Psihic, Victimă, Abuz Sexual

Etichete

, , , , , , , , , ,

intervenție la TVR 1, emisiunea Ultima Ediție, realizator Claudiu Lucaci #metoo

Psihicul se apără de orice asemenea amenințare. Este foarte greu pentru o persoană care este vulnerabilă să-și asume faptul că a fost hărțuită sexual.

 

În România, hărţuirea sexuală se pedepseşte cu închisoarea de la trei luni la un an sau cu amendă.

De la dezvăluirea practicilor sexuale abuzive ale unui celebru producător de la Hollywood, reţele sociale sunt inundate de acuzaţii, experienţe trăite şi revolte ale celor care au fost victime ale abzului sexual. România nu face excepţie la acest capitol. O analiză la Ultima Ediție cu psihologii Mirela Zivari și Mihai Copăceanu.

Se strânge lațul în jurul producătorului american acuzat de hărţuire şi agresiune sexuală. Devenit deja un paria al industriei cinematografice, Harvey Weinstein va fi anchetat de poliţia din New York şi de cea din Londra. Potrivit unor surse, pe fir ar fi intrat şi FBI-ul, care se teme că mogulul ar putea să fugă din ţară.

Gwyneth PaltrowAngelina JolieCara Delevigne au trăit experienţe similare. Iar trei femei l-au acuzat de viol pe Harvey Weinstein.

Cazul a stranit o adevărată furtună. Academia britanică BAFTA i-a retras lui Weinstein calitatea de membru. La fel şi Academia Americană, care ia în calcul o clauză morală, care ar urma să fie inclusă în statut.

Anunțuri

Conferința Internațională Autism București

Etichete

, , , , , , , , , ,

646x404

Conferința Internațională Autism București IACB2017 
 1 copil din 61 este diagnosticat cu o tulburare de spectru autist in toata lumea! 
în România se cunosc aprox. 30.000 de persoane cu o tulburare din acest spectru!
În sprijinul lor, al copiilor, adulților, părinților, specialiștilor , în perioada 27 – 29 octombrie Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism organizează  Conferința Internațională Autism București (IACB 2017), la Rin Grand Hotel București.
Sunt așteptați peste 500 de specialiști și părinți din toată țara, care vor discuta despre autism și terapiile validate știintific, cu rezultate recunoscute în recuperarea copiilor cu autism.
Evenimentul se adresează atât specialiștilor din domeniu, cât și familiilor copiilor cu autism aducând în discuție terapiile validate știintific în terapia și recuperarea copiilor cu autism, teme ce au la bază atât cercetare științifică, cât și experiențe din practica terapeutică.
De asemenea, aducerea în prim plan a unor situații reale de familie reprezintă un plus pentru părinții prezenți, pentru aflarea unor moduri noi de gestionare a dificultăților cu care se întâlnesc în viața de familie.
De ce să participi la IACB 2017 ?
La acest eveniment va participa o gamă variată de specialiști: terapeuți, educatori,
medici, sociologi, dar și reprezentanți din cadrul Ministerului Educației și Sănătății.

Dintre invitați amintim pe: Gina Davies, logoped și specialist în autism, a lucrat în domeniul nevoilor educaționale speciale ca logoped de peste 20 de ani, atât în mediul clinic, cât și în cel educațional și familial; Petter Myhrer-Naess, Consultant de Intervenție Comportamentală Timpurie din Norvegia;   Daniela Gavankar, psiholog specialist, analist comportamental, consultant ABA, președinte Asociația pentru Interevenție Terapeutică în Autism; Gabriela Vilhelmsen (Negoescu), psihopedagog și consilier la Centrul Pedagogic Arstad, sub egida serviciului Psihologic și Pedagogic din Bergen, Norvegia; Dominica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, fondatoarea Mind Education Health; Dana Horodețchi, părinte, cadru didactic, fondator Învățăm cu pictograme; Mădălina Potoroacă, medic primar psihiatrie pediatrică.

Image may contain: one or more people, people sitting, child and indoor
Noutatea adusă de acest eveniment va consta în paneluri de discuții directe între specialiști și participanții din sală. Aceștia din urmă vor putea pune întrebări și vor putea să discute diferite aspecte ale temelor prezentate.
Cei prezenți vor afla informații despre ceea ce înseamnă autism, afecțiuni conexe, intergrarea copilului în societate, despre terapiile validate științific, viața de familie când copilul are autism, dar și despre viața de cuplu a părinților și cum își pot găsi resurse pentru a trăi o viață plină, frumoasă și împlinită.
În prezent, în România, există centre importante unde se oferă terapie de calitate copiilor cu autism. Rezultatele îmbucurătoare, dobândite de-a lungul timpului cu ajutorul abordării comportamentale ABA, au dus la o cerere foarte mare, fiecare familie încercând din răsputeri să ofere copilului ABA, cât mai mult și pe termen cât mai lung. Experiența practică a dovedit însă faptul că această abordare nu rezolvă toate problemele, că nu toți copiii se recuperează cu ABA, că ABA nu este un panaceu universal aplicabil în orice situație, cu oricine. În acest context, IACB 2017 vine să aducă în discuție autismul, abordările care și-au dovedit eficiența alături de ABA, dar și poveștile de viață ale familiilor cu copii cu autism, aducând în prim plan lectori importanți cu experiență practică vastă în domeniu. Dacă am face cu toții doar ABA ar fi la fel de rău ca și în cazul în care nu ar exista ABA” – psiholog Daniela Gavankar, președinte AITA, coordonator științific IACB 2017.
Conferința Internațională Autism București 2017 este organizată de Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism, AITA, organizație înființată în decembrie 2008 cu scopul de a oferi servicii complete copiilor cu tulburări din spectrul autist și famiilor acestora.
Pentru mai multe informații legate de IACB 2017 vă invităm să vizitați iacb.ro.
Image result for autism aita

”Vreau să iubesc vara asta!” Cum putea fi evitată o tragedie, etica relaţie profesor-elev!

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

photo credin https://www.tumblr.com/search/de%20neuitat

10534492_684160648320112_4486158115385282706_n

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 22 februarie in urma stirii cum ca un tanar elev s-a sinucis, printre suspiciuni fiind si starea sa deprimanta legata de o relatie sexuala cu profesoara liceului in care studia.

Elemente de etica profesionala, de relationarea profesor-elev devin obligatorii !

Te întreabă cineva despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU Interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală?

