ARTICOLE PSIHOLOGIE · Blogul Adevarul

De ce devin părinții agresivi?

articol publicat în Adevărul de Weekend editia 01 octombrie 2016

Interdicţiile – „Nu ai voie să te uiţi la TV“, „Nu ai voie să ieşi în stradă“– alături de impunerea unor sarcini şi reguli rigide şi stricte aparţin a ceea ce noi numim stilul parental autoritar. Îl întâlnim foarte des în societatea noastră tot din dorinţa de control extrem şi total, în acele familii unde regula şi ascultarea reprezintă o valoare supremă şi copilului nu îi revine decât sarcina să execute.

646x404

Din păcate, în aceste familii nevoile afective ale copiiilor nu sunt satisfăcute şi nici înţelese, pentru că părinţii – sau unul dintre părinţi – sunt reci, distanţi şi lipsiţi de gesturi emoţionale. Dimpotrivă le privesc ca pe nişte slăbiciuni şi nu le consideră importante. Ei de fapt nici nu-şi explică gesturile, ci doar le impun. Copiii sunt nevoiţi să le respecte, altfel vor suferi pedepse, inclusiv pedepse fizice, ceea ce le va induce un sentiment de frică şi de inferioritate sau tot tabloul stimei de sine scăzute cu efecte pe termen mediu şi lung. Copiii mici şi chiar adolescenţii simt diferenţele. Îi privesc pe colegii lor şi pe părinţii acestora, constată relaţiile pozitive dintre aceştia şi suferă. Stilul parental autoritar dă doar o aparenţă de eficienţă pe termen scurt, dar pe termen lung nu are niciun avantaj.

Există însă o mare diferenţă între regulă, pedeapsă şi corecţie. Sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. De cealaltă parte, lipsa oricăror reguli pe principiul libertăţii totale implică un grad de iresponsabilitate. Părintele în acest caz nu-şi mai exercită niciun control asupra copilului, acestuia îi este permis orice şi oriunde, de fapt el este cel care stabileşte ceea ce doreşte şi ceea ce face şi părintele i se supune. Însă, treptat, copilul va suferi dificultăţi în adaptarea şcolară şi socială pentru că în afara familiei, societatea funcţionează după reguli şi norme. Or, lipsa limitelor şi respectarea unor principii nu creeză o adaptabilitate socială ridicată, chiar dacă intenţia şi justificarea părinţilor este una care are în vedere dezvoltarea autonomă, liberă, creativă şi frumoasă a copilului. Ei vor să lase copilul să aleagă ceea ce doreşte şi să se dezvolte armonios, şi dacă nu doreşte să nu aleagă. Nici acest stil parental permisiv nu are cel mai mare succes. De fapt, pe cercetări discutăm, recunoaştem şi recomandăm cel de-al treilea stil, cel democratic pentru că prevede sentimente din partea părinţilor, dar şi respectarea unor reguli, pentru că se bazează pe valori precum respect, încredere, siguranţă, comunicare şi mai ales colaborare între părinte şi copil. Este mult mai dificil de aplicat şi de respectat dar este cel mai eficient pe termen lung şi păstrează relaţiile pozitive între părinte şi copil.

Care sunt şansele de reabilitare ale unui copil maltratat?

Dacă vorbim de maltratare, vorbim de traumă, iar traumele la copii au un profund impact psihologic şi emoţional pentru că ei se regăsesc în perioada de dezvoltare nu doar biologică şi socială, ci psihologică şi emoţională, iar impactul este semnificativ. Cu toate acestea, acordăm fiecărui copil din faţa noastră şanse maxime pentru că credem în rolul nostru ca psihologi şi mai ales în puterea, încrederea şi resursele fiecărui copil. Copiii pot avea mai multe resurse necesare terapiei decat adulţii. Şi identificăm deseori factorii protectivi şi pozitivi din viaţa lor.

Părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.

Părintele care îşi bate copilul îşi va lovi şi partenerul sau invers?

Există desigur părinţi care sunt violenţi cu proprii copii, cu partenerul de viaţă şi mai departe cu oricine din apropiata vecinătate sau chiar cu străinii. O persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu are o abilitate de a-şi controla impulsurile violente.

Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului. O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.

