ARTICOLE PSIHOLOGIE

Dragostea măsurată în lovituri !

Din păcate în Romania cand spunem violență ne referim la agresiune fizică, ori violenta emoțională, violenta psihologică are un mai mare și profund impact !

Traieste Intelept – Dragostea masurata in lovituri – invitat la Televiziunea și Radioul  Speranta TV  – 16.01.2017

mihai tv.jpg

 

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Cum au ajuns românii insensibili la suferinţa celor din jur: compasiunea scăzută, pusă pe seama luptei pentru putere şi bani

articol publicat de Lizeta Oprea pe Adevarul.ro la 9 noiembrie 2016

Primul studiu cu privire la nivelul de empatie al cetăţenilor din 63 de ţări plasează România pe un loc codaş, fapt pe care specialiştii îl pun pe seama instabilităţii economice, a corupţiei ridicate şi nepotismului.

Un grup de cercetători din Statele Unite au realizat primul studiu privind nivelul compasiunii şi puterii de empatie a oamenilor. La acesta au participat 104.000 de persoane din 63 de ţări, rezultatele reprezentând o adevărată surpriză chiar şi pentru oamenii de ştiinţă, care au constatat că ţările din topul clasamentului sunt cele marcate de agresiuni şi războaie.

https://tolsto.wordpress.com/2016/05/11/despre-empatie/
https://tolsto.wordpress.com/

Cei mai empatici oameni din lume sunt în Ecuador, Arabia Saudită şi Peru. Danemarca a fost clasată pe locul al patrulea, urmată de Emiratele Arabe Unite, Coreea şi Taiwan. La polul opus, cei mai puţin empatici s-au dovedit a fi cetăţenii din Estonia, Venezuela şi Lituania. Ţara noastră se află la coada clasamentului, românii ocupând locul 54 din 63.

Interesant este şi faptul că şapte din ultimele zece ţări ale clasamentului se regăsesc în Europa de Est. Psihologul Mihai Copăceanu (foto jos) a declarat pentru „Adevărul“ că nu consideră că de vină ar putea fi regimurile politice experimentate de aceste state. „Bulgaria, Estonia, Polonia şi Venezuela sunt tot printre ultimele. Alţii ar putea crede că în aceste ţări a existat comunismul, dar nici acesta nu este un răspuns ultim. E greu de caracterizat ce se întâmplă în Venezuela. În România sunt tineri de 26 de ani născuţi şi crescuţi în postcomunism şi mă îndoiesc că la nivel empatic sunt diferiţi faţă de părinţii şi bunicii lor“, este de părere Copăceanul.

Psihologul subliniază şi faptul că ţările de pe primele locuri sunt extrem de diferite, de la cultură, societate, civilizaţie, economie, populaţie până la nivel de trai şi situaţie politică.

Războiul creează empatie

Dr. William Chopik de la Michigan State University, coordonatorul studiului, s-a declarat surprins de rezultate, având în vedere că Orientul Mijlociu se identifică adesea cu războiul. Echipa de cercetători sugerează că o explicaţie ar putea fi că cetăţenii empatici se identifică cel mai mult din punct de vedere afectiv cu cetăţenii altor ţări care trec prin situaţii dificile.

Pe de altă parte, Copăceanu susţine că empatia este legată de afectivitate şi tinde să creadă că societăţile care trec prin război vor fi mai empatice, precizând totuşi că, din păcate, nu toţi oamenii reacţionează similar în situaţii de război.

Empatia este doar un aspect al comportamentului prosocial. Nu este suficient să fii empatic, dar este necesar să fii empatic pentru a sări în ajutor. În ţările cu empatie ridicată s-au descoperit şi niveluri ridicate de agreabilitate, conştiinciozitate, stimă de sine, afectivitate, bunăstarea subiectivă şi comportament prosocial. Ceea ce înseamnă că empatia este situată într-o reţea mai largă de caracteristici psihologice, de experienţe emoţionale şi comportamente sociale“, a adăugat Copăceanu.

Românii nu sunt dispuşi să-şi ajute dezinteresat aproapele

Despre poziţionarea României la coada clasamentului empatiei, psihologul Mihai Copăceanu tinde să nu dea crezare vorbelor din popor, precum cea cu „să moară şi capra vecinului“, însă subliniază că aceste expresii au un grad de relevanţă pentru că se nasc şi sunt valabile într-un anumit popor şi nu în altul.

