ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

”Vreau să iubesc vara asta!” Cum putea fi evitată o tragedie, etica relaţie profesor-elev!

photo credin https://www.tumblr.com/search/de%20neuitat

10534492_684160648320112_4486158115385282706_n

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 22 februarie in urma stirii cum ca un tanar elev s-a sinucis, printre suspiciuni fiind si starea sa deprimanta legata de o relatie sexuala cu profesoara liceului in care studia.

Elemente de etica profesionala, de relationarea profesor-elev devin obligatorii !

Te întreabă cineva despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU Interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală?

Pe 17 noiembrie 2016, un elev este dat dispărut. În aceeaşi zi, un tânăr este văzut cum se aruncă de pe un pod în apele Bistriţei. Oamenii refuzau vreo asemuire. Cu tristeţe, pe 17 decembrie, familia identifică corpul unicului fiu… sinucis. Presa locală încă din zilele petrecaniei specula cu privire la motivele gestului care tindeau spre o poveste de amor interzisă între elev şi profesoara de română. Pe 17 februarie 2017, zvonurile devin realitate, când profesoara este trimisă în arest la domiciliu, după trei zile petrecute după gratii pentru acuzaţia de act sexual cu un minor. Anchetatorii, nu presa, aduc mărturii despre o relaţie amoroasă şi sexuală consumată pe parcursul a cel puţin 6 luni şi după data la care elevul devine major. Că profesoara era căsătorită cu un preot, mamă a trei copii şi că preda la un seminar teologic sau că elevul, din declaraţiile directorului, era cel mai bun din clasa a XII-a, cu multe diplome, nu cred că are vreo relevanţă. Profesoara este profesoară şi elevul elev, indiferent de tipul şcolii şi caracteristicile sociale. Ba aflăm că profesoara este însărcinată. Gurile rele speculează altceva. Preotul nu. Au sărit voci în acuzarea şi în apărarea profesoarei. Moise Guran dedică o emisiune la radio pe tema aceasta. Cele mai multe persoane au găsit-o vinovată pe doamna profesoară. Cel mai uşor şi nedrept este să arunci cu pietre de pe margine, fără să cunoşti detalii, gânduri, dorinţe, traume, suferinţe sau puţin din adevăr.  Ştirile despre acte sexuale cu minori şi viol apar în presă naţională în fiecare săptămâna din toate părţile României şi inclusiv cu români din afara ţării. Ieri la Constanţa un individ de 40 de ani solicită eliberarea condiţionată după ce a fost condamnat pentru că şi-ar fi violat fiica vitregă minoră (12 ani). Termenul este pe 8 martie. În 15 februarie, în Râmnicu Vâlcea, un bărbat este reţinut cercetat fiind pentru că şi-ar fi violat şi bătut în mod repetat fiica de 15 ani. Oribil! În Petrila, trei tineri violaseră o fetiţă de 13 ani după ce aceasta consumase alcool la o petrecere şi acum doreau liberare. În Sibiu un bărbat este condamnat la 5 ani de închisoare pentru viol. Duminică, o ştire din Sălaj ne prezintă cum un educator care avea rolul de a îngriji tinerele instituţionalizate într-un centrul familial este acuzat de abuz sexual pe parcursul mai multor luni. Un pensionar a violat o copilă de 12 ani şi a fugit din ţară. De o gravitate rămâne fapta unui recidivist, eliberat condiţionat, care sub ameninţarea cuţitului violează o femeie cu handicap mintal. Nu există limite! Tot în aceste zile reapare cazul binecunoscutului regizor Roman Polanski. La 83 de ani, doreşte să-şi rezolve acuzaţia de raporturi sexuale cu o minoră de 13 ani, actele fiind produse în 1977. În America, totuşi, astfel de acte nu se prescriu nici la 40 de ani de la comiterea lor. Întorcându-ne la relaţia dintre profesor şi elev, constat cu gelozie cât de importante şi cât de strict sunt respectate codurile etice în şcolile occidentale. Aş ruga acum pe directorul Seminarului Teologic de la Piatra Neamţ dacă ne-ar putea trimite o copie a codului etic al instituţiei pe care o conduce. Aş profita şi aş întreba pe ceilalţi directori de şcoli, licee şi facultăţi din România să ne prezinte codurile etice şi mai ales prevederile care reglementează relaţia dintre profesor şi elev, respectiv student. Mi-a trecut prin faţa ochilor un cod al profesorilor din Columbia (SUA). În nicio situaţie nu este acceptată o relaţie romantică sau sexuală cu elevii. Mai mult, codul de etică condamnă inclusiv relaţiile cu foştii elevi ai şcolii, subliniind impactul pe care îl poate avea asupra percepţiei publice şi asupra carierei profesorului. Dacă relaţia a început cât timp persoana avea statutul de elev, cu atât mai grav. Câteva principii în relaţia profesor-elev din acest cod: 1) Luarea în considerare a aspectului şi îmbrăcămintei care poate afecta relaţia profesor-elev 2) Considerarea implicării pe care o poate avea acceptarea/primirea unor cadouri 3) Implicarea prin contact fizic doar când acesta are un scop clar definit şi este în beneficiul elevului având în minte siguranţa şi starea de bine a elevului 4) Evitarea relaţiilor multiple cu elevii care pot afecta obiectivitatea şi învăţarea sau bunăstarea elevului sau pot duce la scăderea eficienţei profesorului 5) Recunoşterea faptului că nu există nicio circumstanţă care să permită profesorilor să se angajeze în relaţii romantice sau sexuale cu elevi; Folosirea social-media 1) Folosirea social media în mod responsabil, transparent, şi în primul rând, în scopul predării şi învăţării şcolare 2) Folosirea prudenţei în menţinerea profilurilor virtuale profesionale şi păstrarea vieţii personale şi profesionale în mod separat. Un capitol întreg din Codul de Etică este dedicat abaterilor cu privire la comportamentului sexual în afara şcolii sau în şcoală. Codul atrage atenţia asupra unor serii de comportamente sugestive care implică elevii/studenţii în acte sexuale precum: a) Conversaţii nepotrivite cu conţinut sexual b) Comentarii care exprimă o dorinţă de a acţiona într-o manieră sexuală c) Atingeri nejustificate şi inadecvate