EMISIUNEA REGANDIM ROMANIA TV SIBIU · INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Gresim ca nu ne pasa de propria tara !

interviu cu Psihologul Raluca Anton la Look Tv

 

Reclame
INTERVIURI cu TIPI TARI!!! · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

IN MEMORIAM Eugène van ITTERBEEK (1934-2012)

IN MEMORIAM Eugène van ITTERBEEK (1934-2012)

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 %An IV, Nr. 186 /5 – 11 mai 2012 http://www.sibiu100.ro

Preotul catolic urca dealul cimitirului din Cisnădioara până-n vârf. Îl urmau patru bărbaţi ducând coşciugul şi un şir de oameni în negru sosiţi pentru a-l petrece spre groapa rece pe profesorul şi scriitorul Eugène van Itterbeek. Era luni, 30 aprilie, ultima zi când profesorul a mai sălăşluit printre noi. O rugăciune scurtă în germană, un rămas-bun al familiei prin lectura unor poeme în franceză („Bientot j’abandonnerai mon corps”), un colac, o lumânare, o fotografie şi prezenţa îngândurată a puţinilor oameni de cultură, profesori, vecini, amici, primarul, apoi pomana şi totul s-a stins.
Profesorul Eugène van Itterbeek, doctor în litere şi în drept, născut la Kessel, în 1934, se stabilise în România în 1994, după o carieră rodnică în Belgia: universitar, poet, critic literar, traducător, eseist, redactor la diverse reviste de literatură sau demnitar la comisiile europene şi UNESCO. A părăsit frumuseţea Flandrei pentru a preda cursuri de literatură franceză la Universitatea sibiană. A organizat 17 ediţii ale Colocviului Internaţional dedicat lui Emil Cioran. A creat un Centru de Cercetări Cioran (http://cioran.ulbsibiu.ro). Şi astfel Cioran a devenit mult mai cunoscut în România şi în străinătate datorită muncii d-lui Itterbeek. A fost tradus, comentat şi publicat. Studenţii români şi tinerii scriitori din Franţa soseau an de an la Sibiu şi Răşinari pentru a-l cunoaşte şi mai profund pe filosoful român. L-a iubit pe Cioran mai mult decât Ministerul Culturii.

A fost un slujitor al literaturii extrem de motivat, un ambiţios…

Aşa mi l-a definit fiul său, Arend, în drum spre cimitir. Familia spera să se întoarcă în Belgia. Fiicele Angelica şi Gitta, nepoata Victoria şi ginerele Paolo au sosit pentru înmormântare după ce, cu câteva zile înainte, îl văzuseră în suferinţă. „El a hotărât să fie înmormântat aici, şi noi i-am respectat dorinţa”, continuă Arend. Nu era o persoană religioasă în sensul de practicant, dar era mânat mereu, precum Sf. Francisc de Assisi, favoritul său, de «căutarea esenţei»”.

Pentru mine era o persoană distinsă şi veselă. L-am ascultat deseori la colocvii şi conferinţe, am purtat discuţii, am realizat interviuri şi emisiuni TV şi m-a primit în casa sa, acolo, „în afara lumii şi a timpului” cu bunătate şi înţelegere. Mi-a oferit cu o generozitate unică 9 din cărţile sale, insistând ca pe fiecare să lase un gând şi o iscălitură. Ba chiar ne-am certat odată la un colocviu Cioran, supărat că se vorbeşte doar în franceză în ţara lui Cioran. Păcat, nu-l înţelesesem atunci pe profesor. „Da!”, mi-a răspuns fiul, „era zâmbitor, dar dincolo de acest personaj se afla întuneric şi tristeţe”.

Cum de un profesor universitar celebru renunţă la viaţa de lux a Occidentului şi alege să trăiască singur la ţară, într-o casă fără TV, internet ori mobil? Vieţuia în simplitate într-o căsuţă pe uliţa Bisericilor, numărul 36, din Cisnădioara, în liniştea satului, pe care doar strigătele copiilor o mai tulbură. Dar se bucura de orice însemna prietenia vecinilor: ,,Îi mai ducea soţia câte o ciorbă”, zise vecinul. Semn că oamenii la ţară sunt încă buni. Am văzut lacrimi în ochii vecinilor. Lacrimi şi-n ochii profesorului când imi povestea de copilăria sa, când nemţii au bombardat Louvainul, în 1944, acele imagini de neuitat nici după 70 de ani (moarte, case în flăcări, refugiul familiei şi traume personale).
Pentru mine munca neîncetată şi îngroparea sa aici, în pământ străin, m-a determinat să meditez mai mult la ţara mea, pe care, din păcate, o neglijăm şi o dispreţuim deseori. Această îmbinare a culturilor, această îmbrăţişare frăţească între neamuri şi dragoste să ne fie povaţă. ,,J’ai été couché sur la terre enbrumée”, aşa se încheia poemul de la mormânt. Oare îl vom preţui descoperindu-i opera şi personalitatea mai mult, acum după moarte? Oare îi vom urma pilda continându-i munca? Dumnezeu să vă odihnească cu drepţii săi în Rai, profesore Itterbeek!

INTERVIURI cu TIPI TARI!!! · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

DECANUL PSIHOLOGILOR

DECANUL PSIHOLOGILOR

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 182- 31martie-6 aprilie 2012

Psihologul sibian dr. Mihai Turcu (n. 1944): ,,Recomand tinerilor să profite de informaţie şi de cultură fiindcă îşi sporesc viaţa proporţional cu câtă informaţie şi cultură au înmagazinat, adică trăieşti prin bagajul cultural pe care-l primeşti, trăieşti la pătrat, la cub”.

Imagine
Mihai Copăceanu

L-am întâlnit pe psihologul Mihai Turcu pe la orele amiezii, în curtea Departamentului de Psihologie, îndreptându-se încet spre sala de cursuri. În mâna dreaptă purta o pipă din care a tras un ultim fum. A golit-o. M-a salutat respectuos, strângându-mi mâna. Purta pălărie mare şi mânuşi, cravată şi ceas la buzunar şi se sprijinea într-un baston negru cu mâner de argint. Se plimba încet şi apăsat. Ajuns în clasă cu 10 minute înaintea începerii cursului, mi-a povestit despre vremurile bune de după război, când românii o duceau mult mai bine, până când au sosit studentele. Apoi s-a oprit şi a început cursul. În limba germană…

Mihai Turcu este decanul psihologilor din Sibiu. Doctor în Psihologie al Universităţii Bucureşti, având coordonator pe celebrul neuropsiholog Mihai Golu, cu expertiză în consiliere, psihoterapie şi psihosexologie, a lucrat ca psiholog militar în armată şi ca psiholog clinician la Spitalul de Psihiatrie, concomitent predând cursuri la Universitate. A îndrumat sute de studenţi şi a consiliat sute de pacienţi. S-a căsătorit cu o distinsă doamnă, de profesie medic, din familia universitară Drăgan din Năsăud, fiica unui medic psihiatru şi au doi băieţi: unul avocat şi celălalt restaurator. Este autor de cercetări, studii şi cărţi în psihologie.