În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. Părinţii au datoria de a cunoaşte, înţelege şi mai ales de a anticipa comportamentul copilului. Aşa că acest mic şcolar a suferit o corecţie fizică puternică din cauza inabilităţii mamei sale de a-şi împărţi sarcinile şi responsabilităţile. Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.

Mă intristează când părinţii îşi cataloghează copiii cu adjective precum rău, neastâmpărat, profitor, nesimţit, pervers (auzit tot de la doamna respectivă) şi unele şi mai grave. Ce va crede copilul despre el însuşi şi cum se va simţi, când tu, părinte, cea mai apropiată fiinţă, îi spui aceste cuvinte ?

„Puţini părinţi recunosc că îşi agresează copilul“

Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina.

O să regăsiţi în declaraţiile şi scrierile unor colegi psihologi, fideli unor modele ideologice, cum că un copil abuzat în copilărie va deveni un adult agresor. Nu cred că psihologia este o ştiinţă a fatalismului şi nu văd cum i-aş putea spune asta unui copilaş la cabinet: „Ştii, faptul că acum tata şi mama bat înseamnă că, peste 10 ani, tu vei fi un om mare şi rău, de fapt un adevărat agresor“. Factorul de risc este ceva, relaţia cauză-efect este cu totul altceva. În psihologie vorbim mai mult de factori de risc, de interpretări şi adaptări subiective decât de cauze. Cauzele ramân de multe ori un mister.

„Societatea permite agresivitatea“

Pe de altă parte, ce ne lipseşte nouă, ca părinţi români, este înţelegerea unor termeni precum abuz psihologic, emo- ţional, economic şi sexual, aşa cum apar în lege. Dacă întâlnim părinţi care nu sunt de acord cu pedepsele fizice şi le recunosc gravitatea, avem însă părinţi care încă nu sesizează riscurile abuzurilor emoţionale şi psihologice. În România, încă nu recunoaştem impactul pe care agresivitatea verbală, jignirile, critica repetată, intimidarea, apostrofările, hărţuirea părinţilor le au asupra copiilor.

Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.

„Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă“

Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi.

Unul dintre copii ce venea la cabinetul şcolar a refuzat să se întalnească aflând că părintele este în şcoală (tot mama). Mama era cea care lovea un copil de 15 ani. Ca psiholog am intalnit copii cu vanătăi, copii arşi cu ţigarea de propriul tată, loviţi pana la sange sau siliţi să doarmă pe străzi pentru că intarziase 5 minute seara. Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă. Simt că acasă este un loc crud şi se bucură de fiecare minut de libertate. Şi nu vorbesc aici de cazurile grave de violenţă domestică. Disciplina are scopul de a educa copilul, de a-l ajuta să înţeleagă ce este permis şi dezirabil şi ce nu şi de a-i explica aceste lucruri copilului concomitent cu oferirea de alternative şi mai ales cu oferirea de afectivitate. Afectivitatea şi iubirea părinţilor schimbă mult relaţiile dintre părinţi şi copii şi schimbă mult comportamentul copilului. Reacţiile anormale şi exagerate la micile greşeli ale copiilor se datorează şi stresului şi oboselii adultului sosit de la muncă.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi. Gandiţi-vă o clipă. Orice job nou impune pe lângă o formare de bază şi cursuri de instruire. Un părinte, fie tânăr sau nu, de unde cunoaşte şi cum poate deţine arta de fi părinte? Oare două, trei răsfoiri pe bloguri sau participarea la un curs de parenting îl va ilumina? Unii nu fac nici acestea. Este suficient ? Nimeni nu iţi va da un permis auto şi dreptul de a conduce o maşină fiind un risc pentru tine şi pentru ceilalţi dacă nu ai absolvit o şcoală şi nu ai reuşit la un examen scris şi practic. Dar pentru permisul de părinte nu sunt necesare abilităţi şi competenţe?

Spun asta pentru că, din păcate, constatăm cat de dese sunt greşelile educaţionale şi ce repercusiuni au acestea. De aceea, nu pot fi decât apreciativ cand părinţii îmi solicită sprijinul atunci când simt că sunt depăşiţi de situaţie.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Adolescenții sibieni încep să se drogheze de la 12 ani. Preferă etnobotanicele

articol publicat de Dorina Nitu pe Turnul Sfatului la 18 ianuarie 2016

Adolescentii-sibieni-incep-sa-se-drogheze-de-la-12-ani-631x420

Acum zece ani, copiii de 12 ani încă se jucau cu mașinuțele. Acum aceasta e vârsta la care încep să ia contact cu etnobotanicele și marijuana.