Empatia are multe sensuri şi diferenţe la nivel individual, colectiv şi naţional. Nu mă uimeşte deloc faptul că România este pe acest loc, pentru că realitatea cotidiană din ultimii ani susţine această poziţie. Studiile de psihologie socială şi micile experimente sociale din România pentru a evalua modul în care oamenii reacţionează empatic şi solidar nu au avut rezultate diferite. Românii nu sunt persoane dispuse să-şi ajute într-un mod dezinteresat aproapele. Unii ar putea justifica de pildă că sărăcia îi face pe români reci şi indiferenţi, însă totuşi avem pe scala empatiei şi ţări mai puţin bogate decât România, precum Serbia sau Filipine. Dimpotrivă, oamenii săraci par a fi mai empatici şi se ajută reciproc. Indienii, ungurii şi croaţii sunt mai empatici decât noi“, a declarat Copăceanu.

Reacţia colectivă, aproape nulă

Printre posibilele cauze ale gradului scăzut al empatiei românilor, psihologul a amintit şi instabilitatea economică, lupta pentru putere şi bani, corupţia ridicată, nepotismul: „Categoric aceste aspecte au o influenţă în existenţa unor comportamente sociale de tip individualist ceea ce contravine empatiei şi prosocialului. Faptul că la nivel social campaniile umanitare, acţiunile de voluntariat şi rolul societăţii civile sunt extrem de scăzute în  România devine iarăşi relevant.“

El se declară dezamăgit şi de pasivitatea românilor faţă de semenii din imediata lor apropiere: „Şi pe stradă, în situaţiile de violenţe fizice sau furt sau tulburarea liniştii publice, reacţia colectivă este aproape nulă. Nu ne interesează, nu e treaba noastră. Cred că empatia se învaţă. Că învăţăm de mici să ajuţăm, să devenim prosociali, să respectăm emoţiile şi trăirile semenilor noştri, mai ales cele negative.“

Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire

Alfred Bulai (foto dreapta) consideră că empatia şi tot ce presupune ea este foarte greu de definit, iar interpretarea din timpul studiului nu este atât de simplă. „Poţi să spui că oamenii sunt diferiţi, dar să faci o ierarhie este mai mult decât periculos. Criteriile sunt construite în funcţie de un model cultural. Este evident că sunt populaţii mai empatice decât altele, pentru că ţine de modelul de familie. În general oamenii care seamănă între ei sunt mai empatici. De exemplu, într-o comunitate din Africa toţi cei din jur sunt exact la fel, nu au cunoştinţe despre alte comunităţi din lume. Într-o comunitate subdezvoltată, ariile de cunoştinţe sunt în jurul tău. Este discutabil pentru că definiţia empatiei poate fi făcută în multe modalităţi. Nu se poate merge pe logica unui singur tip de abordare“, a spus sociologul.

Conform studiului, există diferenţe majore în întreaga lume cu privire la modul în care oamenii resimt compasiunea şi empatia, aspect evidenţiat şi de sociologul Alfred Bulai. „Că există diferenţe între grupuri etnice, între grupuri rasiale, este evident. Sunt date în primul rând de mediul de viaţă. Din acest punct de vedere sigur că ne diferenţiem faţă de alţii, toată lumea se diferenţiază faţă de ceilalţi, mai mult sau mai puţin. Sunt studii în acest sens vizavi de alt tip de comportament pe care îl avem. Modelul cultural românesc este un model de supravieţuire, ne propune să supravieţuim şi facem asta de câteva secole. Noi nu avem un model de dezvoltare, noi mereu începem, dar nu terminăm nimic“, a declarat Bulai pentru „Adevărul“.

Conform sociologului, „în strategiile de supravieţuire, individualismul are locul central, pentru că supravieţuirea o faci mai repede pe cont propriu decât prin colaborarea cu ceilalţi“. Bulai aminteşte de faptul că România are minimum două milioane de români care lucrează în străinătate şi, în condiţiile crizei severe din vestul Europei, nu au fost primii daţi afară, ca dovadă a faptului că românii se adaptează mult mai repede decât cei care au o cultură dezvoltată.

 

 

Blogul Adevarul

Atenţie, părinţi! Cum modifică tabletele şi telefoanele mobile comportamentul copiilor

articol publicat de Claudia Spridon pe Adevarul.ro la 20 oct 2016cop

Cele cinci ore pe care le petrece, în medie, un copil pe reţelele de socializare pot crea dependenţă, atrag atenţia specialiştii. Aceştia afirmă că pericolele ascunse de pe internet sunt la tot pasul şi sunt de părere că părinţii nu ar trebui să le pună în mână copiilor tablete şi telefoane de la vârste fragede.

 Mai mult de trei sferturi din copiii români cu vârste cuprinse între 5 şi 16 ani care au acces la internet intră zilnic online, petrecând cinci ore pe reţelele de socializare. Aşa arată cel mai recent studiu făcut de iSense Solutions. Specialiştii vorbesc însă despre pericolele ascunse de pe internet, cyberbulling-ul fiind un fenomen în creştere în ultimii ani. Totodată, o altă problemă identificată de specialişti este timpul scurt pe care copiii şi tinerii ajung să-l petreacă fie cu proprii părinţi, fie cu prietenii, completează aceiaşi experţi, adăugând şi că tehnologia adusă în braţele copiilor de la o vârstă fragedă produce modificări de comportament.

