INTERVIURILE MELE

Scrisul face bine

Scrisul face mai mult bine, scrisul vindecă

Sub impulsul utilizării tehnologiei moderne și al mesajelor online, oamenii și în special cei tineri au încetat să mai scrie gânduri, stări și emoții pe hârtie, ceea ce aduce unele deservicii. Am crescut în epoca schimbului de bilețele la școală, între colegi, și mai apoi trimiteam scrisori poștale prietenelor. Acum se trimit mesaje online și rețele de socializare și aplicații sunt destule, iar numărul și varietatea lor crește.

Ca psiholog, în special în consilierea copiilor și tinerilor am insistat pe rolul și eficiența scrisului. Deseori, adolescenții care aveau conflicte în familie nu reușeau să-și exprime emoțiile față de părinți, se simțeau blocați și în confuzie totală.

Atunci sub forma creionului pe hârtie, adunându-și gândurile, reușeau să transpună ceea ce simțeau. Scrisorile imaginare către părinți era cea mai bună tehnică pentru că le oferea încredere și siguranța confidențialității. Și de  aici începea o întreagă discuție exploratorie. Unii dintre ei care nu făceau scrisoarea în cabinet, o preluau acasă și la următoarea ședință citeam cu uimire două, trei pagini în plus.

Scrisul ajută la eliberarea stărilor negative, scrisul elimină stresul și așezând pe hârtie evenimente, lucruri care ne dau și ne provoacă suferință, ele își diminuează intensitatea, devin mai tolerabile și mai ales, le putem recunoaște, identifica și confrunta față-către-față.

Scrisul face mai mult bine pentru că te provoacă să gândești înainte de a scrie, îți pune răbdarea în funcțiune și mecanismul de autoreflecție. Reflectăm  în scris la lucrurile pe care le-am scris! Nu le aruncăm repede pe butoane și tastatură, și cel mai frumos că o pagină scrisă, o scrisoare, un jurnal poate oricând rămâne în biblioteca vie a inimii noastre. Scrisul vindecă!

Psiholog Mihai Copăceanu

 

Timp de 365 de zile, aici veți găsi textele unor regizori, actori, scriitori, profesori, artiști plastici, oameni de știință sau de media. 365 de autori vor scrie despre educație! Pentru educație!

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce devin părinții agresivi?

articol publicat în Adevărul de Weekend editia 01 octombrie 2016

Interdicţiile – „Nu ai voie să te uiţi la TV“, „Nu ai voie să ieşi în stradă“– alături de impunerea unor sarcini şi reguli rigide şi stricte aparţin a ceea ce noi numim stilul parental autoritar. Îl întâlnim foarte des în societatea noastră tot din dorinţa de control extrem şi total, în acele familii unde regula şi ascultarea reprezintă o valoare supremă şi copilului nu îi revine decât sarcina să execute.

646x404

Din păcate, în aceste familii nevoile afective ale copiiilor nu sunt satisfăcute şi nici înţelese, pentru că părinţii – sau unul dintre părinţi – sunt reci, distanţi şi lipsiţi de gesturi emoţionale. Dimpotrivă le privesc ca pe nişte slăbiciuni şi nu le consideră importante. Ei de fapt nici nu-şi explică gesturile, ci doar le impun. Copiii sunt nevoiţi să le respecte, altfel vor suferi pedepse, inclusiv pedepse fizice, ceea ce le va induce un sentiment de frică şi de inferioritate sau tot tabloul stimei de sine scăzute cu efecte pe termen mediu şi lung. Copiii mici şi chiar adolescenţii simt diferenţele. Îi privesc pe colegii lor şi pe părinţii acestora, constată relaţiile pozitive dintre aceştia şi suferă. Stilul parental autoritar dă doar o aparenţă de eficienţă pe termen scurt, dar pe termen lung nu are niciun avantaj.

Există însă o mare diferenţă între regulă, pedeapsă şi corecţie. Sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. De cealaltă parte, lipsa oricăror reguli pe principiul libertăţii totale implică un grad de iresponsabilitate. Părintele în acest caz nu-şi mai exercită niciun control asupra copilului, acestuia îi este permis orice şi oriunde, de fapt el este cel care stabileşte ceea ce doreşte şi ceea ce face şi părintele i se supune. Însă, treptat, copilul va suferi dificultăţi în adaptarea şcolară şi socială pentru că în afara familiei, societatea funcţionează după reguli şi norme. Or, lipsa limitelor şi respectarea unor principii nu creeză o adaptabilitate socială ridicată, chiar dacă intenţia şi justificarea părinţilor este una care are în vedere dezvoltarea autonomă, liberă, creativă şi frumoasă a copilului. Ei vor să lase copilul să aleagă ceea ce doreşte şi să se dezvolte armonios, şi dacă nu doreşte să nu aleagă. Nici acest stil parental permisiv nu are cel mai mare succes. De fapt, pe cercetări discutăm, recunoaştem şi recomandăm cel de-al treilea stil, cel democratic pentru că prevede sentimente din partea părinţilor, dar şi respectarea unor reguli, pentru că se bazează pe valori precum respect, încredere, siguranţă, comunicare şi mai ales colaborare între părinte şi copil. Este mult mai dificil de aplicat şi de respectat dar este cel mai eficient pe termen lung şi păstrează relaţiile pozitive între părinte şi copil.

Care sunt şansele de reabilitare ale unui copil maltratat?

Dacă vorbim de maltratare, vorbim de traumă, iar traumele la copii au un profund impact psihologic şi emoţional pentru că ei se regăsesc în perioada de dezvoltare nu doar biologică şi socială, ci psihologică şi emoţională, iar impactul este semnificativ. Cu toate acestea, acordăm fiecărui copil din faţa noastră şanse maxime pentru că credem în rolul nostru ca psihologi şi mai ales în puterea, încrederea şi resursele fiecărui copil. Copiii pot avea mai multe resurse necesare terapiei decat adulţii. Şi identificăm deseori factorii protectivi şi pozitivi din viaţa lor.

Părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.

Părintele care îşi bate copilul îşi va lovi şi partenerul sau invers?

Există desigur părinţi care sunt violenţi cu proprii copii, cu partenerul de viaţă şi mai departe cu oricine din apropiata vecinătate sau chiar cu străinii. O persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu are o abilitate de a-şi controla impulsurile violente.

Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului. O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.

În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. Părinţii au datoria de a cunoaşte, înţelege şi mai ales de a anticipa comportamentul copilului. Aşa că acest mic şcolar a suferit o corecţie fizică puternică din cauza inabilităţii mamei sale de a-şi împărţi sarcinile şi responsabilităţile. Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.

Mă intristează când părinţii îşi cataloghează copiii cu adjective precum rău, neastâmpărat, profitor, nesimţit, pervers (auzit tot de la doamna respectivă) şi unele şi mai grave. Ce va crede copilul despre el însuşi şi cum se va simţi, când tu, părinte, cea mai apropiată fiinţă, îi spui aceste cuvinte ?

„Puţini părinţi recunosc că îşi agresează copilul“

Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina.

O să regăsiţi în declaraţiile şi scrierile unor colegi psihologi, fideli unor modele ideologice, cum că un copil abuzat în copilărie va deveni un adult agresor. Nu cred că psihologia este o ştiinţă a fatalismului şi nu văd cum i-aş putea spune asta unui copilaş la cabinet: „Ştii, faptul că acum tata şi mama bat înseamnă că, peste 10 ani, tu vei fi un om mare şi rău, de fapt un adevărat agresor“. Factorul de risc este ceva, relaţia cauză-efect este cu totul altceva. În psihologie vorbim mai mult de factori de risc, de interpretări şi adaptări subiective decât de cauze. Cauzele ramân de multe ori un mister.

„Societatea permite agresivitatea“

Pe de altă parte, ce ne lipseşte nouă, ca părinţi români, este înţelegerea unor termeni precum abuz psihologic, emo- ţional, economic şi sexual, aşa cum apar în lege. Dacă întâlnim părinţi care nu sunt de acord cu pedepsele fizice şi le recunosc gravitatea, avem însă părinţi care încă nu sesizează riscurile abuzurilor emoţionale şi psihologice. În România, încă nu recunoaştem impactul pe care agresivitatea verbală, jignirile, critica repetată, intimidarea, apostrofările, hărţuirea părinţilor le au asupra copiilor.

Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.

„Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă“

Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi.

Unul dintre copii ce venea la cabinetul şcolar a refuzat să se întalnească aflând că părintele este în şcoală (tot mama). Mama era cea care lovea un copil de 15 ani. Ca psiholog am intalnit copii cu vanătăi, copii arşi cu ţigarea de propriul tată, loviţi pana la sange sau siliţi să doarmă pe străzi pentru că intarziase 5 minute seara. Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă. Simt că acasă este un loc crud şi se bucură de fiecare minut de libertate. Şi nu vorbesc aici de cazurile grave de violenţă domestică. Disciplina are scopul de a educa copilul, de a-l ajuta să înţeleagă ce este permis şi dezirabil şi ce nu şi de a-i explica aceste lucruri copilului concomitent cu oferirea de alternative şi mai ales cu oferirea de afectivitate. Afectivitatea şi iubirea părinţilor schimbă mult relaţiile dintre părinţi şi copii şi schimbă mult comportamentul copilului. Reacţiile anormale şi exagerate la micile greşeli ale copiilor se datorează şi stresului şi oboselii adultului sosit de la muncă.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi. Gandiţi-vă o clipă. Orice job nou impune pe lângă o formare de bază şi cursuri de instruire. Un părinte, fie tânăr sau nu, de unde cunoaşte şi cum poate deţine arta de fi părinte? Oare două, trei răsfoiri pe bloguri sau participarea la un curs de parenting îl va ilumina? Unii nu fac nici acestea. Este suficient ? Nimeni nu iţi va da un permis auto şi dreptul de a conduce o maşină fiind un risc pentru tine şi pentru ceilalţi dacă nu ai absolvit o şcoală şi nu ai reuşit la un examen scris şi practic. Dar pentru permisul de părinte nu sunt necesare abilităţi şi competenţe?

Spun asta pentru că, din păcate, constatăm cat de dese sunt greşelile educaţionale şi ce repercusiuni au acestea. De aceea, nu pot fi decât apreciativ cand părinţii îmi solicită sprijinul atunci când simt că sunt depăşiţi de situaţie.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.

Blogul Adevarul

Cratima, simbol naţional. Când ne trezim la realitate?

646x404.jpgSunt curios cum va arăta BAC-ul la final, după ce am început cu un ministru şi terminăm cu alt ministru. În plin proces de desfăşurare a examenelor naţionale, nu cred că se cuvenea o astfel de schimbare. Două săptămâni mai tărziu ar fi fost mai înţelept.

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 07.07. 2016 aici: adev.ro/o9xz55