 În cele mai multe cazuri e vorba de influența anturajului și de lipsa de atenția a părinților care nu le acordă suficientă atenție și ”copiii ajung să se drogheze zilnic și niciunul dintre părinți nu observă”.

O parte dintre ei ajung să ceară ajutor sau o face familia pentru ei și merg la Centrul de Prevenire Evaluare şi Consiliere Antidrog Sibiu. Aproximativ 50 de tineri ajung aici anual în încercarea de a scăpa de dependență. În 2014, în cadrul CPECA Sibiu au fost înregistrați 47 de beneficiari. În general, motivele invocate de către cea mai mare parte a tinerilor înregistrați în evidența CPECA Sibiu privesc curiozitatea, anturajul de prieteni consumatori, precum și diverse situații tensionate pe care aceștia le trăiesc.

Chetă pentru un joint

Dacă la Centrul de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog al Județului Sibiu ajung între 40-50 de tineri dependenți anual, psihologul Mihai Copăceanu spune că numărul lor este mult mai mare ”20 de elevi care se luptă să scape de aceste dependențe cunosc doar eu și niciunul nu a ajuns pe la centru”. Copiii fac chetă ca să își a primul plic de etnobotanice și de acolo se ajunge la a vinde lucruri personale pe internet, pentru a face rost de bani de droguri și până la a fura obiecte valoroase și bani din casă.

”Cunosc cazuri în care părinții raportează la poliție un furt, iar după ce se fac investigații polițiștii descoperă ca hoțul este copilul și așa ajung să afle părinții că propriul copil a furat și mai rău, a furat ca să își cumpere droguri”, mai spune psihologul sibian.

Mihai Copăceanu spune că lucrând permanent cu copiii, mai ales cu copiii cu probleme, a constat că în ultimul an vârsta la care încep elevii să consume droguri este de 12 ani.

”În puține cazuri mai sunt tineri care încearcă să înlocuiască etnobotanicele cu medicamente, codeină și alte medicamente pe care le găsesc prin casă și au auzit ei că au ceva efecte asemănătoare cu drogurile. Dar pentru că sunt așa mici, de la farmacie nu pot cumpăra fără rețetă, așa că  într-un final revin la etnobotanice”, mai povestește Mihai Copăceanu.

Furnizorii  principali sunt internetul și copiii mai mari, modalități care le ușurează accesul la droguri și nu îi supune la riscuri prea mari de a fi depistați de poliție.

Majoritatea ”prafurilor” dau dependență și unii tineri încearcă să le înlocuiască cu marijuana, iar așa ajung să consume regulat cel puțin două tipuri de droguri, la 12-13 ani.

Anturajul mai important decât familia                                                   

Casa Olarului – centrul de tratament pentru dependența de alcool, droguri, jocuri de noroc  de la Șura Mică este unul dintre locurile în care ajung adolescenții care se apropie de 18 ani și se luptă cu dependența de ani de zile.

”Consumul începe în adolescență pentru cei mai mulți, pe la 13-14 ani și ajung să consume de obicei din cauza anturajului. Și se apucă inițial de etnobotanice căci sunt mai ieftine, pun mai mulți bani și cumpără un pachet. Apoi încep să mărească doza și în scurt timp ajung dependenți. Copiii provin din toate mediile, sunt și tineri din familii organizate, cu o situație materială bună, dar sunt și copii din familii în care unul sau ambii părinți sunt plecați la muncă în Germania, iar ei rămân cu bunicii”, spune psihologul centrului, Gabriela Bălan.

Presiunea anturajului îi determină să consume și când ies dintr-un centru vindecați, cad pradă tentației cei cu o insuficientă maturitate emoțională.

”Ei motivează că nu se pot distanța de anturaj, că e un refugiu pentru ei, în condițiile în care simt că părinții nu îi înțeleg și nu pot comunica eficient cu ei. Mulți foști dependenți povestesc că ei nu reușeau să înțeleagă ideea de distracție, de destindere fără droguri”, mai povestește Gabriela Bălan.