ale elevilor d) Exhibiţionism sexual e) Corespondenţă personală (inclusiv comunicare online) cu un elev cu privire la sentimentele profesorului faţă de elev f) Expunerea intenţionată a elevilor la comportamentul sexual al altora inclusiv afişarea de materiale pornografice g) Profesorii trebuie să descurajeze şi să respingă orice avans de natură sexuală iniţiat de elev h) Profesorii nu trebuie să se angajeze în comportamente care ridică o suspiciune rezonabilă că s-ar angaja sau se va angaja într-un comportament sexual deviant, sau că standardele aplicate relaţiei profesor-elev au fost încălcate (inclusiv la cei cu vârsta de peste 18 ani (în cazul nostru) inclusiv în afara orelor de şcoală Câteva exemple de comportamente care pot ridica suspiciuni cu privire la încălcarea acestor standarde: 1) Flirt 2) Ieşirea în oraş 3) Petrecerea unui timp îndelungat singur cu elevul fără să implice vreo îndatorire profesională 4) Exprimarea sentimentelor romantice faţă de un elev în formă scrisă sau în orice altă formă 5) Conversaţii pe internet 6) Oferirea numărului de telefon personal 7) Participarea la un eveniment/ petrecere privată cu elevii în afara şcolii 8) Invitarea la cafea, film sau alte evenimente singuri sau în compania altora 9) Oferirea de bani şi cadouri (extras din Codul de practică profesională al profesorului, Canbera, Australia, 2006 – 44 pg.) Câtă atenţie se acordă de la unele gesturi cu conţinut erotic, la atingeri sau conversaţii cu conţinut sexual sau comunicarea online. Aici sunt primele semne, primii paşi. Şi odată stopate aceste gesturi, nu se ajunge mai departe. Citeam zilele trecute proiectul programei disciplinei din gimnaziu numită Consiliere şi dezvoltare personală, care iniţial nu conţinea nicio referire la dezvoltarea sexuală, relaţii erotice, îndrăgostire, educaţie pentru sănătate în şcoală. Printr-o împrejurare favorabilă, am fost invitat la dezbaterile grupului de lucru la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, fapt pentru care sunt recunoscător. Sper ca programa în noul format să conţină şi aceste aspecte esenţiale pentru dezvoltarea psihosexuală şi psihoemoţională a elevului. În instituţiile de educaţie serioase din Occident, de la gimnaziu la facultate avem centre de consiliere, consilieri şcolari, psihologi în facultăţi, centre de consiliere pentru studenţi şi profesori în adevăratul sens al cuvântului. Există momente vulnerabile pentru elevi şi pentru profesori. Dintr-o perspectivă obiectivă, ce efect ar fi avut dacă elevul cunoaştea rolul psihologului la liceu şi s-ar fi îndreptat spre cabinetul acestuia adresându-şi îngrijorările, temerile, dorinţele, pasiunile interzise, fiind asigurat confidenţialitatea profesională, de încrederea psihologului şi că acesta nu-l va judeca şi condamna precum ar putea face preoţii duhovnici din mediul său. Speculez că relaţia lor nu a fost una pur angelică. Gânduri, angoase, regrete, frământări, mai ales că nu atât vârsta, diferenţele, statul fiecăruia cât mai ales presiunea şi interdicţiile mediului religios. Vă daţi seama că puţin probabil ca această relaţie să se fi desfăşurat într-o discreţie totală, că au existat ochi care au văzut şi guri care au ponegrit. Lumea lor nu era atât de mare. Oare nu ar fi avut o reală eficienţă o colaborare cu psihologul? Avem o şcoală slabă şi pentru că avem profesori slabi. Mai am o observaţie. Sunt de părere că prea uşor orice persoană ajunge să predea în România. Nu există o rigoare la capitolul abilităţi, calităţi personale şi conduită etică. Tot ce contează în învăţământul preuniversitar de pildă este să parcurgi un examen naţional scris (titularizare) şi să predai câteva ore la disciplina pentru care te-ai pregătit. Te întreabă cineva în cadrul unui interviu profesional despre vocaţie, devotament, valori morale, conduită exemplară, parcurs profesional, abateri disciplinare? NU interesează pe cineva dacă eşti un model pentru sutele de elevi în faţa cărora te vei prezenta? Îţi oferă cineva un cod de etică de 50-100 de pagini pe care să-l citeşti, să-l semnezi şi să îl asumi? Se ocupă vreun director de şcoală de formarea profesională şi consilierea psihologică a profesorilor din acea şcoală? Aţi auzit de vreun caz în care profesorii, trecând prin perioade de stres, vulnerabilitate, depresie, au fost îndrumaţi spre servicii specializate de consiliere şi psihoterapie? Puteţi număra câte inspectorate şcolare sau universităţi au în structura lor un departament/serviciu/birou de consiliere psihologică pentru cadrele didactice? Că doar cât poţi să rezişti să predai zi de zi la sute de elevi, ani de ani? Cât de mare să fie această rezilienţă? Că doar profesorul nu doar predă, ci şi educă, nu livrează informaţii precum google, ci formează şi mai frumos inspiră. Modele, nu? Cu toate acestea, notele extrem de mici de la titularizare relevă o altă realitate: slaba pregătire de specialitate a celor care au în mână destinul educaţional a sute de elevi. Chiar putem permite oricui să ne educe copiii? În România, orice individ care face un exerciţiu de memorie câteva săptămâni, învăţând programa unei discipline, şi care dobândeşte câteva minime abilităţi de predare a câteva ore la inspecţie poate deveni profesor. Prea multă formare nu se realizează nici la masteratele de tip modul pedagogic. Să fim serioşi! Ştim prea bine cum se dobândesc certificatele, dacă ai plătit taxa. Caracterul nu se formează prin cursuri! Ce să mai vorbim de abilităţi şi calităţi personale, de principii, etică etc. Cunoaştem că în ţara noastră mulţi dintre absolvenţii de studii superioare aleg învăţământul pentru că nu şi au identificat un loc de muncă altundeva în domeniul lor. Nu cunosc strategia şi nici priorităţile domnului Ministru al Educaţiei, Pavel Năstase. Încă nu ne-a adus nicio lămurire, sper însă să nu fie o altă etapă de reforme radicale, experimente eşuate şi generaţii nefericite.