La examenele de clasa a VIII-a, rata de participare a fost ridicată, şi anume de 96,7%. Dacă înainte de contestaţii 111.510 candidaţi (75%) au obţinut medii peste 5 nu poate fi decat un fapt îmbucurător. Din păcate, mă îngrijorează câteva aspecte: Mediile peste 5, extrem de puţine în judeţele Giurgiu (55,1%), Teleorman (60%), Mehedinţi şi Călăraşi, ambele cu 64,9%. Ce se întâmplă aici? Ce politici va adopta Ministerul Educaţiei şi Inspectoratele Şcolare din aceste judeţe pentru a creşte gradul de promovabilitate? Ce se întâmplă în Teleorman când jumătate din elevii, nu dintr-o şcoală, ci din întregul judeţ nu pot obţine peste 5? Să menţionăm că anual vedem situaţia unor şcoli unde niciun elev nu promovează. Extrem de ruşinos.     Nu înţeleg de ce, dacă lucrarea reevaluată ar merita 0.49 de puncte, nu le poate primi? Nu înţeleg logica. E o diferenţă între 8.50 şi de pildă 8.99. Şi asta e în defavoarea mea. Dacă lucrarea mea era de 8.99, ce mă împiedică să nu obţin această medie cunoscând că pentru admitere inclusiv 0.01 contează?   Nu ştiu care este procentul elevilor care au obţinut medii mai mici după contestaţii. Ei trebuie să fi trăit un şoc. Primul pentru că erau nemulţumiţi de nota primită şi de aceea motivaţia de a contesta, iar al doilea şoc văzând că nota lor a scăzut după contestaţie. De ce nu ne explică Ministerul că x% dintre elevi după contestaţii au obţinut o notă mai mică? Cine le acordă explicaţii şi suport emoţional?   Regret că elevii, părinţii şi profesorii nu au încredere în evaluatori. Unii, din frică nu depun contestaţii. Am insistat să le transmit că subiectivitatea profesorului nu poate influenţa nota, că sunt doi evaluatori etc. Cel puţin la română, toţi sperau să dea de un evaluator neutru.

Din păcate, realitatea este alta. Aceeaşi lucrare, evaluată de altcineva primeşte note diferite. Nu pot să cred că nu există un barem clar şi limpede aplicabil şi nu accept ca subiectivitatea unui profesor obosit să dezavantajeze un elev.   Regret că încrederea în sistemul de învăţământ scade de la an la an. Regret că, din păcate, ca într-un sistem penitenciar, elevii susţin evaluările sub protecţia camerelor video-audio. Totuşi este un examen al unor elevi de 14-15 ani. Că pe holuri este securitate, că la uşi sunt aşezaţi poliţişti şi jandarmi. Nicăieri în Europa, nici la universităţile de top, şi am trecut prin câteva, nu este nicio legătură între educaţie şi poliţie. Sper ca într-o zi să revenim la normalitate. E anormal şi aberant. Să nu mai funcţionăm sub acte de intimidare, teroare şi măsuri de securitate excesive pentru mediul şcolar. Obiectele personale erau depuse într-un plic sigilat, într-o altă sală specială pentru bagaje. Ca la frontieră. Ruşinea este şi pentru obrazul profesorilor şi directorilor care nu mai inspiră de ani şi ani credibilitate şi siguranţă şi care au acceptat să fie complici la copiatul la examene.

După contestaţii Dacă procentul mediilor peste 5 a crescut cu 0,1%, adică doar 88 de elevi, în schimb tot au fost 87 de elevi cărora li s-a scăzut media. Adică, ai sperat la o notă mai mare şi te-ai trezit cu o notă sub 5? Nu înţeleg! Pentru mine rămân un mister aceste contestaţii care în multe cazuri se dovedesc a fi în defavoarea elevilor. Să ţi se scadă nota cu peste 0,5 sutimi e un lucru extrem de îngrijorător. Adică una e să am 7.80 şi alta 8.70. Asta înseamnă că cei care au evaluat iniţial au dat note greşit? Personal, nu aş putea să fiu evaluator, să scad nota unui elev ştiind câtă emoţie şi speranţă se află în fiecare sutime. Nu mai amintesc de cazurile când nota după contestaţie era cu 2 puncte mai mare. Avem eroare omenească, dar nici chiar aşa.

O elevă care dorea un liceu de top şi era sigură de o notă mare la română, după 1 an de muncă constantă, mi-a scris ieri că era să ajungă la spital după ce de la 8.95 a ajuns la 8.30. Pentru că aceste rezultate reprezintă 75% din media de admitere la liceu, un elev care primeşte aproape 1 punct în plus sau în minus, îi va influenţa decisiv (ne)reuşita sa la un liceu. 21.277 de elevi au depus contestaţii, adică 6,92%. Ce s-ar fi întamplat dacă numărul acestora era dublu sau triplu? Cum ar fi arătat rezultatele? În favoarea lor sau nu? Ministerul Educaţiei preferă cifrele.

Dar nu toate cifrele, ci doar extremele. Din statistici vedem aşa. Mediile de 10 şi mediile peste 5 le compară cu anii trecuţi. Întrebarea mea este următoarea: obiectivul ministerului este doar de a bifa note de trecere? Aşa avem învăţământ de performanţă, cu câţi au trecut în 2016 în mandatul lui X? Eu consider că mediile între 5 şi 10 au o relevanţă superioară. Cei 241 de elevi cu media de 10 au tot meritul lor personal, nu sunt rezultatul vreunui program special de performanţă al Ministerului Educaţiei. Dar apar şi aceştia în statistică. Să nu ne înşelăm. Apropo, pe lângă câteva sute de lei primite la final, cum încurajează pe parcursul anului performanţa în educaţie? Cum stimulează pe elevi să obţină note foarte mari, când ştim că uneori nici decontări sau premii pentru olimpiadele naţionale nu există? Despre subiecte Perlele rămân perle. Unele cu haz, altele cu întristare. Dar subiectele sunt de o altă întristare. Întâi, trebuie să recunosc că subiecte similare am primit şi eu în urmă cu peste 15 ani la examene, tot despre cratimă, sinonime, stilul liric etc. Mă întreb cum este posibil ca programa şi subiectele de examen să fie chiar atât de similare în ultimii 15-20 de ani? Ştiu că literatura română nu a evoluat foarte mult, dar totuşi avem alte generaţii, alte minţi, alte provocări şi resurse. Admit că eu la 14 ani eram mai puţin informat şi mai puţin performant decât copiii de azi de 14 ani. De ce să nu le oferim ceva pe măsură? Îmi revine mereu în gând întrebarea unei eleve din 2015 cu câteva minute înainte de examen: „Ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”.

Nu am reuşit să îi ofer un răspuns mulţumitor.