Sunt de părere că e bine să ai un suport istoric ca persoană

Domnul Turcu este un sibian autentic: ,,Eu sunt născut în Sibiu, de unde n-am plecat niciodată toata viaţa decât pentru studii”. Are o mare preţuire pentru propria familie. Cercetând, a aflat că pe linie paternă se trage dintr-o familie de cavaleri, deci militari de profesie, bunica fiind descendentă din familia Dolhay, Dolhescu de Maramureş (ce se întinde până în secolul al XIII-lea), iar prin mamă, descendent al familiei de Şincai, din care face parte şi Gheorghe Şincai. Ramura principală a familiei Turcu sunt baronii de Ardud, o serie de imperiali la Viena. În 1940 evenimentele istorice au silit familia, rămasă fără avere, să se mute din Târgu- Mureş la Sibiu. Aici s-a născut, având ambii părinţi profesori de geografie şi a crescut conform codurilor etice. A primit o educaţie aleasă şi „riguroasă, dar nu rigidă”, bazată pe principii, trăind ca un personaj de poveste într-un mediu interzis acestor poveşti, într-o familie în care se vorbea nemţeşte şi ungureşte, cu un bunic preot. Ca o anecdotă îmi povesteşte: „Odată, maică-mea a făcut un circ mare din cauza existenţei unui păianjen în casă. M-am despărţit de el cu mare regret.”

Indecis, după Bacalaureatul din 1962, a început să studieze Conservatorul la Cluj, apoi filosofia la Bucureşti până în anul III, când a fost anchetat de Securitate alături de alţi colegi, acuzat de grup organizat, „contestatar al marxismului” şi, în consecinţă, exmatriculat fără drept de reînscriere. A fost un şoc moral. La proces a adăugat: „Nu am spus că Hegel este foarte inteligent, ci că este GENIAL”.

După armata la Oradea, o experienţă frumoasă a însemnat munca de res­taurator şi conservator şef al Muzeului ,,Brukenthal”. Operele de artă ne prezintă frumosul, dar Mihai Turcu găseşte lucruri frumoase în foarte multe locuri, în unele total neaşteptate şi pentru că sunt neaşteptate, puţină lume se gândeşte că sunt frumoase. Din valori, magistrul, este mai interesat de Frumos decât de Adevăr.

Eticheta asta de psiholog deja îi face pe oameni să fie circumspecţi

Cariera a continuat la Spitalul de Psihiatrie, cel mai mare din România, cu 800 de paturi. Aici avea în administrare toţi bolnavii cu diagnostic de boli psihice, preocupându-se de aspectele medicale, sociale şi chiar juridice ale acestora. Sub îndrumarea prof. Săhleanu începe un doctorat în antropologie la Institutul Academiei Române. Lucrează ca psiholog militar între anii 1984-1992, fiind autorul psihoprofesiogramei oficioase a ofiţerului de artilerie. În armată, studiind comportamentul sutelor de tineri, a considerat că „e importat ca tinerii să se autodefinească şi să-şi urmeze autodeterminarea, să aibă curajul să fie ei înşişi, să fie autentici, ceea ce e deosebit de greu într-o lume care standardizează”.

L-am întrebat cum îşi ocupă timpul liber şi mi-a răspuns: „Tot timpul meu este liber şi nu am niciodată timp liber, pentru că dictonul meu clasic este «Numai proştii se plictisesc». Sunt atât de multe lucruri interesante, încât omul nu are timp liber. Eu fac tot timpul ceva pentru lucrul în sine.” Despre educaţia celor doi fii îmi relatează că aceştia „au fost lăsaţi destul de liber, adică neconstrânşi direct într-o direcţie preconcepută de noi ca fiind bună pentru ei. Au fost ajutaţi să-şi descopere propria disponibilitate şi directie, dar discret. Ei aveau trei bunici profesori, doi psihiatri şi un psiholog; dacă toţi am fi acţionat la nivelul ştiinţei şi experienţei noastre unde s-ar fi ajuns? Şi pe urmă, este formaţia implicită. Familiile coerente au un aer al lor, o emergenţă. Pe lângă interesul pentru artă, literatură, istorie, ştiinţă, psihologie, cultură şi muzică, religia, o altă dimensiune a umanităţii, a avut un loc însemnat în viaţa familiei, cu multe rude clerici.

Mihai Turcu crede că oamenii sunt religioşi de când există şi copilul trebuie dus la biserică chiar şi când e goală, căci ceea ce ni se spune în copilărie nu se uită, fiindcă e mai puţină gândire şi mai multă simţire.

Sentimentul religios se induce copilului fără un demers special. După o discuţie de câteva ore, magistrul încheie: „… şi pot să spun că am fost foarte convins de ceea ce fac şi m-am implicat numai acolo unde am crezut că pot să fac ceva şi mi-a şi reuşit. Aşa că n-am pierdut vremea”

Imagine

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

PSIHANALIZA. PREZENT.TRECUT.VIITOR.INTERVIU CU PSIHANALISTUL ALFRED DUMITRESCU, PRESEDINTELE SOCIETATII ROMANE DE PSIHANALIZA (http://www.srdp.ro)

Dacă la sfârsitul anilor “70 s-a decis in mod abuziv disparitia Psihologiei in Romania, succesul a revenit mult mai tarziu, mai precis dupa 1990, cand de pildă prin efortul studentilor bucuresteni Psihanaliza s-a introdus ca disciplină de studiu la Facultatea de Filosofie. Acelasi merit detin si cei ce au luptat pentru implementarea Psihologiei in  tara noastra, nu doar ca disciplina dar si ca profesie(…).

Domnul Alfred Dumitrescu, psihanalist, este din 2003 membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (I.P.A.) iar dupa alegerile din mai 2006 a fost ales presedinte al Societatii Romane de Psihanaliza (S.R.P.),  post ocupat pana atunci de Vasile Dem Zamfirescu.

Am remarcat ca odata cu fiecare intrebare pusa, domnul Alfred Dumitrescu s-a dovedit a fi un imbatabil, un profesionist. Răspunsurile domniei sale au fost cu mult peste asteptarile mele, m-au fascinat si totodata m-au pus serios pe ganduri si cercetare. Sa fie Psihanaliza mai mult decat credeam eu? Va invit sa savurati acest interviu cu ardoare, sa va re-evaluati conceptiile fata de Psihanaliza si sa-l folositi ca pe o noua provocare in ale studiului Psihologiei dar si in „cercetarea de piata”.

Psihologia e psihologie si… mai mult decat atat !!!

1.Domnule Dumitrescu, sunteti membru al I.P.A.din 2003, spuneti-mi va rog cat de mult s-a schimbat Psihanaliza fata de ceea ce a insemnat ea la inceputurile sale si cum se prezinta astazi?

A.D: Intrebarea asta poate fi, in sine, subiectul unei carti “groase”. Sincer, nu cred ca se poate raspunde pe scurt la o astfel de intrebare fara a risca o “castrare” nemiloasa a realitatilor multiple care constituie Psihanaliza contemporana. Asa ca singurul raspuns pe care il pot da in acest cadru este ca Psihanaliza a evoluat de la o teorie unica si o practica initiala de “arheologie” psihologica la un ansamblu de teorii (unele complementare, altele concurente) care genereaza practici clinice a caror dimensiune esentiala este cea de “(re) constructie” psihica.

2. Dupa 1990 in Romania Psihanaliza a prins viata, care sunt diferentele dintre Romania si restul lumii si la ce nivel se regaseste vis-a-vis de Psihanaliza pe plan international?