Citeste mai mult: adev.ro/olrh9s

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Temele pentru acasă fac mai mult rău decât bine. Ministrul Educaţiei pune frână temelor

articol publicat de Claudia Spridon la 28 noiembrie 2016 pe Adevarul 

cop

Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, este aşteptat să reglementeze luni printr-un ordin timpul pe care elevii din clasele primare şi din gimnaziu trebuie să îl aloce temelor pentru acasă. La urechile acestuia a ajuns ceea ce părinţii discută de ani de zile pe la colţuri: copiii au prea multe teme pentru acasă şi de multe ori chiar şi la materii precum Muzică, Desen sau Geografie. De altfel, de ani întregi specialiştii atrag atenţia că elevii nu ar trebui să petreacă mai mult de o oră în fiecare zi făcându-şi temele acasă.

De exemplu, un studiu publicat anul trecut în Journal of Educational Psychology timpul îndelungat acordat temelor de acasă este direct legat de scăderea performanţei şcolare. „Studiul nostru arată că nu este necesar să faci multe teme, ci să faci teme în mod sistematic în ideea de a educa o disciplină de muncă şi de a deveni autonom, de a ajunge să înveţi singur. Timpul optim pe care un elev ar trebui să-l petreacă pe zi făcând teme este de 60-70 de minute. Elevii care petrec mai mult de 100 de minute/zi pentru realizarea temelor au avut rezultate mai slabe decât cei care au petrecut mai puţin timp“, susţine unul dintre conducătorii studiului, profesorul Javier Suarez-Alvarez.

Copiii muncesc mai mult decât adulţii

La rândul lui, ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute că modul în care elevii români sunt bombardaţi din toate părţile cu teme pentru acasă este unul „cât se poate de ipocrit”.

„Să lăsăm deoparte ipocrizia. Noi, oamenii maturi, aşteptăm vara ca să ne relaxăm, să ne odihnim, iar o elevă sau un elev care are 7, 8, 9 ani, 11 ani, trebuie să lucreze încontinuu în aşa fel încât în septembrie, când ajunge la şcoală, să nu o supere pe doamna învăţătoare sau pe doamna dirigintă şi să vină cu caietul de teme făcut”, a arătat ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru.

Astfel, oficialul a anunţat că, potrivit noii reglementări, în cazul învăţământului primar, timpul destinat temelor nu va depăşi o oră, excepţie făcând clasa pregătitoare, în timp ce elevii de gimnaziu nu ar trebui să petreacă mai mult de două ore făcând teme pentru acasă.