În al doilea rând, sunt de acord că nici Evaluarea şi nici Bacul nu sunt Olimpiade, vorba unui fost ministru, dar unele subiecte sunt de-a dreptul jignitoare. De clasa a I-a. Să soliciţi doar transcrierea unor nume şi ani e batjocoritor. Şi acum am avut la română următorul enunţ: Scrie numele autoarei şi titlul articolului din care este extras fragmentul (4 puncte). Scrie vecinii şi anul în care insula Mafate a fost desemnată de UNESCO. Este realmente jignitor pentru orice elev să-i soliciţi aşa ceva la examen. Ana are mere? Cine are mere? Da, după dezastrul de acum 3 ani, tendinţa a fost de a avea promovabilitate ridicată şi cum faci asta mai simplu decât simplificând subiectele. Greşit! Rolul cratimei ni se cere de 20 de ani. La fel ritmul, măsura, sinonime, epitete şi caracterizarea personajului. Cerinţe universale. Cât priveşte subiectul al III-lea, Compunere, am auzit zeci de elevi zicându-mi „Eu la compunere chiar nu mă pricep. Nu pot să inventez”. Şi atunci cum poţi include un subiect universal pentru unii elevi care, din păcate, nu au un grad ridicat de creativitate şi imaginaţie? Ca psihologi recunoaştem. Partea şi mai ciudată este că trec patru ani şi pentru BAC elevii primesc tot aceleaşi întrebări: Rolul cratimei şi sinonime. Domne’, la examene diferite, unul pentru un copil de 14 ani şi altul pentru un copil de 18 ani, în acelaşi an, tot despre cratimă să îl întrebi?

Cratima devine simbol naţional! La istorie la fel. Precizezi două Principate în text, Moldova şi Ţara Românească şi la punctul 3 soliciţi: „menţionaţi cele două principate”. Se oferă pentru transcriere 6 puncte. Domne’, nu poţi jigni nici un elev de 18-19 ani cu asemenea întrebări de clasa I-a. Cineva putea scrie alt Principat? Alte întrebări: „precizaţi cneazul înnobilat”. Păi, te uiţi în text şi iată-l. Sau „precizaţi secolul” (2 puncte). Nu-mi pot închipui că şi în acest an au fost suspiciuni despre erori în elaborarea unor subiecte. Totuşi, vorbim de subiecte care afectează 200.000 de elevi plus părinţii lor. Nu ne jucăm. Cât priveşte moda cu petiţiile, că romanul e psihologic, interbelic sau nu, lucrurile sunt prea clare pentru a mai fi dezbătute. Când ne trezim la realitate?

Citeste mai mult: adev.ro/o9xz55

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

România, încă ruşinea Europei. Ce riscuri implică lipsa educaţiei sexuale în şcoli

articol publicat pe blogurile Adevărul la 01.10.2015

România este pe locul II în Europa în ceea ce priveşte numărul de adolescente care au devenit mame timpuriu, cu vârsta între 15 şi 19 ani. Tot România este printre primele locuri la numărul de avorturi şi la nefolosirea mijloacelor de protecţie sexuală.
În România prostituţa stradală şi traficul de persoane este la un nivel ridicat. La capitolul igienă corporală stăm iarăşi prost precum şi la accesarea serviciilor medicale de specialitate.

Şi mai grav, România este unul dintre puţinele state europene care nu are nimic în programa şcolară despre sănătatea sexuală sau educaţia sexuală, educaţia pentru sănătate sau orice legat de relaţiile dintre oameni, pubertate sau de prevenire a unor boli cu transmitere sexuală. România ignoră acest aspect important al vieţii umane.

646x404 k

De fapt, prin ne-existenţa educaţiei sexuale în şcolile din România este încălcat „dreptul fundamental eleviilor la informaţia care îi va învăţa cum să se păstreze sănătoşi şi în siguranţă”. Cu ce scop? Cu ce riscuri, ştim foarte bine! Şi voi mai prezenta câteva date recente.

Actuala Lege a Educaţie, în opinia mea, încală tocmai art. 31 din Constituţia României privind dreptul la informaţie şi art. 34 care specifică clar că „Statul este obligat să ia măsuri asupra igienei şi sănătăţii publice”. O astfel de măsură este introducerea educaţiei sexuale.

Ori iată, copilul care este lăsat şi în grija statului de la 6 la 19 ani este deprivat de o informare şi educaţie a sănătăţii sexuale. O cercetare din 2012 condusă de dr. Cornelia Rada de la Academia Română ne arată limpede câteva aspecte extrem de îngrijorătoare pentru sănătatea populaţiei tinere, acum la 25 de ani de postcomunism:

1) Tinerii îşi încep viaţa sexuală încă de la 15 ani, în special cei cu educaţie scăzută şi din zonele rurale

2) 60% dintre cei care şi-au început viaţa sexuală, primul act sexual l-au avut în mai puţin de 1 lună de când şi-au cunoscut partenerul.

3) doar 23% au folosit metode de protecţie sexuală, (atenţie la primul contact sexual!), cei mai mulţi fiind cei de la oraşe, cu educaţie medie şi cu vârsta peste 18 ani.

4) Numărul mediu de parteneri sexuali a fost 4, cu un maxim de 6 în cazul bărbaţilor

5) Doar 10% din informaţiile primite despre sănătatea sexuală au fost primite la şcoală, sau de la cabinetele medicilor şi aceasta s-a întâmplat după vârsta de 14 ani.

6) Familia? Doar 4.2 % au declarat că au discutat cu părinţii despre toate aspectele legate de sexualitate

Ce înţelegem din aceste date: 

1) Românul nu este educat şi, dacă nu eşti educat, eşti mai predispus să-ţi începi viaţa sexuală şi la primul contact să nu te protejezi. 

2) Tinerii români nu primesc nicio informaţie despre sexualitatea umană până la 14 ani. 