Blogul Adevarul

Ce trebuie să ştie părinţii despre homeschooling – şcolarizarea la domiciliu: beneficii şi dezavantaje

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 5 mai 2015

646x404 (2)

(foto: Eduard Enea)

Când educaţia statului îţi oferă multiple şi repetate dezamăgiri sunt părinţi ce optează pentru educaţia acasă (homeschooling). De fapt, succesul unor iniţiative personale sau civice e concecinţă ca reacţie la dezamăgirea statului. Şi cetăţenii responsabili nu mai au aşteptări şi nu mai aşteaptă şi încep să-şi creeze proprile condiţii favorabile de trai. Aşa este şi cu educaţia.

Din păcate, nu avem o legislaţie în acest sens, învăţământul este obligatoriu în România, iar soluţia identificată de unii părinţi este aceea de a-şi înscrie copilul la şcoli din străinătate (şcoli umbrelă) şi de a realiza lecţii şi teme online. Asociaţia Home Schooling România li exemplele a sute de părinţi ne arată că ceva bun poate funcţiona şi în România. Din păcate, prea puţini părinţi preferă să-şi educe copiii acasă.  Unul din principiile funcţionării acestei alternative este acela că acasă părintele poate individualiza programa, tipul şi stilul de predare-învăţare, ceea ce e mult mai dificil în şcoala de masă alături de 25-30 de elevi, indiferent de experienţa profesională a profesorilor. Într- o manieră schematică şi utilă am putea creiona câteva avantaje şi dezavantaje. Avantaje: Alternativa optimă la experimentele învăţământului de stat postdecembrist cu toată instabilitatea şi toate dezavantajele arhicunoscute de noi toţi;

Flexibilitatea studierii disciplinelor (un copil poate studia într-un an o materie şi următorul an o altă materie într-o ordine pe care părintele şi/sau el o alege);

O învăţare cu plăcere, prin descoperire şi fără obligaţii sau sarcini riguroase, fără teste înfricoşătoare şi teze la fiecare semestru;

Apelarea la un meditator (ceea ce se întâmplă deja dacă calculăm că astăzi sunt copii ce primesc meditaţii deja la 3,4 discipline săptămânal); Folosirea unei filosofiii educaţionale, a unor materiale şi manuale variate concomitent sau alternativ şi a unei tehnici moderne (lecţii multimedia, activităţi interactive, CD, DVD-uri). Vorba americanilor:  Dacă copilul iubeşte calculatorul să-l facem să înveţe la calculator; Folosirea metodelor pe care părintele le consideră eficiente pentru propriul copil. Şi metodele pot fi schimbate de la o zi la alta; Evitarea unui mediu şi anturaj cu risc pentru copiii. Mulţi părinţi consideră că factorii de influenţă negativă, fie agresivitate ori consumul de substanţe sunt regăsiţi în mediul şcolar şi astfel acasă copiii pot fi feriţi;

Părintele petrece mult mai mult timp cu propriul copil, este provocat în a-l cunoaşte şi îl poate învăţa aşa cum doreşte. Aceasta cred că este cel mai mare avantaj în defavoarea părinţilor care îşi trimit 6-8 ore copilul de acasă, apoi la meditaţii lăsând totul în seama şcolii şi absolvindu-se de orice altă obligaţie educaţională. Dezavantaje – Insuficienta pregătire a părinţilor.

Cu timpul, disciplinele vor avea un grad înalt de dificultate şi complexitate, iar părinţii pot întâmpina dificultăţi în explicarea unor lecţii. La specializare se adaugă şi faptul că părinţii nu au nici experienţa pedagogică a profesorilor. Ai încercat 3,4 metode şi ce te faci când ajungi să predai ca părinte (medic) o disciplină precum fizica de clasa a 11-a? – Socializarea. Părinţii de acasă afirmă că dimpotrivă copiii lor socializează foarte bine, că au prieteni. Dar una e să socializezi într-un mediu restrâns, cu cine pofteşti şi alta într-o şcoală cu 800, 1200 de elevi mai mici sau mai mari, fiecare cu particularităţile vârstei lor. –  Disciplina. La şcoală elevii învăţă să respecte un program, o ordine, să efectueze în mod organizat anumite activităţi. Învaţă să se comporte cu ceilalţi colegi, cu profesorii, oamenii maturi, cu dirigintele şi directorul şcolii, învaţă expus fiind la experienţe de viaţă. Copiii învaţă prin experienţă şi experienţele din şcoală aparţin şcolii.  – Competiţia. Copiii de acasă pot participa la concursuri, dar în colectivitate, copiii sunt într-o perpetuă competiţie cu cei mai buni. Tot experienţa îi va învăţa cum să înveţe, ce să înveţe, să înveţe în echipă etc. În şcoală, copiii mai mari pot fi modele. – Abilităţi sociale. Indiferent de decizia părinţilor, copiii, cu educaţia acasă sau nu, tot în societate vor fi nevoiţi să trăiască şi să muncească.

