ARTICOLE PSIHOLOGIE

Psihic, Victimă, Abuz Sexual

intervenție la TVR 1, emisiunea Ultima Ediție, realizator Claudiu Lucaci #metoo

Psihicul se apără de orice asemenea amenințare. Este foarte greu pentru o persoană care este vulnerabilă să-și asume faptul că a fost hărțuită sexual.

 

În România, hărţuirea sexuală se pedepseşte cu închisoarea de la trei luni la un an sau cu amendă.

De la dezvăluirea practicilor sexuale abuzive ale unui celebru producător de la Hollywood, reţele sociale sunt inundate de acuzaţii, experienţe trăite şi revolte ale celor care au fost victime ale abzului sexual. România nu face excepţie la acest capitol. O analiză la Ultima Ediție cu psihologii Mirela Zivari și Mihai Copăceanu.

Se strânge lațul în jurul producătorului american acuzat de hărţuire şi agresiune sexuală. Devenit deja un paria al industriei cinematografice, Harvey Weinstein va fi anchetat de poliţia din New York şi de cea din Londra. Potrivit unor surse, pe fir ar fi intrat şi FBI-ul, care se teme că mogulul ar putea să fugă din ţară.

Gwyneth PaltrowAngelina JolieCara Delevigne au trăit experienţe similare. Iar trei femei l-au acuzat de viol pe Harvey Weinstein.

Cazul a stranit o adevărată furtună. Academia britanică BAFTA i-a retras lui Weinstein calitatea de membru. La fel şi Academia Americană, care ia în calcul o clauză morală, care ar urma să fie inclusă în statut.

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Conferința Internațională Autism București

646x404

Conferința Internațională Autism București IACB2017 
 1 copil din 61 este diagnosticat cu o tulburare de spectru autist in toata lumea! 
în România se cunosc aprox. 30.000 de persoane cu o tulburare din acest spectru!
În sprijinul lor, al copiilor, adulților, părinților, specialiștilor , în perioada 27 – 29 octombrie Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism organizează  Conferința Internațională Autism București (IACB 2017), la Rin Grand Hotel București.
Sunt așteptați peste 500 de specialiști și părinți din toată țara, care vor discuta despre autism și terapiile validate știintific, cu rezultate recunoscute în recuperarea copiilor cu autism.
Evenimentul se adresează atât specialiștilor din domeniu, cât și familiilor copiilor cu autism aducând în discuție terapiile validate știintific în terapia și recuperarea copiilor cu autism, teme ce au la bază atât cercetare științifică, cât și experiențe din practica terapeutică.
De asemenea, aducerea în prim plan a unor situații reale de familie reprezintă un plus pentru părinții prezenți, pentru aflarea unor moduri noi de gestionare a dificultăților cu care se întâlnesc în viața de familie.
De ce să participi la IACB 2017 ?
La acest eveniment va participa o gamă variată de specialiști: terapeuți, educatori,
medici, sociologi, dar și reprezentanți din cadrul Ministerului Educației și Sănătății.

Dintre invitați amintim pe: Gina Davies, logoped și specialist în autism, a lucrat în domeniul nevoilor educaționale speciale ca logoped de peste 20 de ani, atât în mediul clinic, cât și în cel educațional și familial; Petter Myhrer-Naess, Consultant de Intervenție Comportamentală Timpurie din Norvegia;   Daniela Gavankar, psiholog specialist, analist comportamental, consultant ABA, președinte Asociația pentru Interevenție Terapeutică în Autism; Gabriela Vilhelmsen (Negoescu), psihopedagog și consilier la Centrul Pedagogic Arstad, sub egida serviciului Psihologic și Pedagogic din Bergen, Norvegia; Dominica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, fondatoarea Mind Education Health; Dana Horodețchi, părinte, cadru didactic, fondator Învățăm cu pictograme; Mădălina Potoroacă, medic primar psihiatrie pediatrică.