Pe 17 noiembrie 2016, un elev este dat dispărut. În aceeaşi zi, un tânăr este văzut cum se aruncă de pe un pod în apele Bistriţei. Oamenii refuzau vreo asemuire. Cu tristeţe, pe 17 decembrie, familia identifică corpul unicului fiu… sinucis. Presa locală încă din zilele petrecaniei specula cu privire la motivele gestului care tindeau spre o poveste de amor interzisă între elev şi profesoara de română. Pe 17 februarie 2017, zvonurile devin realitate, când profesoara este trimisă în arest la domiciliu, după trei zile petrecute după gratii pentru acuzaţia de act sexual cu un minor. Anchetatorii, nu presa, aduc mărturii despre o relaţie amoroasă şi sexuală consumată pe parcursul a cel puţin 6 luni şi după data la care elevul devine major. Că profesoara era căsătorită cu un preot, mamă a trei copii şi că preda la un seminar teologic sau că elevul, din declaraţiile directorului, era cel mai bun din clasa a XII-a, cu multe diplome, nu cred că are vreo relevanţă. Profesoara este profesoară şi elevul elev, indiferent de tipul şcolii şi caracteristicile sociale. Ba aflăm că profesoara este însărcinată. Gurile rele speculează altceva. Preotul nu. Au sărit voci în acuzarea şi în apărarea profesoarei. Moise Guran dedică o emisiune la radio pe tema aceasta. Cele mai multe persoane au găsit-o vinovată pe doamna profesoară. Cel mai uşor şi nedrept este să arunci cu pietre de pe margine, fără să cunoşti detalii, gânduri, dorinţe, traume, suferinţe sau puţin din adevăr.  Ştirile despre acte sexuale cu minori şi viol apar în presă naţională în fiecare săptămâna din toate părţile României şi inclusiv cu români din afara ţării. Ieri la Constanţa un individ de 40 de ani solicită eliberarea condiţionată după ce a fost condamnat pentru că şi-ar fi violat fiica vitregă minoră (12 ani). Termenul este pe 8 martie. În 15 februarie, în Râmnicu Vâlcea, un bărbat este reţinut cercetat fiind pentru că şi-ar fi violat şi bătut în mod repetat fiica de 15 ani. Oribil! În Petrila, trei tineri violaseră o fetiţă de 13 ani după ce aceasta consumase alcool la o petrecere şi acum doreau liberare. În Sibiu un bărbat este condamnat la 5 ani de închisoare pentru viol. Duminică, o ştire din Sălaj ne prezintă cum un educator care avea rolul de a îngriji tinerele instituţionalizate într-un centrul familial este acuzat de abuz sexual pe parcursul mai multor luni. Un pensionar a violat o copilă de 12 ani şi a fugit din ţară. De o gravitate rămâne fapta unui recidivist, eliberat condiţionat, care sub ameninţarea cuţitului violează o femeie cu handicap mintal. Nu există limite! Tot în aceste zile reapare cazul binecunoscutului regizor Roman Polanski. La 83 de ani, doreşte să-şi rezolve acuzaţia de raporturi sexuale cu o minoră de 13 ani, actele fiind produse în 1977. În America, totuşi, astfel de acte nu se prescriu nici la 40 de ani de la comiterea lor. Întorcându-ne la relaţia dintre profesor şi elev, constat cu gelozie cât de importante şi cât de strict sunt respectate codurile etice în şcolile occidentale. Aş ruga acum pe directorul Seminarului Teologic de la Piatra Neamţ dacă ne-ar putea trimite o copie a codului etic al instituţiei pe care o conduce. Aş profita şi aş întreba pe ceilalţi directori de şcoli, licee şi facultăţi din România să ne prezinte codurile etice şi mai ales prevederile care reglementează relaţia dintre profesor şi elev, respectiv student. Mi-a trecut prin faţa ochilor un cod al profesorilor din Columbia (SUA). În nicio situaţie nu este acceptată o relaţie romantică sau sexuală cu elevii. Mai mult, codul de etică condamnă inclusiv relaţiile cu foştii elevi ai şcolii, subliniind impactul pe care îl poate avea asupra percepţiei publice şi asupra carierei profesorului. Dacă relaţia a început cât timp persoana avea statutul de elev, cu atât mai grav. Câteva principii în relaţia profesor-elev din acest cod: 1) Luarea în considerare a aspectului şi îmbrăcămintei care poate afecta relaţia profesor-elev 2) Considerarea implicării pe care o poate avea acceptarea/primirea unor cadouri 3) Implicarea prin contact fizic doar când acesta are un scop clar definit şi este în beneficiul elevului având în minte siguranţa şi starea de bine a elevului 4) Evitarea relaţiilor multiple cu elevii care pot afecta obiectivitatea şi învăţarea sau bunăstarea elevului sau pot duce la scăderea eficienţei profesorului 5) Recunoşterea faptului că nu există nicio circumstanţă care să permită profesorilor să se angajeze în relaţii romantice sau sexuale cu elevi; Folosirea social-media 1) Folosirea social media în mod responsabil, transparent, şi în primul rând, în scopul predării şi învăţării şcolare 2) Folosirea prudenţei în menţinerea profilurilor virtuale profesionale şi păstrarea vieţii personale şi profesionale în mod separat. Un capitol întreg din Codul de Etică este dedicat abaterilor cu privire la comportamentului sexual în afara şcolii sau în şcoală. Codul atrage atenţia asupra unor serii de comportamente sugestive care implică elevii/studenţii în acte sexuale precum: a) Conversaţii nepotrivite cu conţinut sexual b) Comentarii care exprimă o dorinţă de a acţiona într-o manieră sexuală c) Atingeri nejustificate şi inadecvate ale elevilor d) Exhibiţionism sexual e) Corespondenţă personală (inclusiv comunicare online) cu un elev cu privire la sentimentele profesorului faţă de elev f) Expunerea intenţionată a elevilor la comportamentul sexual al altora inclusiv afişarea de materiale pornografice g) Profesorii trebuie să descurajeze şi să respingă orice avans de natură sexuală iniţiat de elev h) Profesorii nu trebuie să se angajeze în comportamente care ridică o suspiciune rezonabilă că s-ar angaja sau se va angaja într-un comportament sexual deviant, sau că standardele aplicate relaţiei profesor-elev au fost încălcate (inclusiv la cei cu vârsta de peste 18 ani (în cazul nostru) inclusiv în afara orelor de şcoală Câteva exemple de comportamente care pot ridica suspiciuni cu privire la încălcarea acestor standarde: 1) Flirt 2) Ieşirea în oraş 3) Petrecerea unui timp îndelungat singur cu elevul fără să implice vreo îndatorire profesională 4) Exprimarea sentimentelor romantice faţă de un elev în formă scrisă sau în orice altă formă 5) Conversaţii pe internet 6) Oferirea numărului de telefon personal 7) Participarea la un eveniment/ petrecere privată cu elevii în afara şcolii 8) Invitarea la cafea, film sau alte evenimente singuri sau în compania altora 9) Oferirea de bani şi cadouri (extras din Codul de practică profesională al profesorului, Canbera, Australia, 2006 – 44 pg.) Câtă atenţie se acordă de la unele gesturi cu conţinut erotic, la atingeri sau conversaţii cu conţinut sexual sau comunicarea online. Aici sunt primele semne, primii paşi. Şi odată stopate aceste gesturi, nu se ajunge mai departe. Citeam zilele trecute proiectul programei disciplinei din gimnaziu numită Consiliere şi dezvoltare personală, care iniţial nu conţinea nicio referire la dezvoltarea sexuală, relaţii erotice, îndrăgostire, educaţie pentru sănătate în şcoală. Printr-o împrejurare favorabilă, am fost invitat la dezbaterile grupului de lucru la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, fapt pentru care sunt recunoscător. Sper ca programa în noul format să conţină şi aceste aspecte esenţiale pentru dezvoltarea psihosexuală şi psihoemoţională a elevului. În instituţiile de educaţie serioase din Occident, de la gimnaziu la facultate avem centre de consiliere, consilieri şcolari, psihologi în facultăţi, centre de consiliere pentru studenţi şi profesori în adevăratul sens al cuvântului. Există momente vulnerabile pentru elevi şi pentru profesori. Dintr-o perspectivă obiectivă, ce efect ar fi avut dacă elevul cunoaştea rolul psihologului la liceu şi s-ar fi îndreptat spre cabinetul acestuia adresându-şi îngrijorările, temerile, dorinţele, pasiunile interzise, fiind asigurat confidenţialitatea profesională, de încrederea psihologului şi că acesta nu-l va judeca şi condamna precum ar putea face preoţii duhovnici din mediul său. Speculez că relaţia lor nu a fost una pur angelică. Gânduri, angoase, regrete, frământări, mai ales că nu atât vârsta, diferenţele, statul fiecăruia cât mai ales presiunea şi interdicţiile mediului religios. Vă daţi seama că puţin probabil ca această relaţie să se fi desfăşurat într-o discreţie totală, că au existat ochi care au văzut şi guri care au ponegrit. Lumea lor nu era atât de mare. Oare nu ar fi avut o reală eficienţă o colaborare cu psihologul? Avem o şcoală slabă şi pentru că avem profesori slabi. Mai am o observaţie. Sunt de părere că prea uşor orice persoană ajunge să predea în România. Nu există o rigoare la capitolul abilităţi, calităţi personale şi conduită etică. Tot ce contează în învăţământul preuniversitar de pildă este să parcurgi un examen naţional scris (titularizare) şi să predai câteva ore la disciplina pentru care te-ai pregătit. Te întreabă cineva în cadrul unui interviu profesional despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică de 50-100 de pagini pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală? Aţi auzit de vreun caz în care profesorii, trecând prin perioade de stres, vulnerabilitate, depresie, au fost îndrumaţi spre servicii specializate de consiliere şi psihoterapie? Puteţi număra câte inspectorate şcolare sau universităţi au în structura lor un departament/serviciu/birou de consiliere psihologică pentru cadrele didactice? Că doar cât poţi să rezişti să predai zi de zi la sute de elevi, ani de ani? Cât de mare să fie această rezilienţă? Că doar profesorul nu doar predă, ci şi educă, nu livrează informaţii precum google, ci formează şi mai frumos inspiră. Modele, nu? Cu toate acestea, notele extrem de mici de la titularizare relevă o altă realitate: slaba pregătire de specialitate a celor care au în mână destinul educaţional a sute de elevi. Chiar putem permite oricui să ne educe copiii? În România, orice individ care face un exerciţiu de memorie câteva săptămâni, învăţând programa unei discipline, şi care dobândeşte câteva minime abilităţi de predare a câteva ore la inspecţie poate deveni profesor. Prea multă formare nu se realizează nici la masteratele de tip modul pedagogic. Să fim serioşi! Ştim prea bine cum se dobândesc certificatele, dacă ai plătit taxa. Caracterul nu se formează prin cursuri! Ce să mai vorbim de abilităţi şi calităţi personale, de principii, etică etc. Cunoaştem că în ţara noastră mulţi dintre absolvenţii de studii superioare aleg învăţământul pentru că nu şi au identificat un loc de muncă altundeva în domeniul lor. Nu cunosc strategia şi nici priorităţile domnului Ministru al Educaţiei, Pavel Năstase. Încă nu ne-a adus nicio lămurire, sper însă să nu fie o altă etapă de reforme radicale, experimente eşuate şi generaţii nefericite.