Abilităţile dezvoltare prin relaţionarea cu colegii de bancă, clasă şi şcoală vor fi dezvoltate şi transferate la locul de muncă. Să ai răbdare, să accepţi nereuşita, să legi prietenii, să fii proactiv, prosocial etc. sunt abilităţi şi calităţi care se pot dezvolta mai bine în colectivitate -Activăţi organizate.

Ore şi pauze, fără prelungiri, teme, şi activităţi de grup, implică un alt timp de învăţare din partea copiilor. Nu ai terminat lecţia, timpul a trecut. Acasă, după cum spunea un părinte, poate învăţa ce-i place, dacă vrea întreaga săptămână poate învăţa doar istoria… şi în perspectivă. Ori în viaţa reală deadline-uri sunt importante. Viaţa reală chiar nu ne-o facem după plăcere şi dispoziţie. – timp şi resurse şi generalizare.  Din păcate, nu orice părinte îşi poate permite şi nici orice copil. Dar consider, totuşi, că într-o societate democratică educaţia este extrem de importantă şi statul este obligat să permită fiecărui copil să fie educat la cele mai bune standarde şi dacă aceasta înseamnă homeschooling, de ce nu?

Citeste mai mult: adev.ro/nnvhne

GANDURI DE LA OXFORD...

Încă un elev a fost ucis! Ce facem noi, oamenii, ce faceţi voi, instituţiile? Cum prevenim?

 

 

Imaginea

Articol scris pentru Blog Adevarul la 18 februarie 2013 ca urmare a cazului elevului ucis in drum spre şcoală la Târgoviste in aceeaşi zi (photo:www.bebelu.ro)

Astfel de ştiri tragice apar foarte des în presa din ţara noastră, semn că fenomenul criminalităţii în şcoli este unul de maximă importanţă ce necesită măsuri urgente. Azi la Târgovişte un elev a fost ucis!

Violenţa în şcoli nu este datorată unor factori individuali, personali, situaţionali, ea are cauze complexe şi deci implică actori şi acţiuni multiple (familia, şcoală, poliţia, comunitatea, Guvernul etc). Cercetările ne arată că în mare parte din cazuri există nişte semne de avertizare ale acestor acţiuni grave.

Ce măsuri pot fi luate? S-au elaborat studii, cercetări şi s-au gândit programe naţionale (unele eficiente) susţinute de guverne cu costuri de milioane de dolari pentru a preveni violenţa în şcoli (din păcate nu în România) pentru reducerea fenomenului. Şi evidenţele sunt grăitoare!

FAMILIA: Deseori familia tratează cu iresponsabilitate, indiferenţă şi erori aceste situaţii. Îmi amintesc de un caz al unui elev violent în şcoală la care lucram că psiholog. După o bătaie cu sânge în şcoală au fost anunţaţi părinţii şi s-au prezentat (cu greu) la şcoală. Am avut întâlniri repetate individuale şi de grup la care au participat şi dirigintele, direcţiunea, elevii în cauză, psihologul şi prima reacţie a tatălui a fost: ”A!€œ Da, eu i-am spus să îl bată pe ăla”. În repetate cazuri, părinţii acestor mici infractori sunt lipsiţi de orice grijă şi acţiune şi nu adoptă nicio măsură, ba chiar încurajează şi ameninţă. Câte sancţiuni sunt aplicate în România părinţiilor iresponsabili ?

Programe de prevenire din timp care să adreseze pe de o parte comportamentul violent, dar şi problemele emoţionale, sociale şi comportamentale. Însă cine le creează, derulează şi susţine? Sunt ele o prioritate a şcolii, Inspectoratului Şcolar, Poliţiei, Primăriei, Guvernului? Mă tem că nu.