A.D: Diferentele cele mai importante sunt de ordin cantitativ: numarul celor care au o formatie psihanalitica atestata de catre International Psychoanalytic Association este inca foarte mic in Romania (9) in raport cu cel din alte tari Europene. Pe de alta parte numarul candidatilor Grupului de Studiu de la Bucuresti (24) este deja la nivelul unor tari precum Grecia si Portugalia, ceea ce va situa Grupul nostru in rindul celor de dimensiune “mijlocie” . In privinta calitatii practicii, desi nu exista “Campionate” Mondiale sau Europene in cadrul carora sa ne “masuram performantele”, cred ca practica psihanalitica din Bucuresti este absolut similara celei din orice alt centru din lume. Desigur, aportul teoretic al membrilor grupului nostru este inca foarte redus, motivul fiind tocmai istoria noastra foarte recenta ; inovatiile teoretice in psihanaliza cer o indelungata experienta clinica si functionarea la interiorul unui grup suficient de numeros si de productiv, conditii pe care inca nu le intrunim.

Suntem la inceput de drum si cred ca ar fi bine sa acceptam acest lucru si sa nu fim excesiv de preocupati de comparatii; atit ca demers clinic cat si ca formare, Psihanaliza inseamna inainte de toate “parcurgerea unui drum” si obsesia destinatiei risca sa serveasca mai degraba ca pretext pentru renuntarea la a-l parcurge decit ca fixare mobilizatoare a unui obiectiv.

3.Cum poate un tanar student sa devina un psihanalist cu drept de libera practică, care sunt cerintele si costurile?

A.D: Stiu ca este, in acest moment, o tema “fierbinte” si, tocmai de aceea cred ca unele lucruri trebuie lamurite foarte clar de la inceput. Cred ca aici este vorba de doua dimensiuni care sunt esentialmente diferite: “a deveni psihanalist” si a capata “dreptul de munca”. A “ deveni psihanalist” in acceptiunea Grupurilor si Societatilor componente ale I.P.A depinde de parcurgerea unor etape de formare care sunt foarte clar specificate in Statutul I.P.A (care fixeaza un set de criterii minimale si obligatorii pentru toate organizatiile care o compun) si in Statutele fiecarei organizatii nationale in parte ( prin care se fixeaza conditiile exacte de calificare). Consultarea site-urilor respective poate oferi o informatie completa si autorizata.

“Dreptul de munca” este un fapt de legislatie nationala si se acorda prin legi specifice; din cite stiu, “Legea psihoterapiei”, care va reglementa conditiile de practica a psihoterapiei (care include si psihanaliza) este, in acest moment , in discutia Comisiilor Parlamentului Romaniei. Proiectul de lege este public si poate fi consultat.

Revenind la intrebarea care ma priveste in mai mare masura si pe care as sintetiza-o ca “ in ce consta, cit dureaza si cit costa”? am sa incerc sa va raspund cit se poate de succinct:

Formarea in psihanaliza consta in efectuarea unui parcurs analitic personal ( a carui durata minima stipulata este de 5 ani), a unei formari teoretice cu o durata de minim 4 ani si a validarii de catre Comitetul de Formare a 2 analize sub supervizare consecutive, cu durata de minimum 2 ani fiecare.

Deoarece cele 3 componente ale procesului de formare nu sunt toate, in mod obligatoriu, successive, putem vorbi de o durata de cel putin 8 ani. Este important de retinut ca aceasta este o durata minima teoretica, rezultata din suma unor durate, la rindul lor, minime. Durata reala a procesului de formare variaza pentru fiecare candidat in parte si depinde atit de evolutia personala a acestuia cit si de capacitatea lui de invatare si de modul in care “internalizeaza” si, ulterior, isi desfasoara practica analitica. Cred ca este foarte important de inteles ca formarea in psihanaliza nu este in nici un fel similara unui masterat, ca ea nu are si nu poate avea o durata precis delimitata si ca, tocmai de aceea, nu necesita o “punere intre paranteze” a vietii personale si profesionale a celui ce se angajeaza intr-o astfel de formare; dimpotriva, este de dorit ca, data fiind durata semnificativa a parcursului, cei angrenati in formarea psihanalitica sa aibe o practica profesionala cit mai consistenta in acest interval de timp si, evident, o “viata” (adica o existenta personala, familiala si sociala care sa nu “astepte”sau depinda de calificarea ca analist).. De altfel, cred ca “a deveni psihanalist” nu poate constitui un obiectiv eminamente professional, asemanator cu cele de “ a deveni psiholog” sau “ a deveni medic”; devii psihanalist nu doar pentru ca la inceputul parcursului de formare ai dorit acest lucru si, ulterior, ai promovat examene ci mai degraba ca o consecinta a procesului de formare. Pentru a fi mai clar: analiza personala, conditie obligatorie a inceperii formarii teoretice, poate sustine sau, dimpotriva, demonta dorinta de a deveni psihanalist si asta este, in ambele cazuri, “de bine”, deorece scopul ei nu este in principal cel de a “pregati/antrena pe cineva pentru a deveni analist” ci de a face pe acel cineva sa se apropie mai mult de nevoile, dorintele si motivatiile sale reale , adica de ceva ce nu poate fi ‘stiut” inainte de inceperea unei analize.Este vorba de un demers extrem de personal care poate valida si sustine o alegere initiala sau, dimpotriva, invalida aceasta alegere si deschide cai de afirmare si implinire personala si profesionala mai potrivite si mai satisfacatoare pentru cel in cauza.

In privinta costului va pot spune doar ca acea parte a formarii care este in sarcina efectiva e Grupului de Studiu si anume Seminariile teoretice si clinice, este gratuita. Analiza personala, tocmai pentru ca este personala, se discuta sub toate aspectele cu analistul cu care cel care solicita o analiza va lua legatura. Cit despre supervizari…sincer, de la studentie la supervizari este un drum suficient de lung pentru a “trece acest pod cind vom ajunge la el”, cum spun englezii.

4. Are Psihanaliza “contraindicatii” ?

A.D: Asta este, iarasi, o intrebare “de scris o carte groasa”! Desigur,orice abordare psihoterapeutica necesita precautii in raport de anumite constelatii psihopatologice sau momente de evolutie (si ceaiul de musetel are contraindicatii…), asa ca nu vad de ce ar face psihanaliza exceptie de la regula. Problema indicatiilor si contraindicatiilor psihanalizei este una a carei discutare necesita o extrem de aprofundata cunoastere a psihopatologiei psihanalitice.

5. Mai exista acea atitudine generala a populatiei de a confunda psihologul cu psihiatrul ori ideea ca daca mergi la cabinetul de psihoterapie esti nebun?

A.D: Probabil ca exista ca “atitudine generala”, dar doar in masura in care prin asta intelegeti “majoritatea populatiei”; psihoterapia nu este nicaieri in lume un demers “de masa” asemenea vaccinarii preventive anti-variolice. Adresabilitatea ei este conditionata in primul rind de factori culturali si apoi de factori conjuncturali precum dispunerea extrem de inegala in teritoriu a celor ce practica in mod competent o forma sau alta de psihoterapie. Evident ca, in Romania, ambele categorii de factori nu sunt de natura sa genereze o “explozie” a cererii de psihoterapie. Pe de alta parte se observa cu siguranta o crestere semnificativa a acestei cereri si asta inseamna ca deschiderea catre lume care se petrece pe foarte multe planuri are consecinte si in acest domeniu.

Cit despre prima parte a intrebarii dumneavoastra, cred ca este suficient sa priviti filme subtitrate si sa inregistrati cit de frecvent cei care le traduc (si care, in mod necesar, dispun de un nivel cultural peste media “generala”) fac astfel de confuzii.

6.Cum se pot “suprima” aceste prejudecati ?