În ceea ce-i priveşte pe elevii de liceu, aceştia nu vor fi prinşi în ordin, a explicat Dumitru, lăsând libertate totală profesorilor de liceu. Ce s-ar putea ascunde în spatele ordinului Experţii în Educaţie şi reprezentanţii elevilor salută măsura ministrului, dar susţin că va fi dificil de implementat. Asta pentru că, spre deosebire de alte state, elevii români fac mult mai multe materii, şi nu de puţine ori primesc teme pentru acasă chiar şi la cursuri precum Muzică, Desen sau Geografie. „Sunt dascăli care nu apucă să-şi predea materia la clasă din diverse motive şi ca să nu rămână în urmă aleg varianta cea mai uşoară: le dau copiilor de conspectat din carte ceea ce nu au apucat să predea ei. Aşadar, măsura propusă de ministru vine în sprijinul elevilor, care vor avea un program mai aerisit”, arată specialiştii.

Spre exemplu, profesorul de matematică Ştefan Vlaston afirmă că în spatele acestei intenţii se află şi dorinţa Ministerului Educaţiei de a stârpi un fenomen care a ajuns la cote alarmante în România: meditaţiile, chiar la profesorul de la clasă. „Mulţi profesori se aruncă şi dau foarte multe teme grele, exerciţii pe care nu le fac la clasă pentru a-i atrage pe elevi la meditaţii. Ordinul de ministru e şi o modalitate de a-i opri pe aceşti dascăli. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că indiferent câte teme le dăm elevilor, ei le rezolvă diferit. Unul e mai rapid, altul e mai lent, profesorul nu are cum să verifice dacă se respectă acei timpi stabiliţi de minister”, a explicat expertul în Educaţie Ştefan Vlaston. Specialistul este de părere că deşi intenţia de a limita temele pentru acasă nu e una rea, având în vedere că astfel de sisteme funcţionează în Finlanda sau în America, ea nu poate da roade la noi, pe motiv că sistemul nu este reformat suficient. Iar materia rămâne la fel de stufoasă, indiferent dacă temele copiilor vor fi mai puţine decât înainte. „Nu a fost rezolvată curricula, nici planul cadru”, a punctat specialistul.

Psiholog: S-a ajuns aici din cauza ineficienţei lecţiei

Şi psihologul Mihai Copăceanu afirmă că pentru ca un astfel de ordin să funcţioneze este necesară o aerisire a curriculei, dar mai ales o modificare a modului în care profesorii români predau. „La noi nu se face învăţare la clasă, cum este în străinătate, ci predare. Iar elevii nu au altă alternativă decât să-şi fixeze cunoştinţele prin intermediul temelor pentru acasă. S-a ajuns la atât de multe teme din cauza ineficienţei lecţiilor. Trebuie limitate programele, redus conţinutul noţiunilor şi să se facă la clasă exerciţii mai multe decât teorie”, a declarat specialistul.

 

Spre comparaţie, în Statele Unite ale Americii, dar şi în Finlanda nu există teme pentru acasă, cel puţin nu sub forma celor care se dau în sistemul românesc. „Au teme, dar sunt sub formă de proiecte. Profesorii nu-i plictisesc cu aceleaşi exerciţii, îi pun să citească, să gândească şi să facă proiecte care să îi stimuleze”, a explicat mama a doi tineri care au emigrat în Statele Unite. De altfel, un studiu condus de un profesor american de la Şcoala de Educaţie a Universităţii Indiana a scos la iveală că este mai importantă calitatea lecţiilor de acasă, şi nu cantitatea sau timpul necesar pentru a le duce la bun sfârşit, timp care ar trebui folosit mai eficient. „Nu spunem că temele nu sunt bune. Rezultatele noastre arată că poate sistemul de rezolvare a unor lecţii acasă nu este folosit aşa cum ar trebui. Spre exemplu, la Matematică, în loc să rezolve acelaşi tip de probleme la nesfârşit, ar fi mai bine ca profesorii să le ceară elevilor să analizeze noi tipuri de probleme şi calcule. În ceea ce priveşte ştiinţele, profesorul propune scrierea unor sinteze  în loc să li se dea să citească un capitol şi să răspundă la final la o serie de întrebări”, a mărturisit coordonatorul studiului, Adam Maltese, profesor asistent pe ştiinţele educaţiei la Universitatea Indiana.

Alături de alţi doi co-autori, Robert H. Tai, profesor asociat pe ştiinţele educaţiei la Şcoala de Educaţie Curry a Universităţii din Virginia şi Xitao Fan, decan pe Educaţie la Universitatea din Macau, Maltese a mai observat, din analiza a 18.000 de elevi de clasa a X-a, că notele mari sunt condiţionate nu de numărul de teme date pentru acasă, cât de participarea la ore şi de calitatea lecţiilor date de profesori. „Dacă elevii petrec mai mult timp făcând teme, sunt practic expuşi unor tipuri de întrebări şi de răspunsuri care nu sunt foarte diferite de testele standard de care trebuie să treacă”, explică profesorul rolul exerciţiilor de acasă. ;

646x404.jpg

În locul unui număr mare de teme, ar trebui să schimbăm calitatea acestora şi să le dăm copiilor mai multe opţiuni din care să poată alege. Toată lumea vorbeşte despre cum temele sunt o corvoadă. De ce temele pentru acasă au efecte negative asupra copiilor Profesorul american în psihologie şi neuroştiinţe Harris M. Cooper a studiat în ultimii 25 de ani cât de eficiente sunt temele pentru acasă în procesul de învăţare şi care este impactul acestora asupra elevilor din clasele primare.