Citeste mai mult: adev.ro/olrh9s

Dragostea măsurată în lovituri !

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

Din păcate în Romania cand spunem violență ne referim la agresiune fizică, ori violenta emoțională, violenta psihologică are un mai mare și profund impact !

Traieste Intelept – Dragostea masurata in lovituri – invitat la Televiziunea și Radioul  Speranta TV  – 16.01.2017

mihai tv.jpg

 

Unii copii ascund în spatele agresivității o suferință, o confuzie, o revoltă

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

interviu oferit dnei Alina Boghiceanu pentru Jurnaliștii.ro publicat la 6 decembrie

 

 

Psihologul Mihai Coplacrimaăceanu a acordat un interviu siteului Jurnalistii.ro în care a explicat ce înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă atunci când toți din jurul tău se consideră experți în parenting. În acest sens, el pledează pentru un stil democratic de a crește copilul. „Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea și neîndeplinirea lor devin un proces de învățare. Există și consecințe, care nu sunt însă pedepse“, ne-a explicat psihologul.

De asemenea, Mihai Copăceanu este de părere că un copil trebuie să-și formeze o gândire logică și critică, întrucât îl va ajuta întreaga viață să rezolve probleme, să identifice soluții, să adreseze întrebări, să gândească în profunzime și să nu ia totul de-a gata. „Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev“, ne-a mai declarat psihologul.

Despre modul în care ar trebui să ne raportăm la conflictele dintre copii, despre cât de eficiente sunt pedepsele pe care le aplicăm, dar și recompensele atunci când copiii iau o notă bună, dar și multe alte informații interesante puteți citi în interviul de mai jos.

Jurnalistii.ro: Nu agreați stilul parental permisiv și nici pe cel agresiv, dar pledați pentru cel democratic. Ce înseamnă mai exact?

Mihai Copăceanu: Înseamnă să crești un copil într-o manieră pozitivă. Ceea ce nu e ușor de realizat cunoscandu-ne pe noi ca părinți (suntem doi deja, fiecare diferiți cu istorii și experiențe personale), cu trecutul nostru educațional (patru bunici), cu relațiile noastre și cu propria noastră creștere și viziune despre educația copiilor. Ca părinți pentru prima dată suntem asaltați cu sfaturi din partea tuturor despre cum să ne creștem copiii mai bine, unele contradictorii, ca părinți pentru a doua sau a treia oară dorim să evităm unele greșeli făcute cu primul copil și iar situația devine complexă. Stilul parentar democrativ nu este o opinie proprie în care cred ci reprezintă eficiență susținută prin studii științifice în psihologia educațională.

În stilul parental autoritar părintele este șeful, el impune reguli și pedepse în consecință pentru încălcarea lor. El are întotdeauna dreptate și copilul trebuie să i se supusă fără a avea nicio opinie. Sunt multe restricții și inclusiv pedepse. Pedepsele, inclusiv cele fizice, i se par obligatorii adultului, crezând că au valoare educațională pentru că, în logica acestui părinte autoritar, pedepsele disciplinează. Sentimental este mai puțin prezent la acest părinte, sentimentele exprimate direct sunt considerate inutile și chiar o slăbiciune din partea adultului. Cum să plângi? În Romania acest stil este prezent, din păcate, într-o proporție exagerat de mare. Îl regăsesc atât de des!

Stilul permisiv este iarăși o formă a extremei frecvent întâlnit în ultimii ani. El prevede o libertate maximă și o formă de iubire necondiționată, copilul face orice își dorește și uneori își dorește lucruri și activități ale adultului. Pe premiza că trebuie să cunoască, să se dezvolte și să învețe din experiență, adultul este extrem de disponibil și, de fapt, în defavoarea copilului. Copilul nu poate alege întotdeauna responsabil și rămane în sarcina adultului să fie responsabil. Copilul are nevoie de reguli și de înțelegerea și rostul acestor reguli, are nevoie de îndrumare și sprijin. Consecințele sunt acelea că își va dezvolta un comportament lipsit de orientare și disciplină ceea ce îi va crea probleme de adaptare și relaționare în mediul social de la grădiniță și școală.

Ori a dezvolta un stil democratic înseamnă că fiecare persoană din casă este egală. Da, copilul are drepturi dar nu poate obține orice și oricând își dorește. Există reguli clar stabilite și reguli care se negociază, iar îndeplinirea lor devine un proces de învățare precum și neîndeplinirea lor. Există și consecințe. Altfel, ar fi un stil permisiv. Dar consecințele nu sunt pedepse.

Copilul este încurajat să facă alegeri în fiecare zi în cât mai multe domenii posibile. Întărirea pozitivă, cum o numesc psihologii, joacă un rol central. Schimbarea comportamentală se obține dacă fiecare copil este apreciat, încurajat și recompensat (chiar verbal) pentru ceea ce a făcut dezirabil, oricât de mic ar părea acel lucru.

Și schimbarea comportamentală este mult mai consistentă decât în cazul stilului autoritar. Pentru un copil care obține cu greu un 8 la fizică merită să fie apreciat în loc să i se spună dar nu puteai să iei 10? Și copiii simt foarte bine când nu sunt apreciați pentru efortul lor.

Copilul știe ce va obține, copilul este apreciat și valorizat. Sunt prezente valori pe care odată adoptate copilul le va dezvolta pe viitor, precum autonomia, respectul și acceptarea ceilorlați.

Atât premierul, cât și președintele sunt nemulțumiți de sistemul de educație. Mi-a atras atenția ce a spus președintele în deschiderea anului școlar: „Viața nu se clădeste pe o diplomă, ci pe abilități și pe ceea ce înveți să faci“. Într-o țară cu un grad de promovabilitate a bacalaureatului foarte mic, cum vor percepe elevii acest mesaj?

Mesajele politicienilor într-o școală nu ar trebuie să conțină vreo referire la politică. Strict educaționale. Amândoi au consilieri pe domeniul educațional care ar putea să le redacteze discursurile. Administrația Prezidențială are un proiect de impact numit România Educată. Am participat ca invitat la o sesiune de lucru pe tema educației în învățământul preuniversitar și am constatat seriozitatea acestui demers.

646x404

De obicei, copiii, dacă sunt mici, nu prea sunt atenți la mesajele politicienilor mai ales în prima zi de școală. Dar viața se clădește și pe o diplomă pentru că diploma adeverește abilitățile și ceea ce ai învățat să faci. Dacă nu ai avea o diplomă într-un anumit domeniu cum poți practica? De exemplu psihologia? Pentru un adolescent contează în definitiv mediile obținute și diploma de BAC pentru că de fapt aceasta este valoarea măsurabilă a eforturilor sale educaționale. Și își impun foarte clar standardele pe care vor să le atingă. În sutimi.

Regretatul academician Solomon Marcus spunea că „îi învăţăm pe copii să butoneze la calculator, dar nu îi învăţăm să gândească analitic“. În ce cheie trebuie înțeleasă această vorbă?

Am avut bucuria să îl întâlnesc și să schimb idei cu academicianul Marcus și îmi este tare drag. Cred că se referea la faptul că sărim pași. Este adevărat că trăim într-o eră a tehnologiei și românul este fălos când îi cumpără copilului său, oricât de mic ar fi, tablete sau alte tipuri de device-uri ale tehnologiei moderne. Gândirea analitică se dezvoltă în școală, iar folosirea chiar avansată a tehnologiei, deprinderea unor abilități concrete nu suplinește gândirea analitică. Copiii au nevoie să gândească logic și rațional, de acest instrument cognitiv, pe care îl vor putea utiliza întreaga viață indiferent de domeniul spre care se vor orienta. Ea este utilă în vizualizarea și rezolvarea de probleme, în identificarea de soluții proprii și susținerea prin argumentare a acestora. Să adreseze întrebări, să cunoască ceea ce nu știu, să gandească în profunzime și să nu ia totul de-a gata, să transforme informația în cunoștiințe sunt doar căteva abilități ale unui elev cu gândire analitică și critică. Ea se îmbunătățește exersând-o. Văd elevi că au învățat și știu foarte bine lecția dar de fapt ei doar au memorat-o fără să o înțeleagă sau să cunoască semnificația unor expresii. Lectura este importantă pentru gândirea analitică ceea ce astăzi nu se mai regăsește în obligațiile unui elev.