„Există multe riscuri ale folosirii internetului de către copii pentru că internetul nu este o sursă sigură, de încredere şi fără pericole şi pentru că la 8 ani încă nu poţi discerne între informaţiile false şi cele utile şi credibile”, afirmă psihologul Mihai Copăceanu.

Când primesc copiii primul dispozitiv electronic

Concret, studiul arată că micuţii primesc tablete în jurul vârstei de 8,5 ani, computer la vârsta de 9 ani, în timp ce la 10 ani primesc primul smartphone. Alte dispozitive smart ajung în posesia lor după vârsta de 11 ani. Însă, înainte de a avea propriile lor dispozitive, cei mici au acces la dispozitivele părinţilor, notează studiul.

De departe, telefonul este cel mai folosit dispozitiv electronic de către cei mici, care petrec, în medie, între 106 şi 208 minute pe zi pe telefonul mobil, în funcţie de vârstă, adolescenţii de 13-16 ani fiind fanii numărul unu ai telefoanelor mobile.

Reţelele de socializare duc la dependenţă

În schimb, copiii de 5 – 7 ani preferă tabletele, mai scoate în evidenţă studiul citat. Dacă cei mici folosesc tableta sau telefonul pentru a urmări videoclipuri muzicale amuzante sau desene animate, cei mari preferă să stea pe reţelele de socializare. Whatsapp este aplicaţia folosită de 43% din tineri, timp de 72 de minute pe zi, Snapchat e folosită doar 62 de minute pe zi însă are un număr mai mic de utilizatori, în timp ce Facebook este cea mai populară reţea de socializare, 43% din adolescenţi având conturi deschise. Potrivit studiului, aceştia petrec, în medie, 121 de minute pe zi pe contul lor de Facebook. Peste jumătate dintre copii şi-au deschis cont pe Facebook fiind asistaţi de un părinte.

„Cu cât petreci mai mult timp pe internet pe zi, cu atat apare riscul dependenţei. Cinci ore este foarte mult. Cu cât foloseşti mai mult cu atât creşte riscul dependenţei. Absenţa părinţilor este un factor de risc. Însingurarea, izolarea, refuzul prieteniilor reale duce la nedezvoltarea unor abilităţi sociale utile la şcoală şi în societate”, susţine psihologul.

Relaţia părinţi-copii a avut de suferit

Acesta afirmă, însă, că, în ziua de azi, pentru părinte este mai comod să ştie că propriul copil are preocupaţie şi nu îi solicită atenţie şi grijă. „Astfel el se poate depărta. În este în defavoarea lor şi a relaţiei părinte-copil”, subliniază specialistul, subliniind că un alt fenomen care a luat amploare este bullying-ul pe internet.

„Pornografia este în creştere, de asemenea cyberbullying-gul. Riscul dependenţei de jocurile video sau de chat şi reţele de socializare. De asemenea, riscul de a intra în contact cu persoane care au un profil fals şi scopuri antisociale şi de a lega relaţii nepotrivite”, conchide Copăceanu.

La rândul său, psihologul Ioana Fulas arată că micuţii trebuie să înveţe încă din şcoală cum să facă faţă situaţiilor dificile cu care se pot confrunta pe internet. „Trebuie să înveţe să-şi transforme agresorii în prieteni, de exemplu să-i trateze cum îşi doresc ei să fie trataţi. Dacă le răspund cu furie se transformă în victime. Dacă sunt învăţaţi să nu reacţioneze cu furie, vor câştiga jocul puterii, arătându-le respect agresorilor, iar aceştia vor răspunde în acelaşi mod. Oamenii se poartă după principiul oglinzii, dacă se poartă frumos, comportamentul frumos va fi oglindit şi vor răspunde în acelaşi mod”, a declarat Fulas, mizând, la rându-i, pe faptul că şi părinţii trebuie să le acorde mai mult timp copiilor lor.

1 iunie, declarată zi liberă naţională

Tocmai pentru ca aceştia să poată petrece mai multă vreme alături de copii, parlamentarii au adoptat, ieri, propunerea legislativă prin care ziua de 1 iunie a fost declarată zi liberă naţională. Decizia a fost luată cu 237 de voturi pentru, Camera Deputaţilor fiind forul decizional. „Ne bucură semnul pozitiv pe care îl dă societăţii votul de astăzi. Nu pot decât să sper că vorbim doar de un început, că vom pune umărul împreună – societatea civilă, autorităţile, liderii de opinie, companiile – să facem cât mai multe acţiuni în sprijinul copiilor şi părinţilor, pentru familii din ce în ce mai sănătoase din toate punctele de vedere”, a declarat Gabriela Coman, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA).