Acesta a publicat concluziile anilor de studiu în cartea „The Battle over Homework: Common Ground for Administrators, Teachers, and Parents”:

1 Afectează relaţia copilului cu şcoala Temele pentru acasă generează o atitudine negativă a copilului faţă de şcoală încă de la primul său contact cu sistemul de învăţământ. Iar acesta este ultimul lucru pe care un învăţător trebuie să-l facă.

2 Afectează relaţia dintre părinte şi copil După orele în care a trebuit să fie atent la şcoală, copilul devine refractar când părintele îi vorbeşte acasă tot despre faptul că trebuie să muncească.

3 Temele pentru acasă oferă un fals simţ al responsabilităţii Susţinătorii temelor zilnice pentru acasă argumentează că acestea îi ajută pe copii să devină mai responsabili, însă Harris consideră că responsabilizarea copilului este doar o impresie.

4 Temele pentru acasă le „fură” copiilor din timpul pentru alte activităţi importante Profesorul nu este de acord nici cu temele pentru vacanţă. Acesta spune că prioritatea în timpul vacanţelor ar trebui să fie implicarea copiilor în cât mai multe activităţi fizice, sportive şi socializarea.

5 Temele pentru acasă îi împiedică să fie productivi la şcoală Copiii au nevoie să se odihnească pentru a fi atenţi şi productivi în timpul petrecut la şcoală.

Însă una dintre problemele care apare în cazul şcolarilor care primesc teme pentru acasă se referă la reducerea timpului necesar relaxării şi odihnei. Temele, eliminate în Franţa de preşedintele Hollande În urmă cu patru ani, preşedintele francez François Hollande a anunţat că începe reforma în învăţământ prin eliminarea lecţiilor pentru acasă, cu scopul de a îmbunăţi nivelul de educaţie al elevilor francezi, în special pentru cei din zonele defavorizate, care nu au părinţi care să-i sprijine în acest sens.

„Educaţia este o prioritate. Un program de educaţie este, prin definiţie, un program social. Temele pentru acasă ar trebui făcute mai degrabă la şcoală decât acasă“,

a explicat atunci Hollande. La Şcoala Elementară Gaithersburg din Maryland (SUA), profesorii le cer elevilor să citească 30 de minute seara în locul temelor. Iar în  şcolile publice Metropolitan Nashville din Tennessee dascălii au decis să acorde note şi deci credite suplimentare pentru temele făcute acasă, astfel încât elevii să fie motivaţi să folosească timpul cât mai eficient.

Citeste mai mult: adev.ro/ohc2ot

Blogul Adevarul

Cratima, simbol naţional. Când ne trezim la realitate?

646x404.jpgSunt curios cum va arăta BAC-ul la final, după ce am început cu un ministru şi terminăm cu alt ministru. În plin proces de desfăşurare a examenelor naţionale, nu cred că se cuvenea o astfel de schimbare. Două săptămâni mai tărziu ar fi fost mai înţelept.

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 07.07. 2016 aici: adev.ro/o9xz55

La examenele de clasa a VIII-a, rata de participare a fost ridicată, şi anume de 96,7%. Dacă înainte de contestaţii 111.510 candidaţi (75%) au obţinut medii peste 5 nu poate fi decat un fapt îmbucurător. Din păcate, mă îngrijorează câteva aspecte: Mediile peste 5, extrem de puţine în judeţele Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%. Ce se întâmplă aici? Ce politici va adopta Ministerul Educaţiei şi Inspectoratele Şcolare din aceste judeţe pentru a creşte gradul de promovabilitate? Ce se întâmplă în Teleorman când jumătate din elevii, nu dintr-o şcoală, ci din întregul judeţ nu pot obţine peste 5? Să menţionăm că anual vedem situaţia unor şcoli unde niciun elev nu promovează. Extrem de ruşinos.     Nu înţeleg de ce, dacă lucrarea reevaluată ar merita 0.49 de puncte, nu le poate primi? Nu înţeleg logica. E o diferenţă între 8.50 şi de pildă 8.99. Şi asta e în defavoarea mea. Dacă lucrarea mea era de 8.99, ce mă împiedică să nu obţin această medie cunoscând că pentru admitere inclusiv 0.01 contează?   Nu ştiu care este procentul elevilor care au obţinut medii mai mici după contestaţii. Ei trebuie să fi trăit un şoc. Primul pentru că erau nemulţumiţi de nota primită şi de aceea motivaţia de a contesta, iar al doilea şoc văzând că nota lor a scăzut după contestaţie. De ce nu ne explică Ministerul că x% dintre elevi după contestaţii au obţinut o notă mai mică? Cine le acordă explicaţii şi suport emoţional?   Regret că elevii, părinţii şi profesorii nu au încredere în evaluatori. Unii, din frică nu depun contestaţii. Am insistat să le transmit că subiectivitatea profesorului nu poate influenţa nota, că sunt doi evaluatori etc. Cel puţin la română, toţi sperau să dea de un evaluator neutru.