A.D: Va inteleg entuziasmul dar termenul ales mi se pare extrem de totalitar si de violent; nu cred ca trebuie sa “suprimam” ceva, trebuie doar sa oferim celor ce ne solicita un sprijin suficient de competent si de “curat” din punct de vedere deontologic. Psihoterapia nu se poate promova “distrugind rezistentele” potentialilor pacienti ci furnizindu-le actualilor pacienti suficiente motive pentru a deveni, la rindul lor, promotori ai psihoterapiei.

7.Anul trecut s-au implinit 150 de ani de la nasterea parintelui Psihanalizei, S.Freud, mai sunt valabile “postulatele” sale astazi, sau Psihanaliza moderna alta are infatisare, fiind cu totul modificata ?

A.D: Sa inteleg ca nu se poate decit “sau…sau”? Nu s-ar putea ca Psihanaliza moderna sa aiba, astazi, foarte multe infatisari si asta fara a distruge cele mai multe dintre ideile lui Freud (cred ca termenul “postulat” se aplica exclusive stiintelor” tari” precum fizica si nu stiintelor umane)? Eu as pleda pentru aceasta din urma varianta de raspuns, care tine cont de diversitatea inovatiilor conceptuale din psihanaliza contemporana si le priveste mai degraba ca pe niste ramificatii ale ipotezelor teoretice ele lui Freud decit ca pe niste contestari radicale. Asadar, Psihanaliza contemporana este mult mai bogata decit cea pe care Freud ne-a lasat-o mostenire, dar faptul ca aceste evolutii conceptuale s-au facut aproape intotdeauna prin referire la ideile lui Freud (chiar si daca uneori prin opozitie) le pastreaza pe acestea ca referinte fundamentale pentru orice psihanalist.

8. Am putea cunoaste din practica terapeutica care sunt problemele psihice cele mai des intalnite la romani?

A.D: O prima problema foarte des intilnita este ca ne place foarte tare sa ne particularizam pe baze etnice , adica suferim de “ sindromul de a crede ca a fi roman inseamna a fi special” .Glumesc doar pe jumatate si, cu riscul de a va dezamagi, cred ca romanii au indeobste cam aceleasi probleme psihice pe care le au toti ceilalti oameni .

9.Stiu ca o ocupatie importanta a dumneavoastra este si domeniul Marketingului, am sa va intreb in ce mod se poate face “reclama” la Psihanaliza si care sunt mijloacele de publicitate ale Psihanalizei?

A.D: Este adevarat ca ma ocup si de cercetare de marketing si asta m-a invatat ca, inainte de a te gindi la publicitate (adica la promovarea unui produs) este foarte util sa…ai un produs. Cred ca, in acest moment, suntem mai degraba in “ruptura de stoc” decit in “supraproductie” (ca sa folosesc jargonul adecvat) si ca ceea ce avem de facut este mai intai sa “producem psihanaliza de cit mai buna calitate” ( adica sa formam psihanalisti cit mai competenti). Nimic nu este mai daunator decit o superba campanie publicitara care sa functioneze ca “teaser”( acelasi jargon) pentru un produs pentru care oferta este net inferioara cererii. Este posibil ca, peste niste ani, sa avem o astfel de problema (asa cum se pare ca se intimpla in unele tari vest-europene ) dar, pentru moment, nu cred ca publicitatea este o prioritate pentru noi.

10. Cum face fata Psihanaliza acestei concurente uimitoare, acum cand psihoterapiile scurte de diferite orientari au luat o amploare in intreaga lume ?

A.D: Ca orice alta disciplina intr-un mediu concurential: se profesionalizeaza si se specializeaza. Psihanaliza propune un demers absolut specific de descoperire si restructurare personala si care, in mod evident, nu raspunde nici tuturor dorintelor si nici tuturor asteptarilor.Pe piata de alimentatie publica exista si gogoserii, si fast-food-uri si semi-preparate si restaurante cu “dichis”si toate vin in intimpinarea unor nevoi legitime; de ce n-ar fi la fel si pe “piata” de psihoterapie?

11. Poate deveni Psihanaliza un brand?

A.D: Nu. In termeni de marketing Psihanaliza poate fi o categorie ( adica o clasa  de “servicii” esentialmente diferite de oricare alta) pentru cei ce o considera ca diferind fundamental de orice alta forma de psihoterapie sau o sub-categorie (ex. “Bauturi necarbonatate” la interiorul categoriei “Bauturi racoritoare”) pentru cei ce vad in ea o varianta de psihoterapie.

Dar Societatea Romana de Psihanaliza poate si noi ne dorim sa devina o marca (adica un ansamblu coerent si identificabil de caracteristici functionale si emotionale care sa ofere clientului actual sau potential incredere si garantia unei bune si constante calitati) iar apartenenta la ea a unui analist sa constituie, pentru orice potential pacient, o garantie de practica la cel mai inalt standard etic si de competenta.. De altfel, acesta este si motivul pentru care standardele noastre de formare sunt aidoma celor prescrise de Statutul I.P.A.

12. Domnule Dumitrescu cum vedeti evolutia Psihanalizei in urmatorii ani?

A.D: Psihanaliza are deja mai bine de o suta de ani, este o disciplina matura care, probabil, nu va cunoaste evolutii sau “revolutii” dramatice si spectaculoase si nici nu este in “firea” psihanalistilor sa elaboreze la repezeala noi teorii si, cu atit mai putin, noi modele de practica. Cu o formula des folosita in comunicatele corporatiilor, cred ca ea va “creste organic” adica isi va dezvolta si diversifica corpusul conceptual in masura si in ritmul in care realitatea clinica o va cere.

13. Printre cerintele pietei Psihologia pe ce loc se regaseste, “se consuma” Psihologia?

A.D: Probabil ca cea mai mare problema a multor absolventi de Psihologie este ca isi doresc doar ca, dupa absolvire, ca gaseasca “un post de psiholog”, fara sa aiba, in fapt, nici o idee despre ce ar insemna asta in termeni concreti. Adica, ce face un psiholog cind are un “post de psiholog”? Aici apare de obicei marea problema pentru ca, pe de o parte, absolventii stiu foarte multe teorii si metode dar au o idee foarte vaga despre modul in care acestea ar putea folosi la ceva si, pe de alta parte, angajatorii isi doresc, in multe cazuri, psihologi dar au asteptari fie mult prea vagi (de genul ” sa ma ajute cu angajatii”) fie nerealiste (“ sa afle ei ce e in mintea oamenilor, ca doar asta au invatat la scoala”). O posibila rezolvare ar putea fi acceptarea faptului ca a fi psiholog nu inseamna chiar o “meserie”, in sensul in care a fi inginer mecanic inseamna una. A fi psiholog, cred eu, inseamna a dispune de un set de informatii si abilitati care iti permite un contact “atipic”, dincolo de aparentele imediate, cu ceilalti oameni, o intelegere care poate trece dincolo de conveniente si stereotipii. Este, in fapt, un instrument absolut nemaipomenit care poate fi folosit in orice indelednicire care presupune relatii cu ceilalti.

Revenind la formularea intrebarii as spune ca Psihologia “se consuma” si chiar in mari cantitati, dar nu ca atare ci in combinatie cu alte”ingrediente” ( de ex. o buna cunoastere a psihopatologiei, a marketingului, a functionarii structurilor organizationale etc.). Nu prea poti fi psiholog in sine, trebuie sa fi psiholog in “ceva”.

13 .Se poate vorbi de psihologie ca o noua preocupare a viitorului, care este viitorul Psihologie, unul trist sau trimfal?