Monitorizarea elevilor cu risc crescut, a elevilor agresivi, impulsivi, instabili, cei care au în antecedent acte cu scop şi conţinut agresiv, cei ce frecventează sau aparţin unor găşti de delincvenţi, cei cu multe absenţe şi cu note slabe. Şi deseori ei sunt binecunoscuţi de către elevi şi şcoală.

Psihologii. Numărul de psihologi în şcoli este foarte mic. Psihologul se ocupă de la elevii de grădiniţă până la cei de clasă a 12-a, fiecare cu solicitări multiple, diferite. Ce poate face un psiholog la 600 sau 800 de elevi? Ba, am mai întâlnit printre colegii mei psihologi ce aveau două şcoli plus o grădiniţă în responsabilitatea locului de muncă.

Măsuri de securitate crescută. Paznici, gardieni şi poliţişti. Întâlneşti în România situaţii când gardianul şcolii este prieten bun cu elevii delincvenţi. Unii dintre aceştia firavi prin statură şi temperament nu sunt pregătiţi şi nici abili pentru funcţia şi rolul lor important.

Măsuri pentru elevii agresivi. Ce păţeşte un elev? Care sunt procedurile de intervenţie? Care sunt soluţiile? Este pedepsit cu o mustrare scrisă sau cu o notă scăzută la purtare? Când acestuia chiar nu-i păsa. Ce alte măsuri are şcoală, nu de pedepsire, ci de prevenire, de tratare a delincvenţei, de reabilitate a elevului în cauză, a îmbunătăţirii situaţiei lui în şcoală şi societate?

ŞCOALA: climatul de la scoala, educatia, suportul si intervenţiile concrete sunt esenţiale. Se impun ore şi programe de prevenire eficiente constante, repetate, pe termen lung (unele cu începere chiar din clasele mici sau gradiniţă) a violenţei în şcoli, consumului de alcool şi altor droguri, nu simple prezentări sau proiecte sporadice. Poliţia se justifică că susţine programe în şcoli când de fapt sunt doar nişte prezentări plicticoase la care participă un agent cu siguranţa în şcoli, plictisit şi el repetând acelaşi instrucţiuni şi ameninţări pe la n şcoli şi licee, prezentări făcute la grămadă, în sala de sport, care realmente NU au niciun efect in prevenirea violentei. Nici afişele, nici pliantele sau alte campanii în presă se pare că nu îşi ating scopul. Directorii de şcoli trebuie să prezinte o poziţie fermă şi intransigentă.

COMUNITATEA: Aici stam foarte prost. Prost de tot! Colegii elevilor sunt cei care ştiu prea bine relaţiile şi conflictele între tineri şi sunt pasivi şi indiferenţi (nu reacţionează, nu anunţă, nu se bagă, sau le e frică sau le e ruşine,etc), paznicii şcolii, profesorii, diriginţii, trecătorii, părinţii şi familia. Nu poţi asista cu indiferenţă sau chiar cu umor sau nu poţi trece pe stradă nepăsător la scene groaznice de violenţă!

Multiple Instituţii

Colaborare eficientă, repet eficientă tovarăşi şi tovarăşe, nu doar €œparteneriate pe hârtii ”bifate” între Inspectoratele Şcolare, Poliţie, Protecţia Copilului, Agenţiile Antidrog şi, de ce nu, ONG-uri şi instituţii religioase (e.g Biserici).

Modificarea legislaţiei nu rezolvă criminalitatea din şcoli. Dar Guvernul? Guvernul ce face? Poate oferi 450.000 de euro precum în alte ţări europene pentru un program de câţiva ani de prevenire nu doar a violenţei, dar şi a abuzurilor sexuale, agresivităţii, rasismului, etc?

Până când !!!

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Consumul de DROGURI. O abordare psiho-socială.

Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.

Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.

În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3]. Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].

În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].

Comorbiditate:

Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.

Influenţa socială:

Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].

Probleme de familie:

Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.

Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].

Probleme la locul de muncă:

40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].

Legalizarea. Posibile consecinţe

Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.

Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]

Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].

Simbol cultural

Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.

Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].

Costurile sociale sunt enorme.

În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.

Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului

Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].

În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.

Care sunt soluţiile?

Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].

1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.

(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)