Pasul următor este ca legea să meargă către Preşedintele României care în maximum 20 de zile o va promulga sau o va trimite înapoi parlamentarilor spre reexaminare. Urmează apoi publicarea în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare după alte 3 zile.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Nu depresia a ucis la Munchen. Ar fi putut fi oprit Ali David Sonboly?

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 26 iulie 2016

photo abcnews.go.comgt_munich_dc_160723_12x5_1600.jpg

Din declaraţiile poliţiei şi procuraturii care au venit imediat după atac şi din declaraţiile apropiaţilor autorului se desprind cateva trăsături ale acestuia. Desigur informaţiile sunt insuficiente pentru a crea un profil, dar nu pot fi nici interpretate greşit.

1.Nepopular

O vecină de bloc, adolescentă, de 14 ani, îl caracteriza ca nefiind foarte popular. Oare toţi adolescenţii sunt populari? Există printre adolescenţi persoane care nu sunt populare, care au puţin prieteni. Caţi nu stau închişi în casă ori au doar unul-doi prieteni?

2. Jocuri video

S-a spus în repetate randuri că Ali David Sonboly era obsedat de jocurile video inclusiv de Counter Strike sau Call of Duty şi se juca ore în şir. Nici asta nu e ceva neobişnuit. Personal, cunosc cel puţin 100 de adolescenţi care au jucat şi joacă acest joc. În intreaga lume sunt milioane de copii care se joacă jocuri violente şi nu comit crime. Deci nu poate fi o legătură directă, fără să ne uităm şi la alţi factori.

Da, Call of Duty e un joc de tragere, violent, palpitant şi înfricoşător, ca de altfel şi alte 20-30 de jocuri pe care adolescenţii romani le joacă. Ce-i drept nu este recomandat copiilor sub 12 ani. În Romania se pare că nu se aplică. Joacă cine vrea. Despre teoriile legate de violenţă şi jocurile video avem multe opinii, unele contradictorii. Unii specialişti susţin că jocurile video violente creează violenţă (adică, copii nonviolenţi – în urma jocului – devin violenţi), alţii spun că adolescenţii devin violenţi doar în timpul jocului, ca o formă de manifestare, de eliberare a violenţei, altfel nesesizând nicio diferenţă comportamentală şi alţii susţin că, de fapt, jocurile violente nu fac altceva decât să exacerbeze ceea ce există deja, adică violenţa copiilor (sau cu trăsături de risc).

3. Legătura cu atacul din Oslo

Şeful poliţiei din Munchen declara că Ali Sonboly era fascinat de Anders Behring Breivik.  În acest sens a găsit în locuinţă decupaje de ziare cu crimele acestuia, o carte cu titlul „De ce ucid copiii“ de Peter Langman şi atacatorul avea inclusiv o fotografie cu Breivik la profilul său de pe aplicaţia socială WhatsApp. Coincidenţă sau nu, atacul a avut loc fix la 5 ani de la masacrul din Oslo. Să fie acestea explicaţii suficiente? Nu încă.

4. Arma şi victimele

Un pistol model Glock 17 de 9mm, cumpărat ilegal de pe internet, găsit uşor la vreo 400-500 euro şi 300 de gloanţe. Tot un Glock (34) avea şi Breivik. Ce-i drept numărul de gloanţe şochează. Şi numărul de gloanţe trase este enorm. 58 de cartuşe au fost găsite. Categoric intenţia este criminală şi acţiunea este plină de cruzime. Categoric, judecând după numărul de gloanţe regăsite, intenţia a fost de a ucide în masă.

În mod clar e o legătură cu vârsta victimelor. Şapte erau adolescenţi: doi germani, doi turci, un ungur, un grec şi un kosovar. Doi aveau 14 ani, doi aveau 15 ani, unul 17, altul 19 iar ultimele două victime aveau 20 şi respectiv 45 de ani. Dintre ceilalţi 35 de răniţi doar patru au răni cauzate de gloanţe. Niciunul dintre cei ucişi nu era coleg de clasă cu autorul. Deci erau necunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu i-a selectat. A tras fără milă.

5. Alte preocupări

În 2015 autorul a vizitat şi a făcut fotografii în oraşul Winnenden, locul în care în 2009 a avut loc un atac la o şcoală când un tănăr de 17 ani a ucis 15 persoane. Tim, autorul, era absolvent al acelei şcoli. E un indiciu extrem de interesant, şi şeful poliţiei din Bavaria, Robert Heimberger, a declarat că şi din această pricină, atacul a fost plănuit încă cu un an în urmă. Şi, de fapt, aceasta este concluzia care ne şochează. A plănuit şi nimeni nu l-a putut opri?

