozitate şi bun-simţ. Parcurgând cele douăsprezece dialoguri, începi să te simţi parte integrantă a acestei comunităţi vii, contemporane, mărturisirile de credinţă având calitatea de a transcende simpla lectură şi de a exorciza de idolii falselor închinări care au crescut din lene, din neatenţie sau din păcatul necunoaşterii reale a Ortodoxiei. Cu fiecare convertit, cititorul îşi reactivează în sine conţinuturile propriei credinţe, reafirmându-le odată cu el, într-o mărturisire interioară.

Cartea se adresează deopotrivă preoţilor şi laicilor, credincioşilor şi necredincioşilor, tinerilor şi mai puţin tinerilor, celor ce au aflat deja Ortodoxia, precum şi celor ce sunt în căutare. Ea este mărturia nevoii lumii contemporane de Hristos, chiar în cele mai evoluate modele culturale şi spirituale ale ei. Căci ce i-a mai lipsit Oxfordului pentru ca spiritualitatea sa să se împlinească? În acest spaţiu care „încurajează excelenţa în toate aspectele vieţii studenţeşti, în studiile academice sau în sport” şi „oferă siguranţa lucrului bine făcut, alături de şansa nesfârşită de a explora, a gândi, a dezbate şi a contempla”, în care „fiecare colegiu are o bibliotecă şi o capelă”, a fost nevoie de Ortodoxie.

Maria Curtean

ortodoxie