A.D.Iarasi “jucam la capete” si nu putem fi, precum spartanii, decit “pe scut sau sub scut”?

Daca intelegem acelasi lucru prin Psihologie cred ca ea nu are nici mai multe motive de tristete si nici mai multe de triumf decit specia la care logos-ul ei se refera.Nu cred nici ca vom fi inlocuiti de computere auto-programabile si nici ca vom ajunge in curind intr-un fel de “Fundatie” a la Isaac Assimov, in care mintea stralucitoare a unui “ginditor despre oamenii” sa prevada si sa planifice viitorul. Viitorul Psihologiei va depinde de capacitatea celor ce isi vor insusi instrumentele ei conceptuale si metodologice de a le aplica in domenii de interes si utilitate pentru semenii lor.

Si pentru ca am impresia ca va atrage marketingul: e un principiu de marketing de bun simt care spune ca, daca oamenii nu-ti vor produsul, asta nu inseamna ca ei sunt prosti ci ca, asa cum incerci sa li-l vinzi, n-au ce face cu el!

15.In incheiere oferiti-ne cateva sfaturi pentru un student la Psihologie, cum se poate implica mai mult inca din timpul facultatii ?

A.D:Nu inteleg foarte bine la ce fel de implicare va ginditi dar, ca raspuns general, cred ca perioada studentiei este un interval privilegiat in care un student la Psihologie poate citi foarte mult si poate intra in contact cu clinica, fie ea psihiatrica sau somatica. Contactul cu clinica este, cred eu, absolut necesar unui psiholog, indiferent care vor fi specializarile sale ulterioare si chiar daca ele nu vor avea nimic de a face cu ceea ce se numeste “psihologie clinica”. De asemenea, poate incepe un demers analitic sau psihoterapeutic personal, demers a carui utilitate depaseste cu mult planul profesiei sale viitoare. Si mai poate folosi aceasta perioada de maxima deschidere intelectuala si afectiva pentru a lua contact cu cit mai multe abordari, cu cati mai multi potentiali mentori si colegi de breasla. Cred ca o alegere buna presupune informare si deschidere cit mai largi si nu, neaparat, o “pasiune instantanee” pentru una sau alta dintre modalitatile de a gindi psihicul uman.

Domnule Alfred Dumitrescu: Va Multumesc!!!

Mihai Copaceanu.

(interviu publicat in Revista Profil, Sibiu, nr 8 din 2007)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

NEUROPSIHOLOGIA. Interviu cu Acad. Constantin BALACEANU STOLNICI

1) Domnule profesor, prima intrebare se refera la domeniul numit neuropsihologie pe care dumneavoastra l-ati cercetat de-a lungul anilor: Cat de importanta este neuropsihologia pentru un psiholog?

C.B.S.: Ani de zile – de circa 60 de ani –  am fost pasionat de ceea ce astăzi se numeşte „ştiinţele creierului”. Acestea pornesc de la examenul morfologic macroscopic şi microscopic şi ajung la cel electric şi biochimic. Apoi abordează aspectele funcţionale de la cele mai elementare nivele: gene, funcţii sinaptice, potenţiale de acţiune etc. până la funcţiunile fiziologice. Etapa cea mai dificilă este aceea de a corela ceea ce ştim despre organizarea morfofuncţională a creierului şi funcţiile prin care se manifestă sistemul psihic la animale şi apoi la om; ceea ce constituie în fond esenţa neuropsihologiei. Personal cred că orice psiholog trebuie să cunoască modul cum este alcătuit şi cum funcţionează dispozitivul ce suportă activitatea psihică. In fond e vorba de hardward-ul şi o parte din software-ul ce stă la baza funcţiilor psihice si formează „obiectul muncii lor”. Cunoaşterea lor permite o înţelegere mai bună şi raţională a psihismului uman şi totodată este absolut necesară pentru a face legătura dintre psihologia normală şi o parte a psihologiei patologice.

2) La ce nivel se regaseste neuropsihologia in Romania in comparatie cu ceea ce se intampla pe plan international ?

C.B.S.: În general neuropsihologia cu rare excepţii (ca de ex. şcoala de la Cluj) nu este foarte mult aprofundată la noi. Este în mare parte rezultatul constrângerilor dure la care a fost supusă psihologia în anii comunismului,fapt care a dus la o rupere parţială de unele orientări ale psihologiei mondiale .Este şi rezultatul dotării insuficiente a cercetării de la noi.

3) Nu pot sa nu amintesc de aportul adus de dumneavoastra in domeniul neurociberbeticii, alaturi de Edmond Nicolau, sau de predecesorul ei Stefan Odebleja, de studiile dumneavoastra remarcabile si de realizarea unor modele cibernetice ale sistemului nervos. Pentru cei ce inca nu au auzit de aceasta disciplina relativ noua va rog sa ne explicati ce este neurocibernetica si sa ne aratati valoarea acesteia pentru neurostiinte.

C.B.S.: Cibernetica intră cu adevărat pe scena preocupărilor ştiinţifice prin anii ’48-’49 odată cu apariţia celebrei cărţi a lui N. Wiener. E drept că au existat câţiva precursori a căror glas însă nu  a avut răsunet.

Este foarte greu de explicat ce este cibernetica într-un răspuns la o întrebare de interviu.

În primul rând a introdus conceptul de informaţie cu toate aspectele sale teoretice (matematice), practice (folosite în comunicare), lingvistice şi filosofice. Acesta a permis detectarea unei clase de evenimente necunoscute care au loc în sistemul nervos şi care explică la un nivel mai complex (folosind printre altele noţiunile de codare, de entropie, de cantitate de informatie, de zgomot şi multe altele) modul său de funcţionare. A permis chiar formularea unor ipoteze privind emergenţa conştiinţei (conştienţei) din activitatea cerebrală.

Apoi a dus la formularea conceptului de reţea neuronală care astăzi este esenţială atât pentru neuropsihologie cât şi pentru ştiinţa computerelor. Ambele aceste aspecte au permis chiar o abordare matematizată a neurofiziologiei şi neuropsihologiei.

Esenţială a fost şi noţiunea de feed back (aferentaţie inversă) pozitiv şi negativ care a permis o nouă înţelegere a funcţionării sistemului nervos de la simplul arc reflex până la unele aspecte ale activităţii cognitive şi emoţionale.

Cred că orice psiholog ce se respectă trebuie să se familiarizeze cu cibernetica ce deschide un orizont extrem de bogat pentru înţelegerea mecanismelor vieţii psihice.

4) Dumnevoastra, domnule profesor, sustineti un curs de Neuropsihologie la Facultatea de Psihologie si Stiinte Cognitive. Va rog sa ne spuneti care este in opinia dumneavoastra reactia studentilor fata de Neuropsihologie si cum ar trebui sa se raporteze la aceasta disciplina?

C.B.S.În general există o relativă rezistenţă la aprofundarea neuropsihologiei care este grea şi face apel la un domeniu mai special (anatomie, microscopie, eletrofiziologie, chimie moleculară ş.a.m.d.). Trebuie predată de oameni care cunosc bine materia respectivă dar care au şi un spirit didactic dezvoltat şi oricum totul trebuie însoţit de o iconografie cât mai completă şi explicită. Studenţii trebuie să fie conştienţi să se raporteze la această disciplină ca la una fundamentală pentru profesiunea lor şi nu ca la o disciplină academică inutilă care le îngreunează viaţa. Nu poate exista un adevărat psiholog care să nu fie familiarizat cu neuropsihologia.