Consider că bătaie este ruptă din iad, dar, inevitabil, pe fondul stresului, mai țipăm la copii, mai ales dacă sunt foarte mici și aproape imposibil de stăpânit. Acești copii pot rămâne cu sechele emoționale?

Da.

Ce facem cu dascălii care aplică corecția fizică copiilor și am să dau exemplu cazul educatoarei pe care tatăl unei fetițe a acuzat-o că a tras-o de urechi până i-a dat sângele?

Îi reclamăm la școală, comisia de disciplină. Și eventual la Poliție.

Cum tratăm conflictele dintre copii? Ce ar trebui să-i învățăm ca să evite o bătaie, un conflict cu un alt copil?

Depinde de vârsta la care au loc. La 5 ani sau la 15 ani? Conflictele verbale și cele fizice sunt dese între copiii mici fie la grădiniță, fie la învățământul primar. Copiii mici se împacă repede după un conflict. Deseori părinții sunt cei care exagerează rămânând supărați sau exacerbând conflictele.

Un conflict nu înseamnă o bătaie între copii. Conflictele fizice pot fi evitate și reduse ca frecvență. La școală avem un managment al clasei, acasă altul. Fiecare caz reprezintă o individualitate și se analizează separat. Dacă acel copil este mereu victimă sau agresor sau dacă rolurile alternează? Dacă este cel care lovește, primul pas este să înțelegem, analizând situația în detaliu, care sunt motivele pentru care copilul acționează în acest sens.  Ce îl face pe el să lovească? Când, unde și pe cine? Ce simte? Copilul știe prea bine că a fi violent nu este un fapt acceptabil și dezirabil și uneori caută ajutor din partea adulților. Cu cât înțelegem mai bine contextul, situațiile, factorii determinanți, factorii situaționali și persoanele implicate, cu atât putem identifica soluții de managment eficient al agresivității. Sunt copii care își gestionează cu greu furia și acționează impulsiv. Și sunt părinți care încurajează răspunsul cu violență (să nu te lași). Și în aceste cazuri este necesară consilierea psihologică. Sunt copii care în spatele agresivității lor ascund o suferință, o confuzie, o revoltă. Agresivitatea lor fiind doar o mască. Sau un simptom a ceea ce se întamplă acasă. Discutând liber și deschis ce a simțit înainte și după ce a acționat violent, identificând împreună cu el alternative eficiente la comportamentul său violent.

646x404

Ce facem când greșesc, ce fel de pedepse aplicăm ca să nu apărem în fața lor niște capcăuni, dar să le dăm de înțeles că este spre binele lor să ne asculte?

Nu aplicăm pedepse. Nu pot oferi sugestii generale pentru consecințele erorilor unor copii. Copilul învață din greșeli. Și uneori învață mai bine din greșeli decât din teoriile adulților. Și noi facem greșeli. În unele cazuri iertarea are rol mai puternic educativ decât o altă consecință. Și copilul va apreacia reacția neașteptată a noastră. Îmi doresc să văd părinți care se comportă și contrar așteptărilor copiiilor. Pentru copiii noștri, până la o vărstă, le suntem modele. Să devenim modele pozitive pentru ei.

Este corectă recompensa dacă un copil face ceva bun, de exemplu, dacă ia note bune?

Pentru un copil cu note mici la învătătură, dacă a luat o notă bună în urma unui efort, desigur că este corectă recompensa.

Profesorul Florin Colceag spunea într-un interviu că inventivitatea şi creativitatea se dezvoltă exploziv până la vârsta de 12 ani, dar nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Mediul pentru a se dezvolta în această direcția trebuie cutivat și acasă, și la școală?

Nu cred în sentințe ultime la o anumită varstă. E ca și cum ai spune că dacă nu ai luat permisul auto la 18 ani nu o sa-l mai iei vreodată. Fiecare copil are propiul său ritm de dezvoltare și propriul grad nedeterminat de creativitate. Există desigur perioade mai favorabile. Copilul are nevoie de a simți că este stimulat permanent, că îi este insuflată o emoție de a cunoaște. Din fericire, nu știm cum și ce vor deveni copiii. Dar tot din fericire viața noastră contemporană și societatea în care trăim, în Romania, ne oferă o multitudine de oportunități de a dezvolva creativitatea individual și colectiv, în privat și în public. Că este joc, știință, tehnică, artă, muzică, dans, sport, literatură sau tehnologie modernă. Constat cu bucurie că generația de astăzi este mult mai avansată, mult mai abilitată și mai conștientă de realități decât generația de acum 20 de ani. Ceea ce reprezintă un avantaj.

Cum ne putem da seama dacă într-un copil zace un mic geniu? Un mic geniu are, obligatoriu, și un caracter puternic care poate fi modelat de mic?

Depinde de domeniu și de ce înțelegem prin „mic geniu“. Dacă e vorba de inteligență superioară ea se face simțită încă din primii ani. Altfel, genialitatea poate fi dată și de un copil cu inteligență peste medie, dar care muncește foarte mult.  Mi-aș dori în școală să existe programe speciale petru copii cu capacități peste medie. Pot fi genii puternice și genii introvertiți, genii fericiți și nefericiți. Important să simtă iubire părinților.

Temele pentru acasă fac mai mult rău decât bine. Ministrul Educaţiei pune frână temelor

Etichete

, , , , , , , , , , ,

articol publicat de Claudia Spridon la 28 noiembrie 2016 pe Adevarul 

cop

Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, este aşteptat să reglementeze luni printr-un ordin timpul pe care elevii din clasele primare şi din gimnaziu trebuie să îl aloce temelor pentru acasă. La urechile acestuia a ajuns ceea ce părinţii discută de ani de zile pe la colţuri: copiii au prea multe teme pentru acasă şi de multe ori chiar şi la materii precum Muzică, Desen sau Geografie. De altfel, de ani întregi specialiştii atrag atenţia că elevii nu ar trebui să petreacă mai mult de o oră în fiecare zi făcându-şi temele acasă.

De exemplu, un studiu publicat anul trecut în Journal of Educational Psychology timpul îndelungat acordat temelor de acasă este direct legat de scăderea performanţei şcolare. „Studiul nostru arată că nu este necesar să faci multe teme, ci să faci teme în mod sistematic în ideea de a educa o disciplină de muncă şi de a deveni autonom, de a ajunge să înveţi singur. Timpul optim pe care un elev ar trebui să-l petreacă pe zi făcând teme este de 60-70 de minute. Elevii care petrec mai mult de 100 de minute/zi pentru realizarea temelor au avut rezultate mai slabe decât cei care au petrecut mai puţin timp“, susţine unul dintre conducătorii studiului, profesorul Javier Suarez-Alvarez.

Copiii muncesc mai mult decât adulţii

La rândul lui, ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute că modul în care elevii români sunt bombardaţi din toate părţile cu teme pentru acasă este unul „cât se poate de ipocrit”.

„Să lăsăm deoparte ipocrizia. Noi, oamenii maturi, aşteptăm vara ca să ne relaxăm, să ne odihnim, iar o elevă sau un elev care are 7, 8, 9 ani, 11 ani, trebuie să lucreze încontinuu în aşa fel încât în septembrie, când ajunge la şcoală, să nu o supere pe doamna învăţătoare sau pe doamna dirigintă şi să vină cu caietul de teme făcut”, a arătat ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru.

Astfel, oficialul a anunţat că, potrivit noii reglementări, în cazul învăţământului primar, timpul destinat temelor nu va depăşi o oră, excepţie făcând clasa pregătitoare, în timp ce elevii de gimnaziu nu ar trebui să petreacă mai mult de două ore făcând teme pentru acasă.

În ceea ce-i priveşte pe elevii de liceu, aceştia nu vor fi prinşi în ordin, a explicat Dumitru, lăsând libertate totală profesorilor de liceu. Ce s-ar putea ascunde în spatele ordinului Experţii în Educaţie şi reprezentanţii elevilor salută măsura ministrului, dar susţin că va fi dificil de implementat. Asta pentru că, spre deosebire de alte state, elevii români fac mult mai multe materii, şi nu de puţine ori primesc teme pentru acasă chiar şi la cursuri precum Muzică, Desen sau Geografie. „Sunt dascăli care nu apucă să-şi predea materia la clasă din diverse motive şi ca să nu rămână în urmă aleg varianta cea mai uşoară: le dau copiilor de conspectat din carte ceea ce nu au apucat să predea ei. Aşadar, măsura propusă de ministru vine în sprijinul elevilor, care vor avea un program mai aerisit”, arată specialiştii.