3) Mai târziu, dacă primesc, doar 10% vin pe surse sigure şi credibile precum şcoală şi doctori. Restul de 90%? Păi tot din cercetare aflăm că cei mai mulţi s-au informat de la „prieteni şi cunoştinţe” 

4) ce este mai dureros că nici cu părinţii nu discută. 74% au relatat că nu au discutat cu părinţii deloc despre sănătatea sexuală. Aceeaşi cercetare ne indică şi câteva riscuri! Riscul începerii vieţii sexuale înainte de încheierea pubertăţii este corelat cu cancerul de sân, infertilitatea, infecţii cu transmitere sexuală, HIV, număr ridicat de parteneri, nefolosirea prezervativului şi implicarea în alte comportamente de risc precum consumul de alcool şi droguri. Dacă şcoala are şi acest rol de a promova sănătatea, sănătatea sexuală este o componentă esenţială a sănătăţii în general.

Şcoala este singura instituţie educaţională care are contact cu fiecare copil din ţara noastră, cum spuneam, de la 6 la 19 ani. Şi de aceea şcoala este într-o poziţie unică de a oferi copiilor şi adolescenţilor informaţii, cunoştinţe, înţelegere, abilităţi şi atitudine faţă de deciziile pe care elevii le vor lua pentru a promova sănătatea sexuală în propria lor viaţă.

646x404 (2)

Deci educaţia sexuală are un rol important în prevenirea problemelor de sănătate sexuală. Şi mai am un argument: există o suprasexualizare din cauza internetului şi a mass-media în general. Pornografia pe internet, reţele sociale şi alte site-uri nu reprezintă un mod de a învăţa despre sexualitate.

Ori, ca răspuns al acestor informaţii şi conţinuturi cu caracter sexual, de multe ori lipsite de credibilitate, şcoala trebuie să răspundă. Educaţia sexuală în lumea civilizată de 40, 50 de ani.

Elevii vor educaţie sexuală!

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă educaţia sexuală. În Franţa, Belgia, Austria şi Germania educaţia sexuală este o componentă a programei naţionale încă din anii 1970.

În Italia profesorul Donati a evaluat impactul şi atitudinea adolescenţilor faţă de un program de educaţie sexuală. Programul cuprindea 5 lecţii de tip workshop şi a fost derulat în 5 şcoli gimnaziale din Roma. Rezultatul? 95% dintre elevi au fost în favoarea educaţiei sexuale, rezultate măsurate la 6 luni de la finalizarea cursurilor.

Un raport al Comisiei Europene (2013) analizând situaţia educaţiei sexuale în 24 de state europene sublinia că insuficienta educaţie sexuală în ţările est europene conduce la o creştere a cazurilor de sarcini nedorile la adolescente şi la infectţii cu transmitere sexuală şi HIV inclusiv în România pe primele locuri, alături de Bulgaria, Estonia, Slovacia şi Lituania.

Lecţia dată de Suedia

Suedia este prima ţară europeană care a introdus educaţia sexuală încă din 1942 şi lecţii de educaţia sexuală au fost susţinute prin intermediul radioului inclusiv în 1954. Concomitent au fost create centre pentru tineri care să asigure servicii de prevenire a sarcinilor nedorite şi să promoveze sănătatea sexuală. În prezent sunt peste 240 de centre pentru tineri.

e

În România?

Pauză…. Spania Deşi subiecte de educaţie sexuală au fost introduse încă din anii 1970, abia în anul 1981 guvernul spaniol a propus o programă holistică de educaţie sexuală care cuprindea etapa preşcolară şi până la liceu.

În 2005 printr-o nouă lege a educaţiei s-a introdus o disciplină numită educaţie cetăţenească care include şi educaţia sexuală cu unele teme obligatorii. Totuşi raportul Comisiei Europene critică modul în care tinerii spanioli învaţă despre educaţia sexuală precizând existenţa „stereotipurilor, miturilor şi a credinţelor eronate” şi mai ales inexistenţa educaţiei sexuale în mediile rurale. Bulgaria Vecinii noştri bulgari ne-au luat-o înainte pentru că, deşi nu au introdus ca disciplină obligatorie, părinţii şi elevii au această opţiune de studiu la cerere. Ce nu face statul bulgar, fac ong-urile care au creat programe şi manuale pentru profesori, părinţi şi elevi încă din 2005.

Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Educaţia sexuală în Marea Britanie – În Marea Britanie introducerea obligativităţii educaţiei sexuale a rezultat în urma cererilor insistente ale profesorilor, părinţilor şi elevilor. Şi am explicat de ce. –  De la vârsta de 11 ani, în Marea Britanie, educaţia sexuală este obligatorie. Elevii nu sunt însă obligaţi să fie examinaţi la acestă disciplină. Guvernul Regatului Unit a avertizat că educaţia sexuală nu promovează activitatea sexuală timpurie în niciun fel şi nici vreo orientare sexuală. Totodată sunt interzise folosirea de materiale explicite sau nepotrivite. Copiii trebuie să înveţe despre pubertate înainte de a ajunge la pubertate. Astăzi, nimeni nu îi învaţă pe copii în şcoală despre pubertate şi caracteristicile acesteia. La toate acestea aş avea să mai adaug un argument personal.

În activitatea mea profesională, ca psiholog fie la cabinet, fie prin discuţiile publice, mai ales în şcoli, licee şi facultăţi, la sute, sau chiar mii de elevi, am întâlnit cazuri clare de necunoaştere a unor noţiuni minime de sănătate sexuală inclusiv la vârste mai mari sau chiar la adulţi. Ruşinos pentru naţia noastră. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În România, slavă Domnului, avem religie de la clasa pregătitoare până în clasa a 12-a, deci 13 ani.