5) Traim in secolul al XXI-lea, cand stiinta a luat un avant uimitor. Am putem sustine ca prin descoperirea din ce in ce mai mult a creierului uman, prin disecarea acestuia, persoana umana va fi cunoscuta in totalitate? Cu alte cuvinte, cat de importanta este cunoasterea creierului in vederea cunoasterii omului si a comportamentului sau?

C.B.S.: Practic am răspuns deja indirect la această întrebare. Secolul XXI continuă să fie o perioadă de noi şi noi investigaţii fructuoase în domeniul ce ne preocupă aici. Nu există lună să nu apară o nouă descoperire care desţeleneşte ignoranţa noastră relativă despre noi şi mai ales despre psihismul uman. Se găsesc molecule noi care activează sau dezactivează unele funcţii (ca cea a memoriei); se identifică noi subsisteme ca cel de răsplată sau mecanismele somnului; se identifică clase noi de neuroni ca neuronii specializaţi din regiunea frontoorbitară sau neuronii în oglindă; se pun în evidenţă celule stem cu rol în plasticitatea nevraxului, se găsesc structuri cerebrale implicate în funcţii subtile ca de ex. sentimentul religios,etc.etc. Toate acestea contribuie la edificarea unei antropologii mai detaliate care mai dezleagă unele aspecte legate nu numai de funcţii psihice elementare dar şi de unele implicate în forme de manifestare complexe ca cele ce definesc spiritualitatea şi cultura/

6) In aceeasi ordine de idei pare-mi-se ca omul recent este condus mai mult de instinct, de pulsiune, se orienteaza spre obtinerea placerii si mai putin tine seama de ratiune, de intelect sau de comandamentele creierului. Care este opinia dumneavoastra?

C.B.S.: Omul modern foloseşte aceleaşi mecanisme neuropsihologice ca şi omul arhaic, numai că dispune de o bancă de date infinit mai bogată şi de seturi conceptuale pe care acesta nu le avea. Nu cred că omul modern diferă de generaţiile care l-au precedat prea mult căci totdeauna în afară de lupta pentru supravieţuirea lui şi a speciei sale a urmărit o calitate a vieţii cât mai bună şi a alergat după satisfacţii hedonice cât mai numeroase. Ceea ce putem reproşa omului zilelor noastre este pragmatismul lui excesiv, goana pentru câştig şi neglijarea culturii.

7) Domnule profesor, in urma Declaratiei de la Bologna (1999), studiul Psihologiei in Facultatile de Psihologie s-a redus si in tara noastra la 3 ani. Oare nu este mult prea putin facand o comparatie si luand seama de pilda la colegii de la medicina care nicidecum nu au renuntat la cei 6 ani de facultate?

C.B.S.:Personal sunt convins că reducerea timpului de învăţare duce la o reducere a calităţii pregătirii studenţilor ceea ce este un aspect negativ a cărui efecte se vor vedea în curând. Măsura era însă necesară deoarece era nevoie de o uniformizare a programelor de învăţământ pentru a beneficia de o echivalare a diplomelor

8) Astazi studentul se limiteaza in activitatea sa la obtinerea de informatii, accesarea Internet-ului si la sustinerea examenelor pentru ca la final sa fie recompensat cu o coala pe care sa se scrie: Diploma de Absolvire. Nu are o insemnatate majora si lectura minutioasa in biblioteci, cu creionul pe hartie, cercetarea serioasa cu ajutorul profesorilor coodonatori, dar mai cu seama practica clinica?

C.B.S.: Sunt studenţi şi studenţi. Unii sunt doar vânători de diplome. Aceştia nu sunt studenţi adevăraţi. Apoi sunt studenţi care învaţă ceea ce le fixează programele analitice. Sunt studenţi mediocri care însă pot ajunge la unele succese profesionale. Şi apoi sunt studenţii buni care învaţă mai mult decât ceea ce li se predă, citind în biblioteci sau făcând apel la internet (care este un instrument formidabil dacă ştii să-l foloseşti critic). După părerea mea ceea ce lipseşte este preocuparea şi de asimilarea culturii, de demersuri interdisciplinare, de integrare a specialităţii „învăţate” într-o viziune integrativă Ştiinţă-Cultură-Spiritualitate.

În ceea ce priveşte practica clinică lucrurile sunt clare. Nu poţi fi medic fără a lucra la patului bolnavului şi nu poţi fi psiholog, mai ales psihoterapeut dacă nu ai luat contact direct cu cei suferinzi. Patologia în general, nu se poate învăţa la cursuri sau din cărţi. Trebuie să vezi „în direct” bolnavii, să discuţi cu ei să-i examinezi şi să-i urmăreşti. Nu poţi să înveţi să conduci o maşină sau un avion din cărţi.

9) Va rugam sa ne dezvaluiti cum era viata studenteasca in anii ’40-’50, atunci cand dumneavoastra erati student la Facultatea de Medicina, care era datoria studentului in acea perioada?

C.B.S.: Este foarte greu de răspuns fiindcă anii studenţiei mele nu au fost simpli. A fost războiul, a fost perioada imediat postbelică şi apoi a fost instalarea comunismului cu toate necazurile lui. Facultatea de Medicină nu este un model căci ea necesită forme de învăţământ mult mai grele şi mai disciplinate. In plus nu trebuie uitat că la vremea aceea, elitele care reuşeau să treacă prin concursurile de internat şi externat aveau un regim paralel de învăţare extrem de riguros  care se făcea în cadrul diferitelor clinici şi care nu avea nimic scolastic. Formarea mea medicală nu s-a făcut în amfiteatre, săli de cursuri sau de lucrări practice, ci în saloanele de bolnavi şi laboratoarele spitalelor. Această formă au urmat-o însă foarte puţini (circa 10-15%). Ceilalţi urmau cursurile care pe vremea aceea erau obligatorii şi luau parte la prezentări de bolnavi, lucrări practice etc. Disciplina era extrem de riguroasă, iar absenţele erau sancţionate. De asemenea în anii mei de studenţie nu am întâlnit şi nici nu am auzit de cazuri de corupţie la nivelul corpului didactic.

10) Care este relatia dintre psihologie si medicina? Care sunt limitele psihologiei si ale medicinei (si aici ma refer in special la neurologie si psihiatrie) deoarece deseori au existat polemici/conflicte intre psihologi si medici vis-a-vis de domeniul de activitate al fiecarei discipline .  Pana  unde se poate „intinde” psihologia?

C.B.S.: Medicina şi psihologia implică două demersuri deosebite. Aceste demersuri au un spaţiu comun atunci când este vorba de tratat bolnavii cu diferite dezordini psihice. Aci trebuie să existe o complementaritate şi nu o concurenţă sau un antagonism căci atât medicul cât şi psihologul au o contribuţie proprie cu abordări diferite, dar cu un scop unic: vindecarea bolnavului sau uşurarea suferinţelor sale. E drept că această colaborare este asimetrică deoarece un medic, mai ales un psihiatru este îndreptăţit dacă are cunoştinţele şi experienţa necesare să facă psihoterapie, în timp ce un psiholog nu are permisiunea să aplice tratamente medicale. De altfel demersul medical implică o serie de cunoştinţe şi o experienţă în domeniul clinicoterapeutic pe care psihologul nu le are. De asemenea medicul are o responsabilitate şi îşi preia uneori riscuri enorme mergând până la cel de a pune în primejdie viaţa pacientului. Psihologul la rândul lui trebuie prin studii şi stagii în spitale de specialitate să-şi însuşească acele cunoştinţe care să-i permită să facă un diagnostic pozitiv şi diferenţial care să-i îngăduie să evite să trateze psihoterapeutic bolnavi care necesită o abordare medicală.