Spre exemplu, profesorul de matematică Ştefan Vlaston afirmă că în spatele acestei intenţii se află şi dorinţa Ministerului Educaţiei de a stârpi un fenomen care a ajuns la cote alarmante în România: meditaţiile, chiar la profesorul de la clasă. „Mulţi profesori se aruncă şi dau foarte multe teme grele, exerciţii pe care nu le fac la clasă pentru a-i atrage pe elevi la meditaţii. Ordinul de ministru e şi o modalitate de a-i opri pe aceşti dascăli. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că indiferent câte teme le dăm elevilor, ei le rezolvă diferit. Unul e mai rapid, altul e mai lent, profesorul nu are cum să verifice dacă se respectă acei timpi stabiliţi de minister”, a explicat expertul în Educaţie Ştefan Vlaston. Specialistul este de părere că deşi intenţia de a limita temele pentru acasă nu e una rea, având în vedere că astfel de sisteme funcţionează în Finlanda sau în America, ea nu poate da roade la noi, pe motiv că sistemul nu este reformat suficient. Iar materia rămâne la fel de stufoasă, indiferent dacă temele copiilor vor fi mai puţine decât înainte. „Nu a fost rezolvată curricula, nici planul cadru”, a punctat specialistul.

Psiholog: S-a ajuns aici din cauza ineficienţei lecţiei

Şi psihologul Mihai Copăceanu afirmă că pentru ca un astfel de ordin să funcţioneze este necesară o aerisire a curriculei, dar mai ales o modificare a modului în care profesorii români predau. „La noi nu se face învăţare la clasă, cum este în străinătate, ci predare. Iar elevii nu au altă alternativă decât să-şi fixeze cunoştinţele prin intermediul temelor pentru acasă. S-a ajuns la atât de multe teme din cauza ineficienţei lecţiilor. Trebuie limitate programele, redus conţinutul noţiunilor şi să se facă la clasă exerciţii mai multe decât teorie”, a declarat specialistul.

 

Spre comparaţie, în Statele Unite ale Americii, dar şi în Finlanda nu există teme pentru acasă, cel puţin nu sub forma celor care se dau în sistemul românesc. „Au teme, dar sunt sub formă de proiecte. Profesorii nu-i plictisesc cu aceleaşi exerciţii, îi pun să citească, să gândească şi să facă proiecte care să îi stimuleze”, a explicat mama a doi tineri care au emigrat în Statele Unite. De altfel, un studiu condus de un profesor american de la Şcoala de Educaţie a Universităţii Indiana a scos la iveală că este mai importantă calitatea lecţiilor de acasă, şi nu cantitatea sau timpul necesar pentru a le duce la bun sfârşit, timp care ar trebui folosit mai eficient. „Nu spunem că temele nu sunt bune. Rezultatele noastre arată că poate sistemul de rezolvare a unor lecţii acasă nu este folosit aşa cum ar trebui. Spre exemplu, la Matematică, în loc să rezolve acelaşi tip de probleme la nesfârşit, ar fi mai bine ca profesorii să le ceară elevilor să analizeze noi tipuri de probleme şi calcule. În ceea ce priveşte ştiinţele, profesorul propune scrierea unor sinteze  în loc să li se dea să citească un capitol şi să răspundă la final la o serie de întrebări”, a mărturisit coordonatorul studiului, Adam Maltese, profesor asistent pe ştiinţele educaţiei la Universitatea Indiana.

Alături de alţi doi co-autori, Robert H. Tai, profesor asociat pe ştiinţele educaţiei la Şcoala de Educaţie Curry a Universităţii din Virginia şi Xitao Fan, decan pe Educaţie la Universitatea din Macau, Maltese a mai observat, din analiza a 18.000 de elevi de clasa a X-a, că notele mari sunt condiţionate nu de numărul de teme date pentru acasă, cât de participarea la ore şi de calitatea lecţiilor date de profesori. „Dacă elevii petrec mai mult timp făcând teme, sunt practic expuşi unor tipuri de întrebări şi de răspunsuri care nu sunt foarte diferite de testele standard de care trebuie să treacă”, explică profesorul rolul exerciţiilor de acasă. ;

646x404.jpg

În locul unui număr mare de teme, ar trebui să schimbăm calitatea acestora şi să le dăm copiilor mai multe opţiuni din care să poată alege. Toată lumea vorbeşte despre cum temele sunt o corvoadă. De ce temele pentru acasă au efecte negative asupra copiilor Profesorul american în psihologie şi neuroştiinţe Harris M. Cooper a studiat în ultimii 25 de ani cât de eficiente sunt temele pentru acasă în procesul de învăţare şi care este impactul acestora asupra elevilor din clasele primare.

Acesta a publicat concluziile anilor de studiu în cartea „The Battle over Homework: Common Ground for Administrators, Teachers, and Parents”:

1 Afectează relaţia copilului cu şcoala Temele pentru acasă generează o atitudine negativă a copilului faţă de şcoală încă de la primul său contact cu sistemul de învăţământ. Iar acesta este ultimul lucru pe care un învăţător trebuie să-l facă.

2 Afectează relaţia dintre părinte şi copil După orele în care a trebuit să fie atent la şcoală, copilul devine refractar când părintele îi vorbeşte acasă tot despre faptul că trebuie să muncească.

3 Temele pentru acasă oferă un fals simţ al responsabilităţii Susţinătorii temelor zilnice pentru acasă argumentează că acestea îi ajută pe copii să devină mai responsabili, însă Harris consideră că responsabilizarea copilului este doar o impresie.

4 Temele pentru acasă le „fură” copiilor din timpul pentru alte activităţi importante Profesorul nu este de acord nici cu temele pentru vacanţă. Acesta spune că prioritatea în timpul vacanţelor ar trebui să fie implicarea copiilor în cât mai multe activităţi fizice, sportive şi socializarea.

5 Temele pentru acasă îi împiedică să fie productivi la şcoală Copiii au nevoie să se odihnească pentru a fi atenţi şi productivi în timpul petrecut la şcoală.

Însă una dintre problemele care apare în cazul şcolarilor care primesc teme pentru acasă se referă la reducerea timpului necesar relaxării şi odihnei. Temele, eliminate în Franţa de preşedintele Hollande În urmă cu patru ani, preşedintele francez François Hollande a anunţat că începe reforma în învăţământ prin eliminarea lecţiilor pentru acasă, cu scopul de a îmbunăţi nivelul de educaţie al elevilor francezi, în special pentru cei din zonele defavorizate, care nu au părinţi care să-i sprijine în acest sens.

„Educaţia este o prioritate. Un program de educaţie este, prin definiţie, un program social. Temele pentru acasă ar trebui făcute mai degrabă la şcoală decât acasă“,

a explicat atunci Hollande. La Şcoala Elementară Gaithersburg din Maryland (SUA), profesorii le cer elevilor să citească 30 de minute seara în locul temelor. Iar în  şcolile publice Metropolitan Nashville din Tennessee dascălii au decis să acorde note şi deci credite suplimentare pentru temele făcute acasă, astfel încât elevii să fie motivaţi să folosească timpul cât mai eficient.

Citeste mai mult: adev.ro/ohc2ot

Cum au ajuns românii insensibili la suferinţa celor din jur: compasiunea scăzută, pusă pe seama luptei pentru putere şi bani

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

articol publicat de Lizeta Oprea pe Adevarul.ro la 9 noiembrie 2016

Primul studiu cu privire la nivelul de empatie al cetăţenilor din 63 de ţări plasează România pe un loc codaş, fapt pe care specialiştii îl pun pe seama instabilităţii economice, a corupţiei ridicate şi nepotismului.

Un grup de cercetători din Statele Unite au realizat primul studiu privind nivelul compasiunii şi puterii de empatie a oamenilor. La acesta au participat 104.000 de persoane din 63 de ţări, rezultatele reprezentând o adevărată surpriză chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, care au constatat că ţările din topul clasamentului sunt cele marcate de agresiuni şi războaie.

Cei mai empatici oameni din lume sunt în Ecuador, Arabia Saudită şi Peru. Danemarca a fost clasată pe locul al patrulea, urmată de Emiratele Arabe Unite, Coreea şi Taiwan. La polul opus, cei mai puţin empatici s-au dovedit a fi cetăţenii din Estonia, Venezuela şi Lituania. Ţara noastră se află la coada clasamentului, românii ocupând locul 54 din 63.

Interesant este şi faptul că şapte din ultimele zece ţări ale clasamentului se regăsesc în Europa de Est. Psihologul Mihai Copăceanu (foto jos) a declarat pentru „Adevărul“ că nu consideră că de vină ar putea fi regimurile politice experimentate de aceste state. „Bulgaria, Estonia, Polonia şi Venezuela sunt tot printre ultimele. Alţii ar putea crede că în aceste ţări a existat comunismul, dar nici acesta nu este un răspuns ultim. E greu de caracterizat ce se întâmplă în Venezuela. În România sunt tineri de 26 de ani născuţi şi crescuţi în postcomunism şi mă îndoiesc că la nivel empatic sunt diferiţi faţă de părinţii şi bunicii lor“, este de părere Copăceanul.