13 ani elevul în şcoala românească învaţă despre istorii biblice, poveşti despre Dumnezeu şi altele, reale sau imaginare, unele pot fi de folos, altele nu. Dar în aceeaşi Românie, în care învăţământul este obligatoriu, viitorul cetăţean român nu află nimic despre corpul său, dezvoltarea psihosexuală, pubertate, viaţa sexuală, riscuri. Că există mituri e adevărat, că suntem needucaţi la fel adevărat. Unul dintre cele mai puternice mituri, care tot din needucaţie provine, este acela că discutând despre educaţie sexuală, de fapt, se încurajează sexul. În conceptul de educaţie sexuală, accentul cade pe educaţie nu pe sex. Şi dimpotrivă, cum arătam mai sus, relaţia este inversă, persoane fără educaţie sexuală îşi încep viaţa sexuală timpuriu. În fine, cum e posibil deci să studiezi 13 ani religie şi doar 1 an psihologie, şi aceasta mult mai târziu, doar în clasa a 10-a, adică la 16 ani, când totul în viaţa umană şi viaţa şcolară este psihologie – de la emoţii până la motivaţie, gândire, comportament şi performanţă şcolară?

Citeste mai mult: adev.ro/nvj9up

3

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Abandonul şcolar România locul 3 în Europa

09articol publicat de Ana Maria Matusoiu în Tribuna la 12.08.2015

Ne fălim cu statutul nostru de europeni şi avem pretenţia ca lucrurile să decurgă şi la noi la fel ca în marile ţări ale bătrânului continent, dar, din păcate, în numeroase domenii ne lovim de o realitate cruntă, cât de poate de… românească. Câţi elevi abandonează, de exemplu, şcoala în România şi care sunt cauzele care îi determină să o facă? Anul trecut, potrivit unui studiu Eurostat, rata abandonului şcolar a depăşit 18%. Asta înseamnă că cel puţin 18% dintre tinerii României nu au studii, nici măcar pe cele obligatorii, adică avem în faţă o generaţie cu un viitor sumbru. La nivelul judeţului Sibiu, statistica arată că, anual, în jur de 450 de elevi renunţă la şcoală, iar majoritatea o fac pentru că, spune psihologul Mihai Copăceanu, pentru ei şcoala nu mai este o valoare.

Locul trei la rata aban­do­nului în Europa este ocupat de România. Ţară în care, potrivit unei statistici UNICEF, abandonul şcolar este în creş­tere în ultimii ani şi afec­tează în special patru cate­gorii de copii: cei de etnie romă, cei care au crescut în familii sărace, cei din mediul rural şi cei cu dizabilităţi. În 2012, rata abandonului şcolar a fost de 17,4%, în scădere faţă de 2011, când a fost de 17,5%, însă mult peste media de 12,8% din Uniunea Euro­peană, potrivit cifrelor publi­cate de Eurostat. Cele mai mari probleme se înregistrează la nivelul învă­ţământului liceal şi profe­sio­nal, la care, în 2012, apro­ximativ 13% dintre elevi au renunţat.

Abandonul şcolar este mai scăzut în Sibiu faţă de alte judeţe

Fenomenul de abandon şco­­­lar nu ocoleşte niciun ju­deţ din România, însă cifrele arată că în unele localităţi din ţară situaţia este mult mai critică decât la noi. În judeţul Sibiu, potrivit datelor centra­lizate de Inspectoratul  Şco­lar Judeţean, fenomenul de abandon şcolar a scăzut în anul şcolar 2013-2014 faţă de anul şcolar 2012-2013.  Din totalul elevilor înscrişi în învăţământul primar, gimna­zial şi liceal din anul şcolar 2013-2014, 428 au renunţat, cei mai mulţi dintre ei fiind li­ceeni. Cifra a scăzut faţă de anul şcolar 2012-2013, când 467 de elevi au abandonat şcoala. Media aritmetică pentru cei doi ani arată că, anual, circa 450 de copii renunţă la şcoală, în judeţul Sibiu. Cei care din propria voinţă sau din cauza părinţilor abandonează şcoala timpuriu aparţin mai ales unităţilor de învăţământ din mediul rural, în anul şcolar 2013-2014, abandonul şcolar la învăţământul primar şi gimnazial înregistrându-se îndeosebi în şcolile din Blăjel, Jina, Slimnic, Brateiu, Gura Râului şi Vurpăr. „La nivel liceal (în clasele a IX-a şi a X-a – învăţământ obligatoriu), elevii care abandonează şcoala provin cu precădere din mediul rural. Un procent ridicat de abandon se înregistrează la învăţământul special (10 elevi la învăţământul primar, 8 la învăţământul gimnazial şi 45 de elevi la liceu)”, se arată într-un plan de măsuri pentru prevenirea absenteismului la nivelul judeţului Sibiu.

Când simt că şcoala nu mai e o valoare, munca le face cu ochiul elevilor

Statisticile arată că înainte de ’89 rata abandonului şcolar era extrem de scăzută. Vorbim de o nesemnificativă cifră de 2% comparativ cu 18% în prezent. Cum se face că în 25 de ani cu 16% mai mulţi elevi au decis să renunţe la şcoală? Despre asta a vorbit, pentru Tribuna, psihologul Mihai Copăceanu care a explicat că dacă atunci cifra de şcolarizare era mult mai mică şi regulile erau foarte stricte, acum încrederea elevilor faţă de şcoală a scăzut. „În ultimii ani a scăzut calitatea educaţiei şi a scăzut foarte mult încrederea elevilor pentru educaţie. Nu se mai acordă o importanţă considerabilă şcolii. Şcoala nu mai reprezintă o valoare pentru elevi”, a explicat psihologul. În plus, regulamentele şcolare care vin în concordanţă cu conduita şcolară a elevilor sunt slab aplicate astăzi, crede Mihai Copăceanu, iar dacă ar exista sancţiuni, lucrurile ar sta diferit.

De ce renunţă elevii la şcoală?