Din păcate, realitatea este alta. Aceeaşi lucrare, evaluată de altcineva primeşte note diferite. Nu pot să cred că nu există un barem clar şi limpede aplicabil şi nu accept ca subiectivitatea unui profesor obosit să dezavantajeze un elev.   Regret că încrederea în sistemul de învăţământ scade de la an la an. Regret că, din păcate, ca într-un sistem penitenciar, elevii susţin evaluările sub protecţia camerelor video-audio. Totuşi este un examen al unor elevi de 14-15 ani. Că pe holuri este securitate, că la uşi sunt aşezaţi poliţişti şi jandarmi. Nicăieri în Europa, nici la universităţile de top, şi am trecut prin câteva, nu este nicio legătură între educaţie şi poliţie. Sper ca într-o zi să revenim la normalitate. E anormal şi aberant. Să nu mai funcţionăm sub acte de intimidare, teroare şi măsuri de securitate excesive pentru mediul şcolar. Obiectele personale erau depuse într-un plic sigilat, într-o altă sală specială pentru bagaje. Ca la frontieră. Ruşinea este şi pentru obrazul profesorilor şi directorilor care nu mai inspiră de ani şi ani credibilitate şi siguranţă şi care au acceptat să fie complici la copiatul la examene.

După contestaţii Dacă procentul mediilor peste 5 a crescut cu 0,1%, adică doar 88 de elevi, în schimb tot au fost 87 de elevi cărora li s-a scăzut media. Adică, ai sperat la o notă mai mare şi te-ai trezit cu o notă sub 5? Nu înţeleg! Pentru mine rămân un mister aceste contestaţii care în multe cazuri se dovedesc a fi în defavoarea elevilor. Să ţi se scadă nota cu peste 0,5 sutimi e un lucru extrem de îngrijorător. Adică una e să am 7.80 şi alta 8.70. Asta înseamnă că cei care au evaluat iniţial au dat note greşit? Personal, nu aş putea să fiu evaluator, să scad nota unui elev ştiind câtă emoţie şi speranţă se află în fiecare sutime. Nu mai amintesc de cazurile când nota după contestaţie era cu 2 puncte mai mare. Avem eroare omenească, dar nici chiar aşa.

O elevă care dorea un liceu de top şi era sigură de o notă mare la română, după 1 an de muncă constantă, mi-a scris ieri că era să ajungă la spital după ce de la 8.95 a ajuns la 8.30. Pentru că aceste rezultate reprezintă 75% din media de admitere la liceu, un elev care primeşte aproape 1 punct în plus sau în minus, îi va influenţa decisiv (ne)reuşita sa la un liceu. 21.277 de elevi au depus contestaţii, adică 6,92%. Ce s-ar fi întamplat dacă numărul acestora era dublu sau triplu? Cum ar fi arătat rezultatele? În favoarea lor sau nu? Ministerul Educaţiei preferă cifrele.

Dar nu toate cifrele, ci doar extremele. Din statistici vedem aşa. Mediile de 10 şi mediile peste 5 le compară cu anii trecuţi. Întrebarea mea este următoarea: obiectivul ministerului este doar de a bifa note de trecere? Aşa avem învăţământ de performanţă, cu câţi au trecut în 2016 în mandatul lui X? Eu consider că mediile între 5 şi 10 au o relevanţă superioară. Cei 241 de elevi cu media de 10 au tot meritul lor personal, nu sunt rezultatul vreunui program special de performanţă al Ministerului Educaţiei. Dar apar şi aceştia în statistică. Să nu ne înşelăm. Apropo, pe lângă câteva sute de lei primite la final, cum încurajează pe parcursul anului performanţa în educaţie? Cum stimulează pe elevi să obţină note foarte mari, când ştim că uneori nici decontări sau premii pentru olimpiadele naţionale nu există? Despre subiecte Perlele rămân perle. Unele cu haz, altele cu întristare. Dar subiectele sunt de o altă întristare. Întâi, trebuie să recunosc că subiecte similare am primit şi eu în urmă cu peste 15 ani la examene, tot despre cratimă, sinonime, stilul liric etc. Mă întreb cum este posibil ca programa şi subiectele de examen să fie chiar atât de similare în ultimii 15-20 de ani? Ştiu că literatura română nu a evoluat foarte mult, dar totuşi avem alte generaţii, alte minţi, alte provocări şi resurse. Admit că eu la 14 ani eram mai puţin informat şi mai puţin performant decât copiii de azi de 14 ani. De ce să nu le oferim ceva pe măsură? Îmi revine mereu în gând întrebarea unei eleve din 2015 cu câteva minute înainte de examen: „Ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”.

Nu am reuşit să îi ofer un răspuns mulţumitor.