6. Stare mintală

Cu privire la diagnostic, procurorul cazului ne anunţă că Sonboly a fost tratat de anxietate socială şi depresie în 2015, a fost internat două luni şi pe urmă a continuat tratamentul de acasă. Nici aceste indicii nu ne sunt suficiente şi nici foarte relevante. Depresia atinge una din patru persoane cel puţin o dată în viaţă. Frica de situaţii sociale este iarăşi frecventă la adolescenţi. În America, în 2014, trei milioane de adolescenţi (11%) cu vârsta cuprinsă între 11-17 ani au cel puţin un episod de depresiv.

Ce mă intristează în presa din Romania este să citesc titluri care nu fac altceva decât să incrimineze şi să stigmatizeze şi mai multe persoanele în suferinţă psihică şi cu un diagnostic psihiatric atât de des întâlnit precum depresia. Într-un ziar naţional titlul era „Cum a reuşit un tanar depresiv….“

Nu are nicio importanţă, dimpotrivă, persoanele cu depresie nu comit acte criminale. În acest sens am ca argument studiul recent al psihiatrului S. Fazel de la Oxford care a măsurat depresia şi comportamentul violent pe un lot de 47.158 de pacienţi diagnosticaţi cu depresie, comparativ cu 898.454 fără un diagnostic. Diferenţele nu erau semnificative. Din păcate pentru ei, persoanele cu depresie au un risc crescut de a-şi face rău propriei persoane, nu altora. Dar a declara acest diagnostic nu face decât să accentueze şi mai mult imaginea negativă şi prejudecăţile pe care le avem faţă de persoanele care au avut o dată în viaţă un diagnostic.

7. Victimă a bullying-ului

Dintr-o declaraţie a unui coleg de clasă aflăm că Ali Sonboly era agresat, hărţuit şi mereu, ca răspuns la suferinţele sale, îşi ameninţa colegii că într-o zi îi va ucide. Declaraţiile colegilor sunt susţinute de însăşi afirmaţia autorului din înregistrarea video „am fost chinuit vreme de 7 ani“. Poliţia nu îl avea în baza de date ca infractor, dar au fost găsite două înregistrări ca victimă. Prima, în 2010, când a fost agresat de trei persoane şi a doua în 2012 când a fost jefuit. În 2010, David Sonboly avea 12 ani. Se confirmă, deci, ceea ce studiile demostrează clar: „children who had been bullied at age 13 were more than twice as likely to have depression at age 18“ (Copiii care au fost hărţuiţi la vârsta de 13 ani riscă de două ori mai mult să sufere de depresie la 18 ani).

Conform analizei dr. Langman, autorul cărţii găsite în apartamentul criminalului („De ce ucid copiii“, 2010), există trei tipuri de atacatori: psihopaţi, psihotici şi traumatizaţi. Majoritatea dintre cele 10 cazuri descrise în cartea psihologului american, aşa cum autorul susţinea recent într-un interviu, au suferit evenimente traumatice. Nu există suficiente informaţii despre această persoană, dar Langman nu crede că ar fi vorba de un psihopat, deoarece aceştia sunt narcisisti şi au abilităţi sociale foarte bune, uneori fiind chiar carismatici. Dimpotrivă, Ali Sonboly era timid, introvertit, retras, nesigur şi anxios.

Ţinând cont de toate informaţiile pe care le avem până în prezent despre profilul şi activităţile autorului oferite de poliţie, tare mă întreb dacă nu cumva, în acest caz, putem vorbim despre tipul traumatizat.

Interviul psihologului se încheie cu câteva sugestii pentru prevenire.

Întâi, trebuie să cunoaştem şi să recunoaştem semnele care ne pot alarma. Şi în alte cazuri, şi în acest caz, autorul a ameninţat cu ceva timp în urmă despre crimele pe care le va comite. Oamenii de rând sau apropiaţii pot fi mai vigilenţi şi mai responsabili social. Ajunge nepăsarea umană care creeeză victime. Criminalii uneori îşi avertizează apropiaţii tocmai pentru a sta departe şi a nu fi răniţi. Alteori îşi pot găsi complici şi pot invita prietenii să îi ajute (vedem aici prietenul autorului arestat a doua zi). Pot ameninţa pe cei pe care vor să îi ucidă.  Gândiţi-vă în România câte cazuri de violenţă şi crime au fost dus la împlinire şi în câte situaţii victima era mereu ameninţată de agresor că va fi ucisă. Şi replica este mereu aceeaşi: „nu credeam că o va face“.

Din păcate, spune expertul, semnele sunt atât de evidente, însă oamenii refuză să le trateze cu seriozitate. Sau le este frică să le denunţe. Ajunge!

 

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Jocul PokemonGo

articol de Ioana Nicolescu publicat in Mediafax la 22 iulie 2016

Pokemon Go, cel mai popular joc la ora actuală, a ajuns şi în România, iar pokemania a pus deja stăpânire pe amatorii de jocuri video, însă psihologii atrag atenţia asupra efectelor negative, pornind de la dependenţă şi până la un comportament autist.