Image may contain: one or more people, people sitting, child and indoor
Noutatea adusă de acest eveniment va consta în paneluri de discuții directe între specialiști și participanții din sală. Aceștia din urmă vor putea pune întrebări și vor putea să discute diferite aspecte ale temelor prezentate.
Cei prezenți vor afla informații despre ceea ce înseamnă autism, afecțiuni conexe, intergrarea copilului în societate, despre terapiile validate științific, viața de familie când copilul are autism, dar și despre viața de cuplu a părinților și cum își pot găsi resurse pentru a trăi o viață plină, frumoasă și împlinită.
În prezent, în România, există centre importante unde se oferă terapie de calitate copiilor cu autism. Rezultatele îmbucurătoare, dobândite de-a lungul timpului cu ajutorul abordării comportamentale ABA, au dus la o cerere foarte mare, fiecare familie încercând din răsputeri să ofere copilului ABA, cât mai mult și pe termen cât mai lung. Experiența practică a dovedit însă faptul că această abordare nu rezolvă toate problemele, că nu toți copiii se recuperează cu ABA, că ABA nu este un panaceu universal aplicabil în orice situație, cu oricine. În acest context, IACB 2017 vine să aducă în discuție autismul, abordările care și-au dovedit eficiența alături de ABA, dar și poveștile de viață ale familiilor cu copii cu autism, aducând în prim plan lectori importanți cu experiență practică vastă în domeniu. Dacă am face cu toții doar ABA ar fi la fel de rău ca și în cazul în care nu ar exista ABA” – psiholog Daniela Gavankar, președinte AITA, coordonator științific IACB 2017.
Conferința Internațională Autism București 2017 este organizată de Asociația pentru Intervenție Terapeutică în Autism, AITA, organizație înființată în decembrie 2008 cu scopul de a oferi servicii complete copiilor cu tulburări din spectrul autist și famiilor acestora.
Pentru mai multe informații legate de IACB 2017 vă invităm să vizitați iacb.ro.
Image result for autism aita
ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce devin părinții agresivi?

articol publicat în Adevărul de Weekend editia 01 octombrie 2016

Interdicţiile – „Nu ai voie să te uiţi la TV“, „Nu ai voie să ieşi în stradă“– alături de impunerea unor sarcini şi reguli rigide şi stricte aparţin a ceea ce noi numim stilul parental autoritar. Îl întâlnim foarte des în societatea noastră tot din dorinţa de control extrem şi total, în acele familii unde regula şi ascultarea reprezintă o valoare supremă şi copilului nu îi revine decât sarcina să execute.

646x404

Din păcate, în aceste familii nevoile afective ale copiiilor nu sunt satisfăcute şi nici înţelese, pentru că părinţii – sau unul dintre părinţi – sunt reci, distanţi şi lipsiţi de gesturi emoţionale. Dimpotrivă le privesc ca pe nişte slăbiciuni şi nu le consideră importante. Ei de fapt nici nu-şi explică gesturile, ci doar le impun. Copiii sunt nevoiţi să le respecte, altfel vor suferi pedepse, inclusiv pedepse fizice, ceea ce le va induce un sentiment de frică şi de inferioritate sau tot tabloul stimei de sine scăzute cu efecte pe termen mediu şi lung. Copiii mici şi chiar adolescenţii simt diferenţele. Îi privesc pe colegii lor şi pe părinţii acestora, constată relaţiile pozitive dintre aceştia şi suferă. Stilul parental autoritar dă doar o aparenţă de eficienţă pe termen scurt, dar pe termen lung nu are niciun avantaj.

Există însă o mare diferenţă între regulă, pedeapsă şi corecţie. Sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. De cealaltă parte, lipsa oricăror reguli pe principiul libertăţii totale implică un grad de iresponsabilitate. Părintele în acest caz nu-şi mai exercită niciun control asupra copilului, acestuia îi este permis orice şi oriunde, de fapt el este cel care stabileşte ceea ce doreşte şi ceea ce face şi părintele i se supune. Însă, treptat, copilul va suferi dificultăţi în adaptarea şcolară şi socială pentru că în afara familiei, societatea funcţionează după reguli şi norme. Or, lipsa limitelor şi respectarea unor principii nu creeză o adaptabilitate socială ridicată, chiar dacă intenţia şi justificarea părinţilor este una care are în vedere dezvoltarea autonomă, liberă, creativă şi frumoasă a copilului. Ei vor să lase copilul să aleagă ceea ce doreşte şi să se dezvolte armonios, şi dacă nu doreşte să nu aleagă. Nici acest stil parental permisiv nu are cel mai mare succes. De fapt, pe cercetări discutăm, recunoaştem şi recomandăm cel de-al treilea stil, cel democratic pentru că prevede sentimente din partea părinţilor, dar şi respectarea unor reguli, pentru că se bazează pe valori precum respect, încredere, siguranţă, comunicare şi mai ales colaborare între părinte şi copil. Este mult mai dificil de aplicat şi de respectat dar este cel mai eficient pe termen lung şi păstrează relaţiile pozitive între părinte şi copil.

Care sunt şansele de reabilitare ale unui copil maltratat?

Dacă vorbim de maltratare, vorbim de traumă, iar traumele la copii au un profund impact psihologic şi emoţional pentru că ei se regăsesc în perioada de dezvoltare nu doar biologică şi socială, ci psihologică şi emoţională, iar impactul este semnificativ. Cu toate acestea, acordăm fiecărui copil din faţa noastră şanse maxime pentru că credem în rolul nostru ca psihologi şi mai ales în puterea, încrederea şi resursele fiecărui copil. Copiii pot avea mai multe resurse necesare terapiei decat adulţii. Şi identificăm deseori factorii protectivi şi pozitivi din viaţa lor.

Părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.

Părintele care îşi bate copilul îşi va lovi şi partenerul sau invers?

Există desigur părinţi care sunt violenţi cu proprii copii, cu partenerul de viaţă şi mai departe cu oricine din apropiata vecinătate sau chiar cu străinii. O persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu are o abilitate de a-şi controla impulsurile violente.

Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului. O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.

În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. Părinţii au datoria de a cunoaşte, înţelege şi mai ales de a anticipa comportamentul copilului. Aşa că acest mic şcolar a suferit o corecţie fizică puternică din cauza inabilităţii mamei sale de a-şi împărţi sarcinile şi responsabilităţile. Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.

Mă intristează când părinţii îşi cataloghează copiii cu adjective precum rău, neastâmpărat, profitor, nesimţit, pervers (auzit tot de la doamna respectivă) şi unele şi mai grave. Ce va crede copilul despre el însuşi şi cum se va simţi, când tu, părinte, cea mai apropiată fiinţă, îi spui aceste cuvinte ?

„Puţini părinţi recunosc că îşi agresează copilul“

Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina.

O să regăsiţi în declaraţiile şi scrierile unor colegi psihologi, fideli unor modele ideologice, cum că un copil abuzat în copilărie va deveni un adult agresor. Nu cred că psihologia este o ştiinţă a fatalismului şi nu văd cum i-aş putea spune asta unui copilaş la cabinet: „Ştii, faptul că acum tata şi mama bat înseamnă că, peste 10 ani, tu vei fi un om mare şi rău, de fapt un adevărat agresor“. Factorul de risc este ceva, relaţia cauză-efect este cu totul altceva. În psihologie vorbim mai mult de factori de risc, de interpretări şi adaptări subiective decât de cauze. Cauzele ramân de multe ori un mister.

„Societatea permite agresivitatea“

Pe de altă parte, ce ne lipseşte nouă, ca părinţi români, este înţelegerea unor termeni precum abuz psihologic, emo- ţional, economic şi sexual, aşa cum apar în lege. Dacă întâlnim părinţi care nu sunt de acord cu pedepsele fizice şi le recunosc gravitatea, avem însă părinţi care încă nu sesizează riscurile abuzurilor emoţionale şi psihologice. În România, încă nu recunoaştem impactul pe care agresivitatea verbală, jignirile, critica repetată, intimidarea, apostrofările, hărţuirea părinţilor le au asupra copiilor.

Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.

„Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă“

Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi.

Unul dintre copii ce venea la cabinetul şcolar a refuzat să se întalnească aflând că părintele este în şcoală (tot mama). Mama era cea care lovea un copil de 15 ani. Ca psiholog am intalnit copii cu vanătăi, copii arşi cu ţigarea de propriul tată, loviţi pana la sange sau siliţi să doarmă pe străzi pentru că intarziase 5 minute seara. Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă. Simt că acasă este un loc crud şi se bucură de fiecare minut de libertate. Şi nu vorbesc aici de cazurile grave de violenţă domestică. Disciplina are scopul de a educa copilul, de a-l ajuta să înţeleagă ce este permis şi dezirabil şi ce nu şi de a-i explica aceste lucruri copilului concomitent cu oferirea de alternative şi mai ales cu oferirea de afectivitate. Afectivitatea şi iubirea părinţilor schimbă mult relaţiile dintre părinţi şi copii şi schimbă mult comportamentul copilului. Reacţiile anormale şi exagerate la micile greşeli ale copiilor se datorează şi stresului şi oboselii adultului sosit de la muncă.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi. Gandiţi-vă o clipă. Orice job nou impune pe lângă o formare de bază şi cursuri de instruire. Un părinte, fie tânăr sau nu, de unde cunoaşte şi cum poate deţine arta de fi părinte? Oare două, trei răsfoiri pe bloguri sau participarea la un curs de parenting îl va ilumina? Unii nu fac nici acestea. Este suficient ? Nimeni nu iţi va da un permis auto şi dreptul de a conduce o maşină fiind un risc pentru tine şi pentru ceilalţi dacă nu ai absolvit o şcoală şi nu ai reuşit la un examen scris şi practic. Dar pentru permisul de părinte nu sunt necesare abilităţi şi competenţe?

Spun asta pentru că, din păcate, constatăm cat de dese sunt greşelile educaţionale şi ce repercusiuni au acestea. De aceea, nu pot fi decât apreciativ cand părinţii îmi solicită sprijinul atunci când simt că sunt depăşiţi de situaţie.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Portretul pariorului român. Ce spun psihologii despre faptul că românii sparg anual un miliard de euro la păcănele, pariuri şi jocuri de noroc

646x404.jpgClinic, dependenţa dată de păcănele este la fel ca aceea dată de alcool sau droguri, spune psihologul Mihai Copăceanu. Desen de Vali Ivan

articol publicat pe Adevarul la 3 iulie 2016: adev.ro/o9qukw

Anual, românii lasă la păcănele şi pe jocurile de noroc un miliard de euro, suma medie lunară jucată fiind între 50 şi 100 de lei. Psihologii avertizează asupra problemelor generate de jocurile de noroc.

