Etichete

, ,

Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Editura Deisis, Sibiu, 2010, 183 p.

publicată in REVISTA TEOLOGICĂ  nr 2/ 2010, Sibiu, autor Marian Curtean

Ortodoxie la Oxford este rodul întâlnirii autorului cu o comunitate ortodoxă vie, apropiată de modelul comunităţii creştine primare, într-o ţară în care ne-am fi aşteptat cel mai puţin, datorită secularizării şi aspectului multicultural: Marea Britanie. Este o carte de interviuri, cu ierarhi, preoţi de parohie, filozofi şi psihoterapeuţi, credincioşi simpli ori studenţi, cu toţii englezi, convertiţi la Ortodoxie. „Te-am găsit, Doamne!” – strigătul de bucurie şi de certitudine al acestor „apostoli” peste timp, care „n-au văzut şi au crezut”, constituie subtitlul cărţii.

Deschisă prin cuvântul a trei personalităţi ale spaţiului academic creştin contemporan englez – al mitropolitului Kallistos al Diokleei, al dr. Andrei Leviţki şi al dr. Olivera Petrovich – structural, cartea prezintă patru secţiuni principale: I. Zece motive ale convertirilor (p. 21-33); II. Despre creştinism în Marea Britanie şi Oxford (p. 33-51); III. Convertiţi (p. 51-165); IV. Aprecieri (p. 175-179).

Dintru început, Mitropolitul Kallistos trasează firul roşu al cărţii, subliniind semnificaţia primară a cuvântului „convertire”, aceea de „întoarcere a inimilor noastre către Iisus Hristos Mântuitorul” (Cuvânt-înainte, p. 5-6).

Andrei Leviţki face o decantare a sensurilor istorice şi culturale ascunse în mărturiile celor doisprezece. Ca o introducere şi spre o mai bună înţelegere a fenomenului convertirii la Ortodoxie în Oxford, cititorului i se face cunoştinţă cu acest loc special, „caracterizat de o atmosferă intelectuală distinsă şi de o spiritualitate liniştită şi în acelaşi timp provocatoare”, care „uimeşte încă de la început prin frumuseţea însufleţită a catedrelor medievale magnifice, a colegiilor vechi care păstrează încă aspectul şi ambianţa mănăstirilor” (p. 8-9). În 1947, Universitatea din Oxford devine prima instituţie academică britanică care acceptă un curs despre Ortodoxie, ca parte integrantă din programa sa universitară. Titularul cursului era profesorul Nicholas Zernov, unul dintre cei ce, iubind acest loc, s-a considerat dator a i-L vesti pe Hristos cu mult bun simţ, prin slujirea aproapelui, împlinind astfel vocaţia ecumenică a Ortodoxiei, fără urmă de prozelitism.

Deoarece în legătură cu creştinii ortodocşi nu există încă un studiu empiric asupra convertirii ca fenomen psihologic, Olivera Petrovich face apel la literatura despre convertire în general. Ajunge la ideea că, de obicei, convertirile sunt „conştiente, voluntare şi adeseori pregătite treptat” (p. 17). Ele implică, la un moment dat, predarea de sine, „punct în care subiectul încetează să mai asculte orice apel la loialitate faţă de grupul religios propriu”, convertirea marcând atunci o unificare interioară între credinţă şi acţiune” (p. 15-19).

Partea întâi a cărţii oferă zece motive ale convertirii, pe care autorul le comentează, arătând şi limitele acestora în ceea ce priveşte convertirea la Ortodoxie (p. 21-31).

Icoane ale creştinismului timpuriu în Marea Britanie (Sfântul Alban şi Sfânta Fideswide, p. 33-35), precum şi raporturile ţării, dar mai ales ale Oxfordului, cu Ortodoxia (Anglia şi Ortodoxia, p. 35-38) sunt prezentate în partea a doua a cărţii. Istoria Creştinismului în Marea Britanie, şi în special la Oxford, are o tradiţie îndelungată, dovezi existând încă din secolul al IV-lea. Demne de reţinut sunt portretele unor personalităţi ortodoxe, pe care Mihai Copăceanu le realizează, bine documentat, dar în acelaşi timp trădând căldura şi respectul cu care s-a apropiat de acei oameni prezenţi în memoria comunităţii, ori activ în mijlocul ei, vădit marcat de ceea ce a întâlnit acolo. Este vorba despre arhimandritul Nicholas Gibbes, fostul profesor de engleză al copiilor ţarului Nikolai II al Rusiei, o întruchipare a lui Moş Crăciun pentru pruncii Oxfordului, sau a preotului Zosima, pentru studenţii de la Universitate. Deloc departe de acesta, cu multă smerenie, îndepărtând orice slavă lumească, ierarhii locului rămân între oameni şi împreună cu ei, cântând la strană, slujind şi ieşindu-le permanent în întâmpinare (Ierarhii – modele de excepţie, p. 48-50).