11) Cunoastem activitatea bogata a dumneavoastra in domeniul clinic, va rugam sa ne oferiti cateva adevaruri pe care clinica vi le-a descoperit?

C.B.S.: Activitatea clinică este „inima” învăţământului medical chiar şi pentru cei ce vor opta pentru specialităţi de laborator, de explorări funcţionale, sau se vor dedica problemelor de organizare sanitară. Clinica aduce studentul în mediul lui de lucru şi tot clinica îi dă posibilitatea să-şi însuşească aspectele manuale ale medicinii de la injecţii şi pansamente, la toate manevrele pe care această profesiune le implică şi pe care mi le-am însuşit nu numai de la corpul didactic sau cadrele medicale superioare dar şi de la surorile medicale. În medicină trebuie să ştii să înveţi de la oricine şi trebuie să ştii să recunoşti ceea ce nu ştii şi să nu-ţi fie ruşine să ceri sfaturi sau ajutor de la alţii căci e vorba de sănătatea şi uneori de viaţa bolnavilor. Lucrurile devin şi mai dificile în condiţii de urgenţă (bombardamente, cutremure, front etc) unde uneori fiecare minut contează. Am avut tristul privilegiu să cunosc şi aceste aspecte care mi-au o experienţă ce mi-a servit toată viaţa.

12) In continuarea aceleasi intrebari va rugam sa ne dezvaluiti care au fost principiile dumneavoastra inca din tinerete si cum ati reusit sa dezvoltati o astfel de activitate remarcabila,  multi-disciplinara si de exceptie, sa deveniti un om de stiinte emblematic pentru Romania?

C.B.S.: Principiul meu a fost foarte simplu. Mi-am dedicat aproape toată vremea învăţării şi practicei medicale, iar în restul timpului am fost în special atras de aspectele culturale şi spirituale ale vieţii. De asemenea am dus o viaţă regulată fără să pierd nopţi sau să mă rătăcesc în vâltoarea unor distracţii, zgomotoase.

Trebuie să adaug acum un lucru important. Încă din anul al III-lea am început sub îndrumarea unor maeştri remarcabili să mă ocup de cercetarea ştiinţifică. Recunosc că nu orice student trebuie să facă cercetare după cum nici orice medic nu trebuie să fie inclus în programe de cercetare. Cei ce fac însă cercetare capătă ceva în plus în afară de renumele pe care pot să şi-l facă,ceva ce îi ajută considerabil nu numai în executarea profesiunii lor. E vorba de ceea ce am putea numi o „disciplină a minţii” .

13) În încheiere oferiti-ne  cateva sugestii pentru un student la Psihologie.

C.B.S.: Lucrurile s-au schimbat mult faţă de situaţia din tinereţea mea. Au apărut alte repere, alte condiţii şi oamenii fug după alte obiective. Tinerii care vor să-şi facă o pregătire temeinică trebuie să muncească mult, să înveţe cât mai mult, să-şi îndrepte preocupările şi spre orizonturile culturii, să ducă o viaţă regulată în care odihna să fie respectată şi să piardă cât mai puţină vreme în spaţiul hedonic.

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Interviu cu un PSIHOLOG de la OXFORD.Dr Olivera Petrovich

oxford_logo

 

 

Dr. Olivera Petrovich este profesor de psihologia dezvoltarii la Departamentul de Psihologie Experimentala si preda de asemenea psihologia religiei la Facultatea de Teologie, Universitatea din Oxford. Din 1988 este doctor in psihologie al Universitatii din Oxford si a efectuat numeroase cercetari experimentale in domeniile de interes ale domniei sale, respectiv psihologia religiei si psihologia dezvoltarii. Cercetarile sale recente vor fi incluse in cartea in curs de aparitie: The Child’s Theory of the World.
(Mihai Copaceanu)

Mihai Copaceanu: Distinsa doamna Petrovich, deoarece punctul de plecare al discutiei noastre este psihologia religiei, va intreb intai care este definitia religiei din perspectiva psihologiei moderne in comparatie cu definitia teologica?

Olivera Petrovich: In psihologie, accentul este atribuit persoanei umane, proceselor psihologice, incluzand aici procesele cognitive, emotionale, dar si comportamentului uman in relatie cu Dumnezeu sau alte entitati religioase. Pe de alta parte, teologia inseamna studiul lui Dumnezeu. Teologii se bazeaza pe diverse evidente (istorice, stiintifice, arheologice) in incercarea lor de a intelege fiinta si natura lui Dumnezeu. Cu toate acestea, centrul este Dumnezeu si nu omul. In sfarsit, cele doua definitii ale religiei necesita metode de cercetare distincte.
M.C.: De-a lungul timpurilor s-au incercat varii explicatii ale religiei care aveau ca obiectiv studierea grupurilor religioase (antropologice, sociologice, psihanalitice), insa astazi prin cercetari se ofera mai multa atentie individului, comportamentului si experientelor individuale. Ca un rezultat al cercetarilor dumneavoastra recente, care credeti ca este noutatea oferita de teoriile psihologice moderne ale religiei?
Cel mai simplu mod de a sublinia diferentele dintre cele doua abordari este sa incercam sa intelegem ca prin psihologie cautam evidente intr-un mod direct, de la oameni ca indivizi, prin intermediul testelor (one-to-one) si al interviurilor.
M.C.: Cum definiti conceptele natural si spontan la copii?
O.P.: Conceptele de dezvoltare naturala sau spontana sunt acelea care apar in contextul perceptiei de zi cu zi si in intelegerea lumii fizice; acestea nu necesita nici un input educational specific si nici vreo invatare anume. In psihologia dezvoltarii, conceptele mai sus precizate sunt contrare conceptelor formale sau specializate care trebuie sa fie transmise prin educatie.
M.C.: Oamenii de rand se minuneaza de existenta numeroaselor religii diferite de pe Terra. Am intalnit atat in Romania, dar si, recent, in Oxford aceasta asociere a religiilor cu partidele politice sau cu ciupercile dupa ploaie. Cunoastem asa-numitele religii mari, precum crestinismul sau hinduismul, dar si anumite secte care nu numara mai mult de cateva sute de aderenti. De aceea, multe persoane considera ca religia este doar o forma de produs al unei culturi specifice intr-o anumita epoca, ce poate rezista de-a lungul vremurilor, care se poate dezvolta sau poate chiar disparea, precum religiile vechilor civilizatii antice. Dumnezeu este unul singur, insa inteles diferit. Desigur, nu putem exclude nicidecum influentele culturale asupra religiilor, influente observabile de exemplu chiar din riturile diferite din cadrul acelorasi religii separate geografic. Intrebarea mea este urmatoarea: cum putem distinge intre ceea ce inseamna influenta culturala si ceea ce este natural in cazul omului religios? Sa luam doar un exemplu. Un cetatean poate lesne deveni crestin deoarece a avut sansa de a se fi nascut intr-o tara majoritar crestina, precum Brazilia, a crescut intr-o familie crestina, a primit o educatie totalmente crestina si, mai mult decat atat, intreaga societate in care a trait „l-a creat“ conform religiei sale, adica crestin catolic.