Românii amatori de pariuri şi jocuri de noroc cheltuiesc în medie pe lună între 50 şi 100 de lei pentru această „distracţie“, iar anual lasă în sălile de joc un miliard de euro, potrivit Rombet – asociaţia organizatorilor de jocuri de noroc.   În România sunt aproape 70.000 de aparate de tip slot machine şi circa 30.000 de agenţii de pariuri, spun ultimele statistici. Numărul jucătorilor – fie că merg în cazinouri, fie că preferă pariurile sportive sau aparatele slot-machine, cunoscute sub numele de „păcănele“ – creşte de la an la an, la fel şi miza, şi, evident, volumul total al încasărilor.   Venitul mediu lunar al jucătorului de sloturi, de exemplu, este de 1.500 lei, iar suma medie lunară cheltuită de el pentru acest gen de „distracţie“ este de 100 de lei, potrivit ultimelor date disponibile, respectiv un studiu realziat de către GfK România. Aceleaşi statistici arată că 3% din români participă la jocurile de sloturi.

Conform statisticilor internaţionale, numărul jucătorilor la „păcănele“ din alte ţări europene este de peste patru ori mai mare. Spre exemplu, în Marea Britanie, 13% din populaţie a participat la jocurile de sloturi în 2010, în timp ce 59% din britanici au jucat la Loto. În România, la Loto joacă 20% din populaţie, la pariuri sportive – 6%, la bingo – 4%, la jocuri online – 3%, în vreme ce tot 3% din români participă la jocuri de cărţi precum poker şi black jack.   EURO 2016, principalul motor

„Încasările au crescut anul acesta comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, şi considerăm că principalul «motor» este EURO 2016. Importanţa acestui eveniment sportiv şi miza meciurilor îndeamnă şi mai mult pariorii să-şi încerce norocul“, a declarat Dan Ghiţă, preşedintele Rombet, citat de News.ro. Jocurile de noroc din ţară reprezintă o piaţă de aproximativ un miliard de euro, potrivit acestuia, în vreme ce valoarea premiilor acordate este „la un minim de 85% din miză“. Ceea ce înseamnă că minimum 550 de milioane de euro se întorc la jucători. Dar câţi bani pierd ei? „Greu de stabilit“, spune Dan Iliovici, directorul executiv al asociaţiei, explicând că „jocurile de noroc se desfăşoară sub forma unui perpetuum-mobile“. Altfel spus, „pierderea“ unui jucător, reprezintă de fapt „câştigul“ altui jucător, iar organizatorului îi rămâne de fapt doar un anumit procent din sumele pariate.

  Avertismentele psihologilor

Psihologul Mihai Copăceanu spune că jucatul la „păcănele“ a luat avânt puternic în ultimii ani şi că este deosebit de periculos, iar românii joacă atraşi de mirajul câştigului facil.   „Începe pas cu pas şi ajunge să distrugă familii. Păcănelele creează dependenţă în foarte scurt timp. Clinic, dependenţa de păcănele e la fel ca cea dată de substanţe, respectiv de alcool sau droguri. Jocul la păcănele este o tulburare de control al impulsului. Sumele sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce joci, apare minciuna, apoi apare regretul după ce jucătorul pierde. Oamenii intră în datorii, este o problemă de sănătate publică. Jocurile de noroc înseamnă că nu mai ai control. Am avut pacienţi care erau elevi de liceu şi ajunseseră să fure din casă, alţii ajunseseră la 4-5.000 de euro datorii“, spune Mihai Copăceanu, care este şi blogger „Adevărul“.

El avertizează asupra efectelor pe care păcănelele şi jocurile de noroc le au asupra tinerilor. „Cu cât începe mai devreme să joace, cu atât dependenţa se instalează mai repede. Iar pe urmă mecanismele pe care le foloseşti mai des cu atât le întăreşti. Şi atunci dependenţa devine mai puternică. La fel, mecanismele nefolosite le pierdem: nu mai au mecanismul de conştientizare a riscului. Totu-i deformat în psihicul lor, nu mai au mecanismul de frână“, punctează psihologul.

Citeste mai mult: adev.ro/o9qukw

ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele

articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016

Adolescentii-sibieni-incep-sa-se-drogheze-de-la-12-ani-631x420

Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.

 În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.

O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.

Chetă pentru un joint

Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.

”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.

Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.

”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că  într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.

Furnizorii  principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.

Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.

Anturajul mai important decât familia                                                   

Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc  de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.

”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.

Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.

”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.