Miezul acestei cărţi îl constituie partea a treia, de altfel şi cea mai întinsă. Aici, într-un dialog familiar, dar deloc superficial, se conturează pe de-o parte chipurile celor doisprezece englezi care au aflat, în Ortodoxie, acel „acasă” în care au simţit împlinindu-se sensul culturii, al educaţiei şi al credinţei lor anterioare, iar pe de altă parte, chipul Ortodoxiei vii, trăite autentic în comunitatea liturgică, ce se prelungeşte în fapte sociale, păstrându-şi caracterul de slujire creştină.

Deloc întâmplătoare alegerea numărului celor intervievaţi, după cum afirmă autorul însuşi, la nivel livresc, ei constituie comunitatea simbolică a „apostolilor” chemaţi şi trimişi de Hristos să-I fie mărturisitori şi vestitori înaintea contemporanilor, comunitatea ortodoxă oxfordiană devenind „sare a pământului” britanic.

Din mărturiile lor, se desprind trăsături comune specifice care definesc această comunitate creştină, precum şi Ortodoxia la Oxford. Aş vrea să punctez doar câteva.

Întâi, se remarcă paternitatea spirituală comună, căci, vorbind despre propria-i convertire, fiecare se raportează la una dintre figurile active ale Ortodoxiei din Oxford, începând cu Nicholas Gibbes ori Nicholas Zernov şi continuând cu ierarhii contemporani, precum Anthony Bloom, Kallistos al Diokleei, Basil Osborne, ei înşişi nişte convertiţi.

Se observă apoi înţelegerea vocaţiei ecumenice, universale a Ortodoxiei, convertiţii reuşind să iasă din limitările geografice şi din cele impuse de orgolii naţionaliste. Ortodoxia poate asuma naţionalitatea şi culturile diferite ale comunităţilor naţionale, oferind şansa regăsirii şi împlinirii identităţii proprii în diversitate. Comuniunea autentică este una dintre liniile definitorii, în virtutea universalităţii mântuirii. Însăşi firea omului este ortodoxă şi de aceea orice revenire la dreapta credinţă este simţită ca o „întoarcere acasă”, o reaşezare în firescul propriei fiinţe. „Cred că sufletul autentic, nedeformat este în mod firesc creştin şi în mod firesc ortodox. Aceasta este şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. Dacă eşti ortodox în profunzimile sufletului tău, atunci şi cultura ta devine ortodoxă indiferent ce limbă vorbeşti. În copilăria ei, Anglia a fost şi ea ortodoxă (…). Lucrul cel mai important pentru noi nu este paşaportul pe care-l deţinem, englez, român sau oricare altul, lucrul cel mai important este dacă suntem cu adevărat ortodocşi, dacă avem un paşaport spiritual. Dacă îl avem, atunci totul vine la locul său într-un mod firesc”, afirmă părintele Andrew Phillips (p. 125).

Conştiinţa succesiunii apostolice, ca şi raportarea la Tradiţia vie şi actuală a Bisericii, se observă în majoritatea mărturisirilor. Provocat să spună „ceva unic despre Ortodoxie”, părintele Ian Graham zice: „Ce m-a adus spre Ortodoxie şi ce am apreciat şi am respectat foarte mult a fost continuitatea cu trecutul, importanţa şi accentuarea Sfintei Tradiţii. Devenind ortodox, mi-am dat seama că nu aparţin doar unei biserici locale şi geografice din prezent, ci apaţin, totodată, Trupului lui Hristos de-a lungul istoriei şi care traversează istoria. De fiecare dată când săvârşesc Sfânta Liturghie sunt conştient că o săvârşesc împreună cu Apostolii, cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi cu toţi sfinţii din toate timpurile. Acest fapt este important pentru mine” (p. 105-106).

Pregătirea riguroasă a catehumenilor, măcar un an – în unele cazuri chiar mai mult – este o altă trăsătură definitorie a comunităţii ortodoxe de la Oxford. Se remarcă răbdarea, onestitatea şi seriozitatea cu care convertiţii aleg să parcurgă perioada premergătoare intrării lor în Biserica Ortodoxă. Acest lucru reflectă probabil şi trăsături proprii spiritului englez. Preotul Seraphim Vänttinen Newton recunoaşte că „Lucrurile merg foarte greu în Oxford tocmai pentru a fi făcute cu chibzuinţă” (p. 118). Convertirea este înţeleasă ca act individual şi de aceea trebuie asumată personal şi asistată: „În general nu suntem pentru o convertire în masă, creştem cât putem, cât putem asimila, pentru că orice grabă duce la o asimilare dificilă. Contactul cu oamenii este individual, deoarece aceştia trebuie asimilaţi şi susţinuţi în mod constant”, afirma episcopul Basil (p. 69).