În al doilea rând, sunt de acord că nici Evaluarea şi nici Bacul nu sunt Olimpiade, vorba unui fost ministru, dar unele subiecte sunt de-a dreptul jignitoare. De clasa a I-a. Să soliciţi doar transcrierea unor nume şi ani e batjocoritor. Şi acum am avut la română următorul enunţ: Scrie numele autoarei şi titlul articolului din care este extras fragmentul (4 puncte). Scrie vecinii şi anul în care insula Mafate a fost desemnată de UNESCO. Este realmente jignitor pentru orice elev să-i soliciţi aşa ceva la examen. Ana are mere? Cine are mere? Da, după dezastrul de acum 3 ani, tendinţa a fost de a avea promovabilitate ridicată şi cum faci asta mai simplu decât simplificând subiectele. Greşit! Rolul cratimei ni se cere de 20 de ani. La fel ritmul, măsura, sinonime, epitete şi caracterizarea personajului. Cerinţe universale. Cât priveşte subiectul al III-lea, Compunere, am auzit zeci de elevi zicându-mi „Eu la compunere chiar nu mă pricep. Nu pot să inventez”. Şi atunci cum poţi include un subiect universal pentru unii elevi care, din păcate, nu au un grad ridicat de creativitate şi imaginaţie? Ca psihologi recunoaştem. Partea şi mai ciudată este că trec patru ani şi pentru BAC elevii primesc tot aceleaşi întrebări: Rolul cratimei şi sinonime. Domne’, la examene diferite, unul pentru un copil de 14 ani şi altul pentru un copil de 18 ani, în acelaşi an, tot despre cratimă să îl întrebi?

Cratima devine simbol naţional! La istorie la fel. Precizezi două Principate în text, Moldova şi Ţara Românească şi la punctul 3 soliciţi: „menţionaţi cele două principate”. Se oferă pentru transcriere 6 puncte. Domne’, nu poţi jigni nici un elev de 18-19 ani cu asemenea întrebări de clasa I-a. Cineva putea scrie alt Principat? Alte întrebări: „precizaţi cneazul înnobilat”. Păi, te uiţi în text şi iată-l. Sau „precizaţi secolul” (2 puncte). Nu-mi pot închipui că şi în acest an au fost suspiciuni despre erori în elaborarea unor subiecte. Totuşi, vorbim de subiecte care afectează 200.000 de elevi plus părinţii lor. Nu ne jucăm. Cât priveşte moda cu petiţiile, că romanul e psihologic, interbelic sau nu, lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătute. Când ne trezim la realitate?

Citeste mai mult: adev.ro/o9xz55

Fără categorie

Sinuciderea în România. Noi ce facem?