Psihologul subliniază şi faptul că ţările de pe primele locuri sunt extrem de diferite, de la cultură, societate, civilizaţie, economie, populaţie până la nivel de trai şi situaţie politică.

Războiul creează empatie

Dr. William Chopik de la Michigan State University, coordonatorul studiului, s-a declarat surprins de rezultate, având în vedere că Orientul Mijlociu se identifică adesea cu războiul. Echipa de cercetători sugerează că o explicaţie ar putea fi că cetăţenii empatici se identifică cel mai mult din punct de vedere afectiv cu cetăţenii altor ţări care trec prin situaţii dificile.

Pe de altă parte, Copăceanu susţine că empatia este legată de afectivitate şi tinde să creadă că societăţile care trec prin război vor fi mai empatice, precizând totuşi că, din păcate, nu toţi oamenii reacţionează similar în situaţii de război.

Empatia este doar un aspect al comportamentului prosocial. Nu este suficient să fii empatic, dar este necesar să fii empatic pentru a sări în ajutor. În ţările cu empatie ridicată s-au descoperit şi niveluri ridicate de agreabilitate, conştiinciozitate, stimă de sine, afectivitate, bunăstarea subiectivă şi comportament prosocial. Ceea ce înseamnă că empatia este situată într-o reţea mai largă de caracteristici psihologice, de experienţe emoţionale şi comportamente sociale“, a adăugat Copăceanu.

Românii nu sunt dispuşi să-şi ajute dezinteresat aproapele

Despre poziţionarea României la coada clasamentului empatiei, psihologul Mihai Copăceanu tinde să nu dea crezare vorbelor din popor, precum cea cu „să moară şi capra vecinului“, însă subliniază că aceste expresii au un grad de relevanţă pentru că se nasc şi sunt valabile într-un anumit popor şi nu în altul.

Empatia are multe sensuri şi diferenţe la nivel individual, colectiv şi naţional. Nu mă uimeşte deloc faptul că România este pe acest loc, pentru că realitatea cotidiană din ultimii ani susţine această poziţie. Studiile de psihologie socială şi micile experimente sociale din România pentru a evalua modul în care oamenii reacţionează empatic şi solidar nu au avut rezultate diferite. Românii nu sunt persoane dispuse să-şi ajute într-un mod dezinteresat aproapele. Unii ar putea justifica de pildă că sărăcia îi face pe români reci şi indiferenţi, însă totuşi avem pe scala empatiei şi ţări mai puţin bogate decât România, precum Serbia sau Filipine. Dimpotrivă, oamenii săraci par a fi mai empatici şi se ajută reciproc. Indienii, ungurii şi croaţii sunt mai empatici decât noi“, a declarat Copăceanu.

Reacţia colectivă, aproape nulă

Printre posibilele cauze ale gradului scăzut al empatiei românilor, psihologul a amintit şi instabilitatea economică, lupta pentru putere şi bani, corupţia ridicată, nepotismul: „Categoric aceste aspecte au o influenţă în existenţa unor comportamente sociale de tip individualist ceea ce contravine empatiei şi prosocialului. Faptul că la nivel social campaniile umanitare, acţiunile de voluntariat şi rolul societăţii civile sunt extrem de scăzute în  România devine iarăşi relevant.“

El se declară dezamăgit şi de pasivitatea românilor faţă de semenii din imediata lor apropiere: „Şi pe stradă, în situaţiile de violenţe fizice sau furt sau tulburarea liniştii publice, reacţia colectivă este aproape nulă. Nu ne interesează, nu e treaba noastră. Cred că empatia se învaţă. Că învăţăm de mici să ajuţăm, să devenim prosociali, să respectăm emoţiile şi trăirile semenilor noştri, mai ales cele negative.“

Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire

Alfred Bulai (foto dreapta) consideră că empatia şi tot ce presupune ea este foarte greu de definit, iar interpretarea din timpul studiului nu este atât de simplă. „Poţi să spui că oamenii sunt diferiţi, dar să faci o ierarhie este mai mult decât periculos. Criteriile sunt construite în funcţie de un model cultural. Este evident că sunt populaţii mai empatice decât altele, pentru că ţine de modelul de familie. În general oamenii care seamănă între ei sunt mai empatici. De exemplu, într-o comunitate din Africa toţi cei din jur sunt exact la fel, nu au cunoştinţe despre alte comunităţi din lume. Într-o comunitate subdezvoltată, ariile de cunoştinţe sunt în jurul tău. Este discutabil pentru că definiţia empatiei poate fi făcută în multe modalităţi. Nu se poate merge pe logica unui singur tip de abordare“, a spus sociologul.

Conform studiului, există diferenţe majore în întreaga lume cu privire la modul în care oamenii resimt compasiunea şi empatia, aspect evidenţiat şi de sociologul Alfred Bulai. „Că există diferenţe între grupuri etnice, între grupuri rasiale, este evident. Sunt date în primul rând de mediul de viaţă. Din acest punct de vedere sigur că ne diferenţiem faţă de alţii, toată lumea se diferenţiază faţă de ceilalţi, mai mult sau mai puţin. Sunt studii în acest sens vizavi de alt tip de comportament pe care îl avem. Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire, ne propune să supravieţuim şi facem asta de câteva secole. Noi nu avem un model de dezvoltare, noi mereu începem, dar nu terminăm nimic“, a declarat Bulai pentru „Adevărul“.

Conform sociologului, „în strategiile de supravieţuire, individualismul are locul central, pentru că supravieţuirea o faci mai repede pe cont propriu decât prin colaborarea cu ceilalţi“. Bulai aminteşte de faptul că România are minimum două milioane de români care lucrează în străinătate şi, în condiţiile crizei severe din vestul Europei, nu au fost primii daţi afară, ca dovadă a faptului că românii se adaptează mult mai repede decât cei care au o cultură dezvoltată.

 

 

Atenţie, părinţi! Cum modifică tabletele şi telefoanele mobile comportamentul copiilor

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

articol publicat de Claudia Spridon pe Adevarul.ro la 20 oct 2016cop

Cele cinci ore pe care le petrece, în medie, un copil pe reţelele de socializare pot crea dependenţă, atrag atenţia specialiştii. Aceştia afirmă că pericolele ascunse de pe internet sunt la tot pasul şi sunt de părere că părinţii nu ar trebui să le pună în mână copiilor tablete şi telefoane de la vârste fragede.

 Mai mult de trei sferturi din copiii români cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani care au acces la internet intră zilnic online, petrecând cinci ore pe reţelele de socializare. Aşa arată cel mai recent studiu făcut de iSense Solutions. Specialiştii vorbesc însă despre pericolele ascunse de pe internet, cyberbulling-ul fiind un fenomen în creştere în ultimii ani. Totodată, o altă problemă identificată de specialişti este timpul scurt pe care copiii şi tinerii ajung să-l petreacă fie cu proprii părinţi, fie cu prietenii, completează aceiaşi experţi, adăugând şi că tehnologia adusă în braţele copiilor de la o vârstă fragedă produce modificări de comportament.

„Există multe riscuri ale folosirii internetului de către copii pentru că internetul nu este o sursă sigură, de încredere şi fără pericole şi pentru că la 8 ani încă nu poţi discerne între informaţiile false şi cele utile şi credibile”, afirmă psihologul Mihai Copăceanu.

Când primesc copiii primul dispozitiv electronic

Concret, studiul arată că micuţii primesc tablete în jurul vârstei de 8,5 ani, computer la vârsta de 9 ani, în timp ce la 10 ani primesc primul smartphone. Alte dispozitive smart ajung în posesia lor după vârsta de 11 ani. Însă, înainte de a avea propriile lor dispozitive, cei mici au acces la dispozitivele părinţilor, notează studiul.

De departe, telefonul este cel mai folosit dispozitiv electronic de către cei mici, care petrec, în medie, între 106 şi 208 minute pe zi pe telefonul mobil, în funcţie de vârstă, adolescenţii de 13-16 ani fiind fanii numărul unu ai telefoanelor mobile.

Reţelele de socializare duc la dependenţă

În schimb, copiii de 5 – 7 ani preferă tabletele, mai scoate în evidenţă studiul citat. Dacă cei mici folosesc tableta sau telefonul pentru a urmări videoclipuri muzicale amuzante sau desene animate, cei mari preferă să stea pe reţelele de socializare. Whatsapp este aplicaţia folosită de 43% din tineri, timp de 72 de minute pe zi, Snapchat e folosită doar 62 de minute pe zi însă are un număr mai mic de utilizatori, în timp ce Facebook este cea mai populară reţea de socializare, 43% din adolescenţi având conturi deschise. Potrivit studiului, aceştia petrec, în medie, 121 de minute pe zi pe contul lor de Facebook. Peste jumătate dintre copii şi-au deschis cont pe Facebook fiind asistaţi de un părinte.