Pokemania pune stăpânire pe România, iar efectele nu întârzie să apară. Psihologii spun că aplicaţia Pokemon Go afectează, la fel ca orice joc video, modul în care jucătorii interacţionează cu lumea reală, ajungând, în timp, să aibă un comportament autist. Însă, există şi aspecte pozitive pentru persoanele care suferă de anxietate socială şi se izolează stând în casă. Psihologii spun că aceste persoane pot fi determinate să-şi depăşească frica de a ieşi în public cu ajutorul acestui joc care presupune vânătoarea de pokemoni prin mişcare.

Contactat de MEDIAFAX, psihologul Mihai Copăceanu, care a studiat psihologia la Oxford şi care lucrează de ani de zile în domeniu, în România, inclusiv cu adolescenţi, spune că e prea devreme să putem măsura efectele jocului, însă putem deduce, din experienţa jocurilor video, că va avea un efect similar asupra psihicului jucătorilor. „Astfel de jocuri sunt foarte atrăgătoare, îţi captează atenţia, „captivant” este cel mai potrivit cuvânt pentru Pokemon Go. Practic, este un joc atât de captivant încât ajungi să ignori realitatea din jurul tău, nu este ca o carte, spre exemplu, care este un obiect static, îţi pune mintea în mişcare dar nu interacţionează cu tine. Jocul, în schimb, prin asta atrage, prin interacţiune, prin feedback şi stimulează dorinţa naturală de a explora, de a cerceta, şi curiozitatea. Este util pentru persoanele care suferă de anxietate, care se izolează social stând numai în casă. Ceea ce face un astfel de joc este să-ţi schimbe dispoziţia mentală pe moment”, a explicat Copăceanu.

La rândul său, psihologul Diana Ioaneş, care lucrează cu elevi la Colegiul Naţional Biligv „George Coşbuc”, spune că jocul stimulează un comportament autist. „Este vorba de o înstrăinare faţă de lumea din jur, tinerii care petrec prea mult timp în lumea virtuală nu mai ştiu să comunice cu lumea reală şi nu-şi dezvoltă abilităţile de comunicare în grup, în cuplu, în societate”, a explicat Ioaneş.

Profesorul de informatică George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” a explicat pentru MEDIAFAX că jocul are un succes fenomenal în rândul adolescenţilor. „Toţi copiii de 12-19 ani se joacă Pokemon Go. E „addictive” (dependent), însă nu dezvoltă nicio competenţă sau abilitate unui copil, e o pierdere de timp la o vârstă la care tinerii ar trebui să facă altceva. Sunt copii care merg la psiholog ca să scape de dependenţa de jocuri video”, a spus profesorul.

Cât despre părerea copiilor, Tudor, olimpic naţional la Informatică, spune că joacă Pokemon Go de trei zile. „Ce pot să zic, merg prin parc şi caut pokemoni, cam două-trei ore pe zi, dar nu cred că va crea dependenţă, eu deja am început să mă plictisesc. E un stil nou de joc, de aceea e foarte popular, rămâne de văzut dacă va mai fi peste câteva luni”, a spus Tudor.

Pe scurt, jocul, realizat de compania Niantic, se poate downloada pe telefon (iOs sau Android), iar jucătorul îşi crează un avatar pe care îl stilizează după bunul plac şi porneşte fizic în căutare de pokemoni, nişte creaturi mici care apar în diverse locuri pe o hartă. Jocul se foloseşte de locaţia telefonului şi de o hartă viziuală pentru a-i arăta jucătorului unde se află pokemonii. Aplicaţia a creat deja o mulţime de controverse în lume. Spre exemplu, jocul a fost criticat pentru că pokemonii apar şi în locuri nepotrivite cum ar fi cimitire sau monumente memoriale ca Muzeul de la Auschwitz sau Memorialul Holocaustului din SUA.

O companie de căi ferate din Danemarca, ProRail, a depus plângere că jucătorii vânează pokemoni pe căile ferate, iar jucătorii din Bosnia au fost avertizaţi să aibă grijă să nu se joace Pokemon Go în câmpurile minate rămase în urma războilui din anii ’90.

În Guatemala, un tânăr de 18 ani, Jerson Lopez de Leon, a fost împuşcat mortal în timp ce juca Pokemon Go, fiind prima victimă de care se ştie în legătură cu acest joc. Poliţia locală a speculat că victima a fost găsită de către atacatori cu ajutorul GPS-ului de care se foloseşte aplicaţia, potrivit ziarului britanic The Independent. Nu în ultimul rând, Arabia Saudită ia în considerare interzicerea jocului, având în vedere că la ei sunt interzise deja cărţile de joc cu pokemoni.maxresdefault

 

Blogul Adevarul

Cratima, simbol naţional. Când ne trezim la realitate?