articol publicat pe Bloguri Adevarul la 28 sept 2013
Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului, iar în Anglia una în 2012.
Image
Corina, eleva din Botoşani, la 15 ani, s-a sinucis. Reacţia obişnuită a şcolii şi a cunoscuţilor este „nu ne-am dat seama, era un copil vioi, nu ne vine să credem”. FALS! Tinerii care se gândesc la sinucidere prezintă semne de avertizare ale stării lor însă din păcate ele nu sunt luate în seamă. Şi mai gravă este replica directorului „nu a cerut niciodată sprijinul şcolii pentru rezolvarea vreunei probleme”. Păi, domnule director, un copil nu va cere ajutor, adulţii, maturi fiind, sunt datori să vină în întâmpinarea lor, să-i observe, să-i întrebe şi să-i sprijine.
În ultimul mesaj făcut public, Corina, începe chiar cu accentuarea stării ei „sunt foarte stresată, supărată şi tot ce cuprinde rău. Mi s-au întâmplat o grămadă de răutăţi”. Deci starea ei nu era una de două zile. Aflăm că nu se înţelegea cu părinţii, că era ţinta ironiilor unora dintre colegi. Şi mai ştiim că anul trecut s-a transferat la o altă şcoală. Pentru un adolescent micile supărări devin mari supărări astfel încât nu rămâne decât un pas mic până la un gest nefericit. Iar în aceste crize, pentru ei, soluţia fatală devine unică şi eliberatoare. Ori aici este punctul cheie de intervenţie. În criză. Necesitatea identificării de alternative la situaţia dată. Inclusiv transferul de la o şcoală la alta şi în majoritatea cazurilor directorii aprobă transferul la o şcoală mai puţin prestigioasă, acomodarea cu alţi colegi şi profesori, ridică un semn de îngrijorare ce ar necesita discuţii repetate, atenţie din partea dirigintelui şi chiar intervenţia consilierului şcolar. Un consilier şcolar atent la detalii prin întrebări ţintite şi determinate poate cu uşurinţă descoperi ceea ce reprezintă un risc pentru elevi.
Sinuciderea în rândul adolescenţilor este un fenomen grav. Statisticile arată că sinuciderea este a treia cauză de moarte în rândul tinerilor între 15 şi 24 de ani. Desigur, în ţările normale, precum SUA s-a elaborat deja încă de vreo 12 ani o Strategie Naţională de Prevenire a Suicidului iar în Anglia, una în 2012. Personal nu ştiu vreuna în România şi nici de vreo preocupare a statului în acest sens. Ce se ignoră este faptul că sinuciderea nu înseamnă o problemă individuală sau a familiei, ea este un fenomen social şi atunci necesită cu urgenţă implicarea instituţiilor statului, de la Guvern şi Parlament până la Poliţie, Ministerul Sănătăţii, Colegiul Psihologilor, Inspectoratele Şcolare, ONG-uri etc.
O altă problemă este cum tratezi corect oamenii care au avut o primă tentativă de suicid? Cui se adresează? Ce faci pentru ei? Chemi poliţia şi îi duci la psihiatrie, de unde sunt externaţi după 2,3 zile. Greşit. Îmi amintesc de un alt caz cunoscut al unui student care la câteva zile de la prima tentativă, revenind din spital, a doua tentativă a avut efectul tragic. Riscul sinuciderii este foarte mare crescând până la 90% în primele două săptămâni de la prima tentativă. Ori aici interveţia multidisciplinară este urgentă şi esenţială. Supravegherea familiei necesară. În foarte multe cazuri ineficienţa serviciilor medicale este vădită. Ce putem face noi, cei apropiaţi?
Există câteva semne vizibile de îngrijorare când ar trebui să acţionăm fără ezitare: discuţii despre dorinţa de a muri, schimbări în comportament şi trăiri, izolarea de prieteni şi familie, insomniile sau somnul prelungit, sentimentul lipsei de speranţă, „nu am niciun motiv de a trăi”, sentimentul că „nimeni nu mă iubeşte”, sentimentul inutilităţii, sau că ceilalţi îmi fac rău sau că eu sunt o povară pentru alţii. Aceste semne ar trebui să ne alerteze şi să luăm măsuri. Uneori le vedem şi păstrăm tăcerea. Din păcate, nu avem o cultură a mersului la psiholog în România, e de înţeles că persoana în cauză refuză tocmai din cauza stării depresive. Condamnarea şi blamarea sunt interzise. Înţelegerea şi sprijinul constant sunt importante. Iar dacă elevul nu are un suport familial necesar este şi mai mult datoria apropiaţilor şi a serviciilor publice să intervină.
În şcoli, un psiholog la minim 800 de elevi
În ţara noastră dragă, funcţia de consilier şcolar este de dată recentă. Cu eforturi şi insistenţe repetate s-a reuşit înfiinţarea a câte un post de consilier ici-colo în şcoli. Şi cu toate acestea astăzi încă avem sute de şcoli fără psiholog. Prevederile legale vechi dar încă nerevizuite şi respectate impun înfiinţarea postului de consilier şcolar pentru un minim de 800 de elevi. În realitate, psihologii au în norma lor peste 1.000-1.500 de elevi, unii ocupându-se de licee, şcoli şi grădiniţe în acelaşi timp. De pildă, în Neamţ sunt 28 de psihologi la 60.000 de elevi, adică o medie de 2.140 de elevi per psiholog. Psihologul se află din start în incapacitatea de a intra în contact, de a cunoaşte, de a interacţiona cu 2.000 de elevi şi mai apoi de a consilia pe cei ce au nevoie de consiliere. Violenţa, rezultatele şcolare slabe, absenteismul, consumul de alcool, comportamentele deviante şi delincvente, orientarea şcolară şi profesională, evaluările psihologice periodice, predatul la clasă sunt doar câteva dintre zecile de sarcini ale psihologului în şcoală.
Ce zice Ministrul Educaţiei ?
Când sute de şcoli şi-au început activitatea fără autorizaţie sanitară, fără apă, igienă sau toaletă (ca în lumea a III-a), vestea grozavă de la minister şi cu încurajarea prim-ministrului era că elevii de clasa I vor avea manuale digitale. Ce frumos! Ori marea problemă în educaţie nu sunt tabletele, internetul, nici camerele video ci orientarea pe elev şi pe cadrul didactic.
În 17 septembrie a.c. I-am adresat personal această întrebare la Adevărul Live domnului Ministru Pricopie despre numărul psihologilor în şcoli. Şi răspuns a fost ceva de tipul: Întrebarea este corectă şi merge la o problemă serioasă şi sensibilă. Sindicatele mi-au ridicat această problemă încă din ianuarie. E un normativ vechi (1 psiholog la 800 de elevi). Ştiţi că avem unele restricţii, un indicator ce se discută cu FMI, ca număr total de angajaţi la stat. Răspunsuri care personal nu m-au mulţumit şi nu mi-au explicat care este soluţia concretă. A se lua aminte că delincvenţa şcolară duce la infracţiunea şi răul social de mai tărziu, iar prevenirea este mai puţin costisitoare decât eforturile ulterioare.
Ce au făcut deja alte ţări
1. “Stop a Suicide, Today!” sau „The Teen Screen”, sunt programe de screening care identifică adolescenţii cu risc de suicid!
2. O linie telefonică gratuită (hopeline) pentru persoanele în crizele suicidare
3. Instruirea consilierului şcolar şi a celorlaţi profesori din şcoală pentru depistarea riscului suicidar
4. Programe la nivel local (oraşe şi comunităţi), colaborări instituţionale şi programe care au dovedit a avea o eficienţă în reducerea sinuciderilor. Nicio sănătate fără sănătatea mentală este un program ce include măsuri de creştere a rezilienţei individuale de la naştere până pe tot parcursul vieţii.
DAR NOI ???