O.P.: Intr-o oarecare masura, am raspuns deja la aceasta intrebare. Abordarea psihologica este utila in acest caz, deoarece ne permite sa diferentiem intre conceptele cele mai de baza ale persoanei umane, care de obicei apar intr-un mod spontan in dezvoltare si nu trebuie sa fie invatate si acelea pe care nu le putem avea fara anumite influente culturale. In mod precis, putem intelege ca o persoana nu poate deveni catolica si nici crestina (conform exemplului tau) fara sa fie „introdusa“ in conceptele specifice crestinismului, respectiv catolicismului sau oricarui alt concept teologic doctrinar. Dar intrebarea principala care se pune este urmatoarea: poate cineva sa devina crestin, sau orice alt tip de om religios, fara a avea anumite predispozitii conceptuale sau tendinte de a intelege conceptele de baza ale divinului? Desigur, problema aceasta ne prezinta cea mai primara forma a intelegerii religioase, care necesita o dezvoltare ulterioara pentru a se manifesta intr-o traditie anume. Cred ca putem astfel lamuri diferenta dintre abordarea psihologica a religiei care se centreaza pe individ de celelalte discipline, care au ca scop studierea grupurilor religioase sau a institutiilor aflate in slujba adultilor.

M.C.: Cum explicati ateismul?

 O.P.: Ateismul trebuie sa fie luat in considerare mai degraba ca o problema de dezvoltare decat ca o caracteristica fixa de ordin conceptual. Definitia ateismului trebuie sa fie determinata empiric, deoarece exista diferite tipuri de „atei“ – si, ceea ce este mai important, oamenii au deseori miscari oscilatorii, de-a lungul timpului, spre religie sau spre ateism. Pentru psihologie, intrebarea este cum apare ateismul in dezvoltarea umana – cu alte cuvinte, care sunt factorii care influenteaza debutul ateismului si cat de stabil este de-a lungul vietii persoanei respective4.

M.C.: Intrebarea urmatoare se refera la dezbaterea acida dintre religie si stiinta – sau mai degraba dintre oamenii religiosi si oamenii care se considera atei sau cei care militeaza pentru libertatea de constiinta. Stim ca in Marea Britanie, in urma cu cateva luni, a inceput o campanie sustinuta de diverse asociatii, printre care si cea a lui Richard Dawkins (vestitul biolog ateu), prin care au decis sa lipeasca inscriptii pe autobuzele din marile orase, inclusiv in Londra si Oxford, cu urmatorul mesaj: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!“ Care este opinia dumneavoastra despre viitorul religiei?

 O.P.: Raspunsul la intrebarea ta depinde de definitia religiei. Ca fenomen social si cultural, religia poate fi supusa multor transformari ca raspuns la modificarile de intelegere a lumii (de ex. descoperirile stiintifice, interactiunea dintre culturi, teorii filosofice noi etc.). Dar la nivel psihologic, unde religia este definita in termeni de procese mentale cognitive si emotionale ale persoanei umane, cele mai de baza concepte religioase probabil vor ramane intotdeauna o caracteristica naturala a oamenilor.

M.C.: O ultima intrebare: cum poate psihologia sa ajute religia si ce ar putea fi considerat ca subiect de cercetare pentru psihologia religiei?

 O.P.: Cel mai relevant sprijin pe care psihologia il poate oferi religiei este studierea naturii umane, a nevoilor sale conceptuale si a dezvoltarii obisnuite. Desigur, acest fapt are anumite implicatii educationale. Educatia religioasa trebuie sa fie elaborata in asa fel incat sa aiba ca baza si punct de pornire naturalul, adica modul in care oamenii sunt cu adevarat. Oferind unicitate fiecarei persoane si complexitate lumii in care traim, inseamna ca cel putin la modul virtual cercetarea psihologica nu prezinta nici o limita. Domeniul de cercetare este extrem de vast. Noi, oamenii, ne dezvoltam ca urmare a raspunsului la mediul fizic si psihologic, deci exista doua tipuri de patternuri: stabile si schimbatoare. In concluzie, va fi intotdeauna nevoie de descoperirea unor patternuri cauzale in aceasta interactiune si de identificarea celor mai bune cai de influentare – in primul rand prin educatie, dar si prin pastoratie si terapie.

M.C.: Va multumesc foarte mult pentru timpul acordat si pentru amabilitatea de a raspunde acestor intrebari.

o


1 Daca in anumite tari psihanaliza a prins radacini serioase si s-a dezvoltat prin intermediul institutelor de psihanaliza sau al scolilor de psihanaliza, precum in Franta sau America de Sud, in ceea ce priveste mediul academic din Oxford psihanaliza nu este acceptata (surprinzator!) nici ca disciplina de studiu. Nu departe de Oxford este Londra, cea care adaposteste Freud Museum, casa in care s-a refugiat Freud in ultimii ani de viata si care contine atat vestitul divan terapeutic, dar si mare parte din mobilierul si biblioteca psihanalistului, Londra, capitala in care psihanalistii chiar nu se simt minoritari. Ostilitatea psihologiei oxoniene fata de psihanaliza este datorata in mare parte caracterului ei eminamente experimental cu siguranta si ca un rezultat al influentelor lui Karl Popper in ceea ce priveste re-definirea metodelor stiintifice. De aceea, conform afirmatiilor Dr. Petrovich, dar si a altor psihologi din Oxford, nimic din teoriile psihanalitice nu are relevanta pentru cercetarea psihologica moderna, pentru ca nu contine un material consistent, in conformitate cu criteriile exigente ale unei cercetari experimentale moderne. Nu este valabil in domeniul clinic, unde parte din teoriile freudiene sunt inca luate in considerare si aplicate in terapie.

2 Precizez ca aceste teorii evolutioniste au in spatele lor nu doar psihologi ai religiei sau psihologi care studiaza indirect religia. Dimpotriva, numarul oamenilor de stiinta implicati in cercetarea evolutionista apartin altor domenii decat psihologia; de exemplu antropologia sau biologia, persoane care sunt interesate de religie, din varii motive. Psihologia moderna are si ea o contributie prin ramura numita psihologia evolutionista, care desigur are aplicatii si in alte domenii decat psihologia religiei (de exemplu psihologia cognitiva) si ceea ce este relativ diferita de Cognitive Science of Religion.

3 Motivatia cercetatoarei a survenit si din alte motive. Intai pentru ca majoritatea studiilor vizau adultii ca membri ai unor grupuri religioase sau cazuri particulare (ex. fanatismul religios, experiente religioase), pe cand copiii au fost totalmente ignorati. Or, un adult, indiferent de religia sa, a fost candva copil. Iar daca vrei sa studiezi comportamentul religios al unui adult, acesta nu-ti va dezvalui foarte mult din forma sa – si nici macar din geneza sa. Cunostintele din psihologia dezvoltarii i-au permis cercetatoarei sa-si intensifice interesul pentru studierea copiilor. A dorit sa identifice, parcurgand treapta cu treapta, originea „primara“ a religiei (atat cat este cu putinta) si de aceea a ales copii cu varste foarte mici, ajungand pana la varsta de 3 ani si cateva luni.

4 Privitor la problema ateismului ca pozitie dobandita in timp, recomand studiul de caz al Dr. Ana Maria Rizzuto, care a ajuns la aceleasi concluzii, insa bazandu-se pe principiile teoriei psihanalitice. Pe scurt, Ana Maria Rizzuto declara: ateii nu se nasc, ci devin. Pentru mai multe informatii: Ana Maria Rizzuto (1998), Why did Freud reject God? A psychodynamic interpretation.

(Interviu publicat in IDEI in DIALOG, nr 55 Aprilie 2009)