646x404.jpgSunt curios cum va arăta BAC-ul la final, după ce am început cu un ministru şi terminăm cu alt ministru. În plin proces de desfăşurare a examenelor naţionale, nu cred că se cuvenea o astfel de schimbare. Două săptămâni mai tărziu ar fi fost mai înţelept.

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 07.07. 2016 aici: adev.ro/o9xz55

La examenele de clasa a VIII-a, rata de participare a fost ridicată, şi anume de 96,7%. Dacă înainte de contestaţii 111.510 candidaţi (75%) au obţinut medii peste 5 nu poate fi decat un fapt îmbucurător. Din păcate, mă îngrijorează câteva aspecte: Mediile peste 5, extrem de puţine în judeţele Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%. Ce se întâmplă aici? Ce politici va adopta Ministerul Educaţiei şi Inspectoratele Şcolare din aceste judeţe pentru a creşte gradul de promovabilitate? Ce se întâmplă în Teleorman când jumătate din elevii, nu dintr-o şcoală, ci din întregul judeţ nu pot obţine peste 5? Să menţionăm că anual vedem situaţia unor şcoli unde niciun elev nu promovează. Extrem de ruşinos.     Nu înţeleg de ce, dacă lucrarea reevaluată ar merita 0.49 de puncte, nu le poate primi? Nu înţeleg logica. E o diferenţă între 8.50 şi de pildă 8.99. Şi asta e în defavoarea mea. Dacă lucrarea mea era de 8.99, ce mă împiedică să nu obţin această medie cunoscând că pentru admitere inclusiv 0.01 contează?   Nu ştiu care este procentul elevilor care au obţinut medii mai mici după contestaţii. Ei trebuie să fi trăit un şoc. Primul pentru că erau nemulţumiţi de nota primită şi de aceea motivaţia de a contesta, iar al doilea şoc văzând că nota lor a scăzut după contestaţie. De ce nu ne explică Ministerul că x% dintre elevi după contestaţii au obţinut o notă mai mică? Cine le acordă explicaţii şi suport emoţional?   Regret că elevii, părinţii şi profesorii nu au încredere în evaluatori. Unii, din frică nu depun contestaţii. Am insistat să le transmit că subiectivitatea profesorului nu poate influenţa nota, că sunt doi evaluatori etc. Cel puţin la română, toţi sperau să dea de un evaluator neutru.

Din păcate, realitatea este alta. Aceeaşi lucrare, evaluată de altcineva primeşte note diferite. Nu pot să cred că nu există un barem clar şi limpede aplicabil şi nu accept ca subiectivitatea unui profesor obosit să dezavantajeze un elev.   Regret că încrederea în sistemul de învăţământ scade de la an la an. Regret că, din păcate, ca într-un sistem penitenciar, elevii susţin evaluările sub protecţia camerelor video-audio. Totuşi este un examen al unor elevi de 14-15 ani. Că pe holuri este securitate, că la uşi sunt aşezaţi poliţişti şi jandarmi. Nicăieri în Europa, nici la universităţile de top, şi am trecut prin câteva, nu este nicio legătură între educaţie şi poliţie. Sper ca într-o zi să revenim la normalitate. E anormal şi aberant. Să nu mai funcţionăm sub acte de intimidare, teroare şi măsuri de securitate excesive pentru mediul şcolar. Obiectele personale erau depuse într-un plic sigilat, într-o altă sală specială pentru bagaje. Ca la frontieră. Ruşinea este şi pentru obrazul profesorilor şi directorilor care nu mai inspiră de ani şi ani credibilitate şi siguranţă şi care au acceptat să fie complici la copiatul la examene.

După contestaţii Dacă procentul mediilor peste 5 a crescut cu 0,1%, adică doar 88 de elevi, în schimb tot au fost 87 de elevi cărora li s-a scăzut media. Adică, ai sperat la o notă mai mare şi te-ai trezit cu o notă sub 5? Nu înţeleg! Pentru mine rămân un mister aceste contestaţii care în multe cazuri se dovedesc a fi în defavoarea elevilor. Să ţi se scadă nota cu peste 0,5 sutimi e un lucru extrem de îngrijorător. Adică una e să am 7.80 şi alta 8.70. Asta înseamnă că cei care au evaluat iniţial au dat note greşit? Personal, nu aş putea să fiu evaluator, să scad nota unui elev ştiind câtă emoţie şi speranţă se află în fiecare sutime. Nu mai amintesc de cazurile când nota după contestaţie era cu 2 puncte mai mare. Avem eroare omenească, dar nici chiar aşa.