Absenteismul este, spune Copăceanu, o cauză directă pentru abandonul şcolar, fenomen care ar putea fi însă evitat dacă legea s-ar respecta. Spre exemplu, deşi la începutul acestui an a fost introdus un nou regulament care prevede amenzi pentru părinii care nu îşi trimit copiii la şcoală, marea problemă este că acesta încă nu se aplică. O altă categorie sunt elevii din familiile defavorizate social, în special liceenii, care aleg să renunţe la şcoală pentru a munci. Responsabili de abandonul şcolar al copiilor lor pot fi consideraţi şi părinţii care pleacă să muncească în străinătate. „O nouă rată de abandon e dată de copiii care au părinţi la muncă în străinătate. Cel mai mare dintre copii, chiar dacă e minor, devine capul familiei, el este cel care va trebui să aibă grijă de familie şi nu are de ales”, mai spune Mihai Copăceanu.

O altă cauză a abandonului şcolar o reprezintă delincvenţa juvenilă. Rata abandonului şcolar la nivelul judeţului Sibiu e însă înşelătoare, crede Mihai Copăceanu. Şi asta pentru că în calculul general sunt puse laolaltă liceele de elită, unde rata abandonului şcolar este zero, cu şcolile foarte slabe, unde peste 35% dintre elevi renunţă să mai frecventeze cursurile. „Din punctul meu de vedere, acolo ar trebui să se intervină de urgenţă. În abandonul şcolar trebuie luate cazurile şi situaţiile de risc. Aici avem şcoli, fie că sunt generale, fie că sunt licee în funcţie de zona socio-economică. Dacă noi luăm media asta şi calculăm aşa, riscăm să fim înşelaţi, pentru că punem în aceeaşi oală şcolile foarte bune cu cele slabe”, mai spune Mihai Copăceanu. Nici abandonul universitar nu este de neglijat. Dacă la o facultate de Psihologie, de exemplu, se înscriu în anul I în jur de 120 de tineri, după primele luni şi prima sesiune renunţă 30, iar în anul trei ajung  doar jumătate sau chiar mai puţin. „Sunt o grămadă de criterii care duc la abandon, însă cel mai important ar putea fi credinţa tinerilor că şcoala nu asigură un loc de muncă. Şi atunci renunţă”, mai spune Copăceanu.

Ce este de făcut pentru a diminua rata abandonului şcolar?

Prima acţiune trebuie să aparţină dirigintelui. În cazul în care constată
riscul de abandon prin absenteism ridicat, el trebuie să anunţe direcţiunea, care are obligaţia să intervină, spune psihologul. „Fie că e vorba de sprijin social, economic, de intervenţia psihologului sau a instituţiilor esenţiale din comunitate. Constat că şcolile se rezumă la a raporta cifre”, conchide Mihai Copăceanu.

La nivelul Prefecturii judeţului Sibiu există un plan operaţional care include acţiuni comune ale instituţiilor statului contra abandonului şcolar, inclusiv MAI şi DGASPC. O speranţă vine şi de la Guvern, care s-a împrumutat 200 de milioane de euro la Banca Mondială, bani pe care vrea să îi investească într-un proiect de reducere a abandonului şcolar şi creştere a numărului absolvenţilor de învăţământ superior. Este o măsură ale cărei rezultate se vor vedea, poate, în câţiva ani.

ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

Evaluarea Naţională 2015

interviu oferit publicatiei Adevarul publicat de Ioana Nicolescu şi Claudia Spridon la 25 iunie 2015

E

Rezultate Evaluare Naţională 2015. Ministerul Educaţiei anunţă care sunt rezultatele la Evaluarea Naţională 2015, astăzi la 14:30. Experţii vor dezbate procentele comunicate de minister şi subiectele primite de elevi, cât şi ce va urma la admiterea de la liceu, la Adevărul Live de la 15:00.

Concurenţa pentru un loc la liceul Tudor Vianu va fi acerbă, subiectele au fost uşoare. Anticipez că ultima medie de intrare va creşte. Subiectele au fost foarte uşoare, problema este că nu se mai departajează elevii buni de cei foarte buni. În ultimii ani lipseşte la matematică acel subiect care să facă diferenţa pentru nota 10”, a explicat George Trifan, profesor de Matematică la Adevărul Live.  Acesta susţine că practic examenul care face diferenţa între elevi este cel de Limba Română. „Este aberant ca departajarea să fie făcută de subiectul de Limba Română”, a explicat Trifan.

Şi psihologul Mihai Copăceanu spune că au scăzut standardele prin subiectele date la Evaluarea Naţională. „Pierd foarte mult liceele foarte bune. Un elev care a luat 9,80 în 2015 este mai slab pregătit decât unul care  a luat 9,50 acum doi ani. Nu ştiu dacă acesta este obiectivul Ministerului Educaţiei”, a explicat Copăceanu, adăugând că diferenţa de 10 procente este una forţată. „Cele care pierd sunt şcolile de top, liceele de prestigiu, care vor avea elevi cu note mari dar care nu atestă cu adevărat că ei sunt foarte buni”, a completat Copăceanu.

Rezultate Evaluare Naţională 2015

George Trifan mai spune că altfel se lucrează la o clasă în care colectivul este omogen şi nu doar patru vârfuri, cum s-a întâmplat în ultimii ani.  „În liceele de top ajung copii care nu fac faţă. Ca profesor, eşti nevoit să cobori ştacheta, să te adaptezi la ce ai. Nu poţi la o clasă la care dacă nu ai cu cine să faci performanţă”, a precizat Trifan, adăugând că au fost 409 medii de zece.    „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi”   Proximitatea ar trebui să fie ultimul criteriu de luat în calcul atunci când un părinte alege liceul pentru copilul său.