„Cu cât petreci mai mult timp pe internet pe zi, cu atat apare riscul dependenţei. Cinci ore este foarte mult. Cu cât foloseşti mai mult cu atât creşte riscul dependenţei. Absenţa părinţilor este un factor de risc. Însingurarea, izolarea, refuzul prieteniilor reale duce la nedezvoltarea unor abilităţi sociale utile la şcoală şi în societate”, susţine psihologul.

Relaţia părinţi-copii a avut de suferit

Acesta afirmă, însă, că, în ziua de azi, pentru părinte este mai comod să ştie că propriul copil are preocupaţie şi nu îi solicită atenţie şi grijă. „Astfel el se poate depărta. În este în defavoarea lor şi a relaţiei părinte-copil”, subliniază specialistul, subliniind că un alt fenomen care a luat amploare este bullying-ul pe internet.

„Pornografia este în creştere, de asemenea cyberbullying-gul. Riscul dependenţei de jocurile video sau de chat şi reţele de socializare. De asemenea, riscul de a intra în contact cu persoane care au un profil fals şi scopuri antisociale şi de a lega relaţii nepotrivite”, conchide Copăceanu.

La rândul său, psihologul Ioana Fulas arată că micuţii trebuie să înveţe încă din şcoală cum să facă faţă situaţiilor dificile cu care se pot confrunta pe internet. „Trebuie să înveţe să-şi transforme agresorii în prieteni, de exemplu să-i trateze cum îşi doresc ei să fie trataţi. Dacă le răspund cu furie se transformă în victime. Dacă sunt învăţaţi să nu reacţioneze cu furie, vor câştiga jocul puterii, arătându-le respect agresorilor, iar aceştia vor răspunde în acelaşi mod. Oamenii se poartă după principiul oglinzii, dacă se poartă frumos, comportamentul frumos va fi oglindit şi vor răspunde în acelaşi mod”, a declarat Fulas, mizând, la rându-i, pe faptul că şi părinţii trebuie să le acorde mai mult timp copiilor lor.

1 iunie, declarată zi liberă naţională

Tocmai pentru ca aceştia să poată petrece mai multă vreme alături de copii, parlamentarii au adoptat, ieri, propunerea legislativă prin care ziua de 1 iunie a fost declarată zi liberă naţională. Decizia a fost luată cu 237 de voturi pentru, Camera Deputaţilor fiind forul decizional. „Ne bucură semnul pozitiv pe care îl dă societăţii votul de astăzi. Nu pot decât să sper că vorbim doar de un început, că vom pune umărul împreună – societatea civilă, autorităţile, liderii de opinie, companiile – să facem cât mai multe acţiuni în sprijinul copiilor şi părinţilor, pentru familii din ce în ce mai sănătoase din toate punctele de vedere”, a declarat Gabriela Coman, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA).

Pasul următor este ca legea să meargă către Preşedintele României care în maximum 20 de zile o va promulga sau o va trimite înapoi parlamentarilor spre reexaminare. Urmează apoi publicarea în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare după alte 3 zile.

De ce devin părinții agresivi?

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

articol publicat în Adevărul de Weekend editia 01 octombrie 2016

Interdicţiile – „Nu ai voie să te uiţi la TV“, „Nu ai voie să ieşi în stradă“– alături de impunerea unor sarcini şi reguli rigide şi stricte aparţin a ceea ce noi numim stilul parental autoritar. Îl întâlnim foarte des în societatea noastră tot din dorinţa de control extrem şi total, în acele familii unde regula şi ascultarea reprezintă o valoare supremă şi copilului nu îi revine decât sarcina să execute.

646x404

Din păcate, în aceste familii nevoile afective ale copiiilor nu sunt satisfăcute şi nici înţelese, pentru că părinţii – sau unul dintre părinţi – sunt reci, distanţi şi lipsiţi de gesturi emoţionale. Dimpotrivă le privesc ca pe nişte slăbiciuni şi nu le consideră importante. Ei de fapt nici nu-şi explică gesturile, ci doar le impun. Copiii sunt nevoiţi să le respecte, altfel vor suferi pedepse, inclusiv pedepse fizice, ceea ce le va induce un sentiment de frică şi de inferioritate sau tot tabloul stimei de sine scăzute cu efecte pe termen mediu şi lung. Copiii mici şi chiar adolescenţii simt diferenţele. Îi privesc pe colegii lor şi pe părinţii acestora, constată relaţiile pozitive dintre aceştia şi suferă. Stilul parental autoritar dă doar o aparenţă de eficienţă pe termen scurt, dar pe termen lung nu are niciun avantaj.

Există însă o mare diferenţă între regulă, pedeapsă şi corecţie. Sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. De cealaltă parte, lipsa oricăror reguli pe principiul libertăţii totale implică un grad de iresponsabilitate. Părintele în acest caz nu-şi mai exercită niciun control asupra copilului, acestuia îi este permis orice şi oriunde, de fapt el este cel care stabileşte ceea ce doreşte şi ceea ce face şi părintele i se supune. Însă, treptat, copilul va suferi dificultăţi în adaptarea şcolară şi socială pentru că în afara familiei, societatea funcţionează după reguli şi norme. Or, lipsa limitelor şi respectarea unor principii nu creeză o adaptabilitate socială ridicată, chiar dacă intenţia şi justificarea părinţilor este una care are în vedere dezvoltarea autonomă, liberă, creativă şi frumoasă a copilului. Ei vor să lase copilul să aleagă ceea ce doreşte şi să se dezvolte armonios, şi dacă nu doreşte să nu aleagă. Nici acest stil parental permisiv nu are cel mai mare succes. De fapt, pe cercetări discutăm, recunoaştem şi recomandăm cel de-al treilea stil, cel democratic pentru că prevede sentimente din partea părinţilor, dar şi respectarea unor reguli, pentru că se bazează pe valori precum respect, încredere, siguranţă, comunicare şi mai ales colaborare între părinte şi copil. Este mult mai dificil de aplicat şi de respectat dar este cel mai eficient pe termen lung şi păstrează relaţiile pozitive între părinte şi copil.

Care sunt şansele de reabilitare ale unui copil maltratat?

Dacă vorbim de maltratare, vorbim de traumă, iar traumele la copii au un profund impact psihologic şi emoţional pentru că ei se regăsesc în perioada de dezvoltare nu doar biologică şi socială, ci psihologică şi emoţională, iar impactul este semnificativ. Cu toate acestea, acordăm fiecărui copil din faţa noastră şanse maxime pentru că credem în rolul nostru ca psihologi şi mai ales în puterea, încrederea şi resursele fiecărui copil. Copiii pot avea mai multe resurse necesare terapiei decat adulţii. Şi identificăm deseori factorii protectivi şi pozitivi din viaţa lor.

Părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.

Părintele care îşi bate copilul îşi va lovi şi partenerul sau invers?

Există desigur părinţi care sunt violenţi cu proprii copii, cu partenerul de viaţă şi mai departe cu oricine din apropiata vecinătate sau chiar cu străinii. O persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu are o abilitate de a-şi controla impulsurile violente.

Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului. O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.

În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. Părinţii au datoria de a cunoaşte, înţelege şi mai ales de a anticipa comportamentul copilului. Aşa că acest mic şcolar a suferit o corecţie fizică puternică din cauza inabilităţii mamei sale de a-şi împărţi sarcinile şi responsabilităţile. Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.

Mă intristează când părinţii îşi cataloghează copiii cu adjective precum rău, neastâmpărat, profitor, nesimţit, pervers (auzit tot de la doamna respectivă) şi unele şi mai grave. Ce va crede copilul despre el însuşi şi cum se va simţi, când tu, părinte, cea mai apropiată fiinţă, îi spui aceste cuvinte ?

„Puţini părinţi recunosc că îşi agresează copilul“

Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina.

O să regăsiţi în declaraţiile şi scrierile unor colegi psihologi, fideli unor modele ideologice, cum că un copil abuzat în copilărie va deveni un adult agresor. Nu cred că psihologia este o ştiinţă a fatalismului şi nu văd cum i-aş putea spune asta unui copilaş la cabinet: „Ştii, faptul că acum tata şi mama bat înseamnă că, peste 10 ani, tu vei fi un om mare şi rău, de fapt un adevărat agresor“. Factorul de risc este ceva, relaţia cauză-efect este cu totul altceva. În psihologie vorbim mai mult de factori de risc, de interpretări şi adaptări subiective decât de cauze. Cauzele ramân de multe ori un mister.