O elevă care dorea un liceu de top şi era sigură de o notă mare la română, după 1 an de muncă constantă, mi-a scris ieri că era să ajungă la spital după ce de la 8.95 a ajuns la 8.30. Pentru că aceste rezultate reprezintă 75% din media de admitere la liceu, un elev care primeşte aproape 1 punct în plus sau în minus, îi va influenţa decisiv (ne)reuşita sa la un liceu. 21.277 de elevi au depus contestaţii, adică 6,92%. Ce s-ar fi întamplat dacă numărul acestora era dublu sau triplu? Cum ar fi arătat rezultatele? În favoarea lor sau nu? Ministerul Educaţiei preferă cifrele.

Dar nu toate cifrele, ci doar extremele. Din statistici vedem aşa. Mediile de 10 şi mediile peste 5 le compară cu anii trecuţi. Întrebarea mea este următoarea: obiectivul ministerului este doar de a bifa note de trecere? Aşa avem învăţământ de performanţă, cu câţi au trecut în 2016 în mandatul lui X? Eu consider că mediile între 5 şi 10 au o relevanţă superioară. Cei 241 de elevi cu media de 10 au tot meritul lor personal, nu sunt rezultatul vreunui program special de performanţă al Ministerului Educaţiei. Dar apar şi aceştia în statistică. Să nu ne înşelăm. Apropo, pe lângă câteva sute de lei primite la final, cum încurajează pe parcursul anului performanţa în educaţie? Cum stimulează pe elevi să obţină note foarte mari, când ştim că uneori nici decontări sau premii pentru olimpiadele naţionale nu există? Despre subiecte Perlele rămân perle. Unele cu haz, altele cu întristare. Dar subiectele sunt de o altă întristare. Întâi, trebuie să recunosc că subiecte similare am primit şi eu în urmă cu peste 15 ani la examene, tot despre cratimă, sinonime, stilul liric etc. Mă întreb cum este posibil ca programa şi subiectele de examen să fie chiar atât de similare în ultimii 15-20 de ani? Ştiu că literatura română nu a evoluat foarte mult, dar totuşi avem alte generaţii, alte minţi, alte provocări şi resurse. Admit că eu la 14 ani eram mai puţin informat şi mai puţin performant decât copiii de azi de 14 ani. De ce să nu le oferim ceva pe măsură? Îmi revine mereu în gând întrebarea unei eleve din 2015 cu câteva minute înainte de examen: „Ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”.

Nu am reuşit să îi ofer un răspuns mulţumitor.

În al doilea rând, sunt de acord că nici Evaluarea şi nici Bacul nu sunt Olimpiade, vorba unui fost ministru, dar unele subiecte sunt de-a dreptul jignitoare. De clasa a I-a. Să soliciţi doar transcrierea unor nume şi ani e batjocoritor. Şi acum am avut la română următorul enunţ: Scrie numele autoarei şi titlul articolului din care este extras fragmentul (4 puncte). Scrie vecinii şi anul în care insula Mafate a fost desemnată de UNESCO. Este realmente jignitor pentru orice elev să-i soliciţi aşa ceva la examen. Ana are mere? Cine are mere? Da, după dezastrul de acum 3 ani, tendinţa a fost de a avea promovabilitate ridicată şi cum faci asta mai simplu decât simplificând subiectele. Greşit! Rolul cratimei ni se cere de 20 de ani. La fel ritmul, măsura, sinonime, epitete şi caracterizarea personajului. Cerinţe universale. Cât priveşte subiectul al III-lea, Compunere, am auzit zeci de elevi zicându-mi „Eu la compunere chiar nu mă pricep. Nu pot să inventez”. Şi atunci cum poţi include un subiect universal pentru unii elevi care, din păcate, nu au un grad ridicat de creativitate şi imaginaţie? Ca psihologi recunoaştem. Partea şi mai ciudată este că trec patru ani şi pentru BAC elevii primesc tot aceleaşi întrebări: Rolul cratimei şi sinonime. Domne’, la examene diferite, unul pentru un copil de 14 ani şi altul pentru un copil de 18 ani, în acelaşi an, tot despre cratimă să îl întrebi?

Cratima devine simbol naţional! La istorie la fel. Precizezi două Principate în text, Moldova şi Ţara Românească şi la punctul 3 soliciţi: „menţionaţi cele două principate”. Se oferă pentru transcriere 6 puncte. Domne’, nu poţi jigni nici un elev de 18-19 ani cu asemenea întrebări de clasa I-a. Cineva putea scrie alt Principat? Alte întrebări: „precizaţi cneazul înnobilat”. Păi, te uiţi în text şi iată-l. Sau „precizaţi secolul” (2 puncte). Nu-mi pot închipui că şi în acest an au fost suspiciuni despre erori în elaborarea unor subiecte. Totuşi, vorbim de subiecte care afectează 200.000 de elevi plus părinţii lor. Nu ne jucăm. Cât priveşte moda cu petiţiile, că romanul e psihologic, interbelic sau nu, lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătute. Când ne trezim la realitate?

Citeste mai mult: adev.ro/o9xz55