Parohia estecea mai bună şcoală de formare a creştinilor. Dincolo de citirea cărţilor despre Ortodoxie, a pelerinajelor la locurile mustind de spiritualitate curat ortodoxă, ucenicia pe lângă un părinte spiritual, participarea la slujbele Bisericii, împlinirea acelei liturghii de după Liturghie în comuniune cu ceilalţi sunt mijloacele prin care creşte şi se maturizează în Hristos, convertitul. În acest spaţiu liturgic, comunitatea vie, reală, adunată în jurul episcopului, îşi creşte preoţii. „În parohiile diocezei Surojului s-a întărit obiceiul ca să fie selectaţi candidaţii pentru hirotonire din laicii care au trăit un număr de ani în mijlocul parohiei şi care au avut ca părinte spiritual pe episcopul locului”, arată episcopul Basil Osborne (p. 70). Aceeaşi chibzuinţă se remarcă şi în ceea ce priveşte hirotonirea lor, pregătirea durând în unele cazuri de la şase la patrusprezece ani (a se vedea cazul mitropolitului Kallistos, p. 53-67).

Fără a insista asupra motivelor convertirii care se desprind din interviuri, trebuie să amintesc unul care s-a făcut remarcat la majoritatea subiecţilor cărţii şi anume „setea nestăvilită de cunoaştere” (p. 111). Ortodoxia nu vizează doar afectivitatea, ci ea se adresează deplin raţiunii. Intrarea în Biserică înseamnă întâlnirea cu Raţiunea de dincolo de raţiune, Care este Hristos. O abordare a Ortodoxiei şi a dogmelor sale din punct de vedere filosofic şi al raţiunii ştiinţei se regăseşte în mod deosebit în dialogul cu profesorul Richard Swinburne (p. 75-91).

Fiecare profil din cele douăsprezece este completat cu informaţii despre persoana şi opera sa, acolo unde există, ori cu o apreciere făcută de cunoscuţi de-ai săi.

Ultima parte este dedicată comentariilor şi concluziilor autorului. Făcute cu multă îndrăzneală şi luciditate, adesea printr-o punere în balanţă a realităţii din România, o ţară declarată majoritar ortodoxă, cu cea de la Oxford, ele vădesc atitudinea ortodoxului „reconvertit” la Ortodoxie; a celui ce venind dintr-o şcoală teologică de tradiţie, Facultatea de Teologie „A. Şaguna” din Sibiu, unde a învăţat despre comunitatea creştină ortodoxă autentică, a avut surpriza de a o trăi real şi personal acolo unde credea mai puţin că există: în spaţiul academic al Oxfordului.

Ortodoxie la Oxford, născută din firescul dialogului între oameni de culturi diferite, este o lecţie de smerenie, o carte-mărturie a lucrului bine făcut, cu seriozitate şi bun-simţ. Parcurgând cele douăsprezece dialoguri, începi să te simţi parte integrantă a acestei comunităţi vii, contemporane, mărturisirile de credinţă având calitatea de a transcende simpla lectură şi de a exorciza de idolii falselor închinări care au crescut din lene, din neatenţie sau din păcatul necunoaşterii reale a Ortodoxiei. Cu fiecare convertit, cititorul îşi reactivează în sine conţinuturile propriei credinţe, reafirmându-le odată cu el, într-o mărturisire interioară.

Cartea se adresează deopotrivă preoţilor şi laicilor, credincioşilor şi necredincioşilor, tinerilor şi mai puţin tinerilor, celor ce au aflat deja Ortodoxia, precum şi celor ce sunt în căutare. Ea este mărturia nevoii lumii contemporane de Hristos, chiar în cele mai evoluate modele culturale şi spirituale ale ei. Căci ce i-a mai lipsit Oxfordului pentru ca spiritualitatea sa să se împlinească? În acest spaţiu care „încurajează excelenţa în toate aspectele vieţii studenţeşti, în studiile academice sau în sport” şi „oferă siguranţa lucrului bine făcut, alături de şansa nesfârşită de a explora, a gândi, a dezbate şi a contempla”, în care „fiecare colegiu are o bibliotecă şi o capelă”, a fost nevoie de Ortodoxie.

Maria Curtean

ortodoxie

Anunțuri