„Societatea permite agresivitatea“

Pe de altă parte, ce ne lipseşte nouă, ca părinţi români, este înţelegerea unor termeni precum abuz psihologic, emo- ţional, economic şi sexual, aşa cum apar în lege. Dacă întâlnim părinţi care nu sunt de acord cu pedepsele fizice şi le recunosc gravitatea, avem însă părinţi care încă nu sesizează riscurile abuzurilor emoţionale şi psihologice. În România, încă nu recunoaştem impactul pe care agresivitatea verbală, jignirile, critica repetată, intimidarea, apostrofările, hărţuirea părinţilor le au asupra copiilor.

Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.

„Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă“

Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi.

Unul dintre copii ce venea la cabinetul şcolar a refuzat să se întalnească aflând că părintele este în şcoală (tot mama). Mama era cea care lovea un copil de 15 ani. Ca psiholog am intalnit copii cu vanătăi, copii arşi cu ţigarea de propriul tată, loviţi pana la sange sau siliţi să doarmă pe străzi pentru că intarziase 5 minute seara. Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă. Simt că acasă este un loc crud şi se bucură de fiecare minut de libertate. Şi nu vorbesc aici de cazurile grave de violenţă domestică. Disciplina are scopul de a educa copilul, de a-l ajuta să înţeleagă ce este permis şi dezirabil şi ce nu şi de a-i explica aceste lucruri copilului concomitent cu oferirea de alternative şi mai ales cu oferirea de afectivitate. Afectivitatea şi iubirea părinţilor schimbă mult relaţiile dintre părinţi şi copii şi schimbă mult comportamentul copilului. Reacţiile anormale şi exagerate la micile greşeli ale copiilor se datorează şi stresului şi oboselii adultului sosit de la muncă.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi. Gandiţi-vă o clipă. Orice job nou impune pe lângă o formare de bază şi cursuri de instruire. Un părinte, fie tânăr sau nu, de unde cunoaşte şi cum poate deţine arta de fi părinte? Oare două, trei răsfoiri pe bloguri sau participarea la un curs de parenting îl va ilumina? Unii nu fac nici acestea. Este suficient ? Nimeni nu iţi va da un permis auto şi dreptul de a conduce o maşină fiind un risc pentru tine şi pentru ceilalţi dacă nu ai absolvit o şcoală şi nu ai reuşit la un examen scris şi practic. Dar pentru permisul de părinte nu sunt necesare abilităţi şi competenţe?

Spun asta pentru că, din păcate, constatăm cat de dese sunt greşelile educaţionale şi ce repercusiuni au acestea. De aceea, nu pot fi decât apreciativ cand părinţii îmi solicită sprijinul atunci când simt că sunt depăşiţi de situaţie.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.

De ce ne mandrim cu sportivii nostri doar cand castiga?

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

articol publicat de Diana Robu in Ziare.com la 13 august 2016

Echipa-de-spadă-a-României-a-câştigat-medalia-de-aur-la-JO Cand sportivii romani au o reusita, vorbim despre ei in termeni laudativi, uneori folosind doar clisee: spunem ca X „ne-a facut mandri ca suntem romani” sau ca este un „ambasador al tarii noastre”.

Insa, cand nu sunt pe podium, cand nu ne satisfac asteptarile, pe aceiasi sportivi ii blamam pentru ca mai apoi sa ii dam uitarii.

Ziare.com a incercat sa afle de ce ne tratam sportivii ca pe un bun national cand castiga si de ce nu-i mai apreciem si chiar ii insultam cand nu se ridica la nivelul asteptarilor noastre si ce spune asta despre noi.

„Pentru ca este mult mai simplu sa apreciezi locurile de top in loc sa apreciezi efortul de a ajunge in aceste competitii. Pentru ca locul intai este mai usor de retinut si pentru ca este o performanta cu impact general asupra populatiei”, ne-a explicat psihologul Mihai Copaceanu.

Psihologul subliniaza ca nu este deloc usor sa te califici la o olimpiada si fiecare sportiv din lotul national merita aprecierea noastra, indiferent daca se va intoarce cu medalii sau nu.

Citeste si Sportul de performanta, strivit de politic. De ce sa ne multumim cu 6 medalii la Rio?

„O medalie castigata tine de foarte multi factori. Uneori dispozitia de cateva minute poate influenta. Cred ca sportivii nostri au parte de o pregatire psihologica pe masura. Si inca ceva, conteaza si rolul si locul sportului in societatea romaneasca.

Uneori, ajungi sa identifici o natiune cu un anumit tip de sport. In Romania inca nu s-a ajuns la acest nivel. Va dau un alt exemplu, in scoala, ora de sport intotdeauna este pusa ultima in orar si de multe ori elevii prefera sa plece acasa, sau proful sa chiuleasca. Ca doar e sport, nu e ceva important„, adauga Mihai Copaceanu.

De ce ne falim cu succesele altora, cand noi n-am contribuit la reusita lor?

E un sentiment de mandrie, onoare si demnitate nationala, spune Copaceanu.

„Fiecare persoana are mai multe identitati. O identitate personala, familiala, comunitara, dar si nationala, adica apartine unui stat. Cand un roman are succes, fie el sportiv, reusita lui ne onoreaza, pentru ca ea contribuie la identitatea noastra nationala.

Cu atat mai mult in ultimii ani, cand romanii circula foarte mult si se confrunta cu alte identitati nationale.

Prin confruntarea cu alte natiuni ne raportam mai mult la natiunea noastra. Deseori romanii in strainatate sunt intrebati despre propria lor tara, iar raportarea la exemple de succes olimpic este mult mai facila, pentru ca e vorba de un produs international. Asa de pilda au ajuns cunoscuti Nadia, Tiriac, Hagi etc.”, explica psihologul.

Avem dreptul sa ne mandrim de succesul acestora, chiar daca noi n-am contribuit.

„Avem dreptul pentru ca, desi vorbim de un succes individual, sportivii nostri reprezinta tara noastra pe plan international, iar noi, romanii, suntem cetateni ai acestei tari si succesul lor ne onoreaza. Orice cetatean, din orice alt stat, va avea aceeasi reactie. Isi va sustine propriile modele de succes. Oamenii au nevoie de raportare la o identitate nationala, la cultura, la patrie”, adauga psihologul.

Ne mandrim si uitam repede

Simona-Halep-Qatar-Total-Open-2014

Mandria noastra, explica acesta, este mai degraba un soi de admiratie decat recunostinta, pentru ca romanii mai mult admira decat sa fie recunoscatori.

„Si asta si pentru ca nu avem un cult si o practica constanta a recunostintei. Admiratia este momentana si deci trecatoare. Da, ne bucuram, ne exaltam si atat. Uitam repede. Recunostinta implica atitudine pe termen lung si ea trebuie si poate fi educata. Recunostinta este legata strans de pretuire.

Avem nevoie de formare de atitudini si de constiinta.

Personal, m-am confruntat in Marea Britanie, printre sute de alte nationalitati, si am ramas profund uimit de cat de mult strainii isi pretuiesc valorile lor nationale. Noi nu promovam pentru ca nu ne pretuim suficient. Uitati-va cat de greu este sa gasesti un magazin cu steagul Romaniei sau alte simboluri nationale. Este un indicator. Mic, dar relevant.

De ce nu mai cantam imnul Romaniei in scoala, de ce nu mai tresarim cand il auzim la evenimente nationale? O tara fara constiinta nationala este sortita declinului, mai ales intr-o Europa in plina confruntare inter-culturala si nationala. Sunt state atat de mici ca populatie, cateva milioane si atat de mandri de propria lor identitate”, continua Copaceanu.

De ce sunt doar cateva sporturi-vedeta?

La noi pare ca prind doar cateva sporturi – tenis, fotbal, gimnastica – desi exista sportivi romani care au performante si la alte discipline.

Psihologul consultat de Ziare.com spune ca modelele influenteaza si incurajeaza: daca am avut gimnastica de succes, multi copii sportivi au ales gimnastica inca din anii 80-90. Daca avem tenisul de succes, sau fotbalul, o buna parte dintre sportivi va prefera tenisul sau fotbalul.

„In aceeasi masura, exista o mediatizare doar a exemplelor de succes, a celor medaliati. Celelalte sporturi ramand in umbra. Iar odata cu modelele si mediatizarea exista, ca un reflex si o investitie umana si materiala in aceste tipuri de sporturi, evident mai mult promovate decat celelalte. Daca mass-media clasica nu face asta, cred ca este locul Internetului, blogurilor sa promoveze si sportivii de succes din alte arii sportive mai putin cunoscute”, conchide Mihai Copaceanu.