În opinia lui Adrian Troie, directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, susţine că vor creşte mediile la admiterea la liceu.    „Nu există generaţie formată din oameni mai proşti sau din oameni mai deştepţi. Când rezultatele sunt cu 10-15% mai mari, nu plecăm de la premisa că anul acesta sunt copii mai deştepţi, ci trebuie să ne gândim la nivelul subiectelor, care au fost mult prea uşoare. Grav este că ele nu încurajează creativitatea copiilor deloc”, a explicat Troie.    Conform acestuia, copiii sunt pregătiţi nu să înveţe ci să ia note mai mari la aceste examene. „Eu cred că notele sunt prea mare şi cred că subiectele sunt prea uşoare. Nu facem nimic dacă tot coborâm nivelul de dificultate şi ne vom minţi singuri”, a precizat Troie.  Acesta a subliniat că ultimele medii de admitere din 2014 au fost în jurul a 9,70. „Îi minţin pe elevi, îi minţim pe părinţi”, a explicat Troie.

Sfaturi pentru elevi

„Aş fi foarte curios să aflu un punct de vedere al celui de la centrul de evaluare, la ce indicatori din sistem a avut acces de a fost determinată să conceapă un astfel de subiect de dificultate redusă”, a mai spus şi profesorul de informatică George Trifan.

Potrivit lui Mihai Copăceanu, raţiunea Ministerului Educaţiei, care a scăzut gradul de dificultate la examen, a fost aceea de a avea rata de promovare mare.

„Nu cred că mai putem vorbi de un nivel mediu. Nu ştim exact la ce nivel sunt copiii, pentru că subiectele nu evaluează corect modul în care au fost ei pregătiţi. Cunosc locuri unde notele reflectă realitatea, dar sunt şi şcoli unde notele sunt umflate”, a punctat Trifan.

„Viaţa nu se sfârşeşte cu acest examen. Dacă au intrat la un liceu unde nu se regăsesc, se pot transfera. Sfatul meu este pentru părinţi care pot pune o presiune foarte mare pe cei mici.

Părinţii ar trebui să inveţe că elevii îşi aleg liceul”, a spus şi Copăceanu.   UPDATE: Rata de promovare a Evaluării Naţionale 2015 este de 79,3%, cu 10 procente mai mare ca anul trecut, a anunţat Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu. 158.568 candidati, 409 medii de 10, în condiţiile în care anul trecut au fost 225 medii de 10. Procentul notelor peste 5 s-a mărit în toate judeţele mai puţin în Teleorman, care a scăzut de la 74% anul trecut la 67%.

646x404

 

În Bucureşti, procentul notelor peste 5 este de 89% faţă de faţă de 82% anul trecut. La nivel naţional, procentul notelor peste 5 la Limba Română este de 85,4%, iar la matematică este de  73,5%. Rezultate Evaluare Naţională 2015. Invitat în platou este profesorul George Trifan de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu”, unul dintre cele mai bune licee din ţară. George Trifan este unul dintre profesorii care pregăteşte olimpicii României la Informatică. De asemenea, prin Skype ni se va alătura psihologul Mihai Copăceanu, blogger adevarul.ro, iar prin telefon va interveni directorul-adjunct de la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, profesorul Adrian Troie. Adevarul.ro vă ţine la curent cu ultimele informaţii despre rezultatele de la Evaluarea Naţională 2015. Subiecte Evaluare Naţională 2015 Subiectele de la Evaluarea Naţională din acest an au fost accesibile, atât la Limba Română, cât şi la Matematică, susţin elevii şi profesorii, care au fost surprinşi de variantele care au fost trase la sorţi. La Limba Română, elevii au avut de scris despre basm, în timp ce la Matematică, cea mai temută probă de la evaluare, nivelul subiectelor a fost uşor spre mediu. Singura probă care i-a pus în dificultate pe elevi a fost examenul de la Limba Maternă, în special cel de germană, unde gramatica le-a dat bătăi de cap candidaţilor.

CALENDAR ADMITERE LICEU 2015 3 iulie 2015 – Afişarea, în fiecare şcoală gimnazială, a listei candidaţilor la liceu, în ordinea descrescătoare a mediilor de admitere 6 iulie 2015 – Eliberarea fişelor de înscriere pentru elevii care solicită să participe la admitere în alt judeţ 6 – 8 iulie 2015 – Repartizarea candidaţilor pe locurile speciale pentru romi 3 – 7 iulie 2015 – Completarea opţiunilor în fişele de înscriere de către absolvenţii clasei a VIII-a şi de către părinţii acestora, asistaţi de diriginţii claselor a VIII-a 3 – 7 iulie 2015 – Introducerea în baza de date computerizata a datelor din fişele de înscriere 4 – 8 iulie 2015 – Verificarea de către părinţi şi candidaţi a fişelor editate de calculator, corectarea greşelilor în baza de date computerizată şi listarea fişelor corectate din calculator 14 iulie 2015 – Repartizarea computerizată în învăţământul liceal de stat a absolvenţilor clasei a VIII-a care nu împlinesc 18 ani până la data începerii cursurilor anului şcolar 2015 – 2016 15 iulie 2015 – Afişarea în şcolile gimnaziale a rezultatelor/a listelor cu absolvenţii repartizaţi proveniţi din şcolile respective şi a listei cu locurile neocupate în liceele din judeţ 15 iulie 2015 – Afişarea de către liceu a listei candidaţilor repartizaţi în acea unitate 16 iulie – 24 iulie 2015 – Depunerea dosarelor de înscriere la şcolile la care candidaţii au fost repartizaţi

Peste 70% din candidaţi au luat note peste 5 la Evaluarea Naţională din 2014 La rezultatele parţiale de anul trecut de la Evaluarea Naţională, din cei aproape 160.000 de elevi care au dat examenul de Capacitate 2014, 113.250 (70,8%) au obţinut medii peste 5, iar alţi 46.703 (29,2%), medii sub 5. După soluţionarea contestaţiilor, procentul mediilor peste 5 luate de elevi a fost de 71,12%, potrivit Edu.ro. La nivel naţional, au fost 88 de medii de 10, cele mai multe înregistrându-se în judeţul Olt, unde nouă elevi au intrat la liceu cu media 10.

Citeste mai mult: adev.ro/nqjwxy

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

poya sait

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri!  Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate.      Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri!    PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României.  In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg