GANDURI DE LA OXFORD... · RELIGIUNE

„După Dealuri” la Londra. Receptări şi gânduri

„După Dealuri” la Londra. Receptări şi gânduri

articol scris pentru Contributors publicat Marti, 27 noiembrie 2012

„Cristian Mungiu a oferit o descriere splendidă şi înfricoşătoare a iraţionalităţii şi fricii în inima neagră a Europei” (The Guardian).

Festivalul de Film Românesc de la Londra a început joi seara, 22 noiembrie, cu proiecţia filmului „După Dealuri” (Cristian Mungiu). Sala Cinematografului Renoir a fost superplină. Am plecat din Oxford în grabă, deşi trenurile întârziaseră. Am auzit şoapte în româneşte şi englezeşte, dar nu toţi erau români, nici englezi pentru că Londra nu (mai) este un oraş locuit doar de britanici. Filmul a fost precedat de cuvântul directorului festivalului, doamna Ramona Mitrică şi de expunerile E.S. dl Jinga, ambasadorul nostru la Londra, Eugen Şerbănescu, directorul Centrului Naţional al Cinematografiei şi Mike Phillips. Surpriza şi bucuria serii a însemnat prezenţa celor două actriţe minunate şi modeste, Cristina Flutur şi Cosmina Stratan. Ele au răspuns cu sinceritate, căldură, prietenie şi umor la fiecare întrebare din sală, astfel că seara s-a întins până târziu spre orele 23.00.

Despre film

A fost un film sensibil, tragic şi meditativ. Un film pe care spectatorii din Londra l-au primit în prima parte cu umor. Umor negru. S-a râs repetat la secvenţele ce păreau de poveste, la modul în care religia creştină ortodoxă era prezentată cu toate cutumele şi „iraţionalităţile” ei aici, într-o societate britanică civilizată, cultă, care a depăşit parcă demult această fază românească de Ev Mediu. S-a râs când Alina a început să bifeze pe o listă cu 464 de păcate pe cele săvârşite de ea. S-a râs când a trebuit să postească, să se spovedească, deşi nu avea niciun minim de cultură bisericească şi nicio cunoaştere a regulilor creştineşti.

Religia e prietenă bună cu ştiinţa: medicul sugerează că e spre binele pacientei să se întoarcă la mănăstire, în linişte, pentru că în spital nu mai sunt locuri („Să stea câte două în pat”!!!) şi îi prescrie „un medicament mai scump şi unul mai ieftin. Vă descurcaţi voi, maică!”. Acelaşi medic îşi face semnul crucii, poartă discuţii simple, e religios şi nu profesionist; având în faţă un pacient cu tulburări psihice, el îl externează şi-i trimite stareţului nu o listă cu recomandări medicale pentru Alina, ci un pomelnic pentru rugăciuni („Să se facă rugăciuni că o ajută!”). Englezii şi ceilalţi din sală au tratat cu umor toate aceste secvenţe ce păreau simbolice (de exemplu: sărutarea mâinilor preotului, ritualul mesei, regulile din mănăstire), iar apoi pe măsură ce filmul prezenta imagini ce inspirau frică şi îndignare, spectatorii deveneau serioşi şi marcaţi de întorsătura acţiunilor. Lângă mine o tânără asiatică se ghemuise în scaun privind şocată cum Alina este ţintuită pe lemn, legată cu lanţul câinelui, înfometată şi supusă chinurilor antiumane. Sfârşitul tragic, moartea ei era neprevăzută.

Dar filmul prezintă indirect şi acea Românie post-comunistă (deşi încă cu racile comuniste), cu orfelinate, copii ai străzii, sărăcie, minciună, drumuri grele, spitale vechi, servicii neevoluate, iraţionalitate şi iresponsabilitate în instituţii, prostie şi corupţie. O Românie nedreptă.

M-a suprins:

a)      Ceea ce m-a surprins a fost preotul creat de Mungiu, de o bunătate şi o conştinciozitate exemplară. El dă răspunsuri creştine şi are o atitudine duhovnicească. Mi se părea  că acest preot se contrazicea cu imaginea preotului real de la Tanacu, un preot impulsiv, instabil şi intransigent. Preotul lui Mungiu era îngăduitor, patern şi deciziile sale erau totdeauna supuse deliberării comune cu obştea mănăstirii, el pleca mereu inima la rugăminţile Voichiţei.

b)      Ceea ce m-a suprins a fost finalul nesperat. Mi-aş fi dorit ca britanicii să cunoască puţin şi din ce a urmat, din judecarea cazului şi condamnarea preotului şi a călugăriţelor, din reacţia tâmpită, nedemnă şi inconsistentă a BOR-ului şi mai ales mi-aş fi dorit secvenţe din ritualul profund de înmormântare, încărcat cu puternică emoţie.

Mesaj

O întrebare a publicului era tocmai despre mesajul filmului. Actriţa Cristina Flutur a răspuns că fiecare din sală trebuie să plece cu ceea ce el crede şi să preia ceea ce este potrivit stării sale. Când britanicii au aflat că „După Dealuri” are la bază o tragedie adevărată, spiritele s-au agitat şi întrebările au curs.

Cosmina a mărturisit că cel mai greu moment din rol a fost la spital, când prietena sa, Alina, era declarată decedată şi nu a putut avea nicio reacţie: „Eu doar priveam, în acea stare tensionată, şi mi-a fost greu să mă abţin, aş fi vrut să zic ceva, dar n-am avut replică în scenariu.”

Iar pentru Cristina, secvenţele răstignirii pe cruce au fost tulburătoare: „Când eşti legată cu forţa simţi violenţa actorilor care te leagă. Nu te poţi preface! A fost foarte greu pentru mine”.

Efect

a)      Vizionarea filmului a avut un efect imediat asupra mea, a prietenilor mei şi sunt sigur că şi asupra altor persoane. A generat o trăire atât de puternică, încât atunci când a apărut Cristina Flutur pe scenă ne-am bucurat că ea era în viaţă şi am sărit să o îmbrăţisez.

Mai departe, Cosmina, ce venise cu mine din Oxford, a doua zi, a explorat toate relatările din presă despre „cazul Tanacu” şi a citit on-line cartea doamnei Tatiana Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu. Acesta este un efect important. Filmul nu te lasă nepăsător, te trimite la meditaţie şi lectură.

b)      Festivalul de Film Românesc de la Londra are acest merit de a prezenta filmele bune ale României şi regizorilor români şi, mai mult, de a aduce în mijlocul iubitorilor de artă actori de renume, care sunt onoraţi astfel într-o capitală europeană. Victor Rebengiuc va fi prezent cu „Medalia de onoare”. Au sosit actriţele Rodica Lazăr („Principii de viaţă”), Mihaela Sîrbu („Toată lumea din familia noastră”) şi Ana Ularu („Periferic”). Succesul festivalului a determinat ca filmele româneşti să fie preluate de cinematografele britanice. Iată, festivalul are un rol de ambasador al culturii române în Marea Britanie.

Sfârşit

„După Dealuri” nu este un film uşor de vizionat. Te îngrozeşte şi te trezeşte la realitate, o realitate crudă nu desprinsă din istoria străveche a ţărilor române, ci una contemporană a anului 2005. O învăţătură despre tainele naturii umane şi despre confuzia gravă pe care o fac preoţii când „tratează” tulburările psihice cu metode „duhovnicesti” („Oare a avut ea un păcat şi nu l-a mărturisit?”). O atenţionare asupra gravelor erori şi a inculturii în ceea ce priveşte religia, practicile şi combinarea lor cu superstiţiile şi magia. Filmul arată şubrezenia şi iraţionalitatea ritualurilor religioase executate într-un loc considerat sfânt. Dragostea, bunătatea, iertarea, pacea şi liniştea din mănăstire sunt înlocuite de ură, suferinţă, chinuri, flagelări şi moarte. Moartea nevinovată a unei tinere într-un loc în care oamenii merg să-şi vindece şi să-şi mântuiască sufletele. Cred că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să-şi cureţe uscăturile şi să-şi reevalueze strategiile şi acţiunile, şi să preţuiască ştiinţele medicale şi psihologice . 

Reclame
RELIGIUNE

COMENTARIU LA CRITICA NOULUI ATEISM.M NEAMTU

Să nu ne amăgim! Comentariu la „Critica noului ateism” semnat Mihail Neamţu.

În numărul din noiembrie al revistei de cultură „Idei in Dialog” (nr 62), Mihail Neamţu, teolog, filosof, eseist, istoric al ideilor, şcolit la instituţii de renume din insula britanică aducea in discuţie noua situaţiune a ateismului modern într-un articol intitulat „Critica noului ateism”, un articol nu prea lung şi nici prea convingător. Lucrurile sunt puţin altfel. Pentru a înlesni lectura cititorului voi împărţi comentariul meu pe puncte.

1. Întâi o să încep de la însuşi titlul articolului. Titlul este „Critica noului ateism” însă o lectură simplă şi atentă nu ne va dezvălui niciun fel de critică a ateismului modern, autorul rezumându-se doar la prezentarea succintă a propagandei ateiste din 2008 din Anglia prin inscripţionarea autobuzelor londoneze (informatie incompleta: au fost inscripţionate autobuze şi din alte oraşe britanice Oxford, Birmingham), apoi înşiră câteva interogaţii şi în final discută absenţa confruntărilor teologice-filosofice din România. În opinia mea, orice critică pertinentă, indiferent de subiect dar mai ales în cazul de faţă când autorul, teolog, îşi propune să critice noul ateism, se face punctual, prin prezentarea de argumente, cu o consistenţă internă şi bineînţeles un fir logic ceea ce nu reiese din structura şi conţinutul articolului domniei sale. Deci, titlul este nu doar unul îndrăzneţ ci şi nejustificat. Autorul face, aşa cum el însuşi va menţiona mai jos, doar nişte constatări („aceste constatări vor merge mai departe”), nicidecum o critică a noului ateism. Mă întreb oare de ce a oferit acest titlu?

2.“Sociologii atestă vivacitatea faptului religios la concurenţă cu alte forme de angajament public.” O afirmaţie generală lipsită de argumentaţie. Care sociologi? Care vivacitate? Autorul nu menţionează nicio cercetare sociologică în sprijinirea declaraţiei sale. Deci o declaraţie lipsită de suport şi prin urmare invalidă. Sociologii ar putea constata după părerea mea răspândirea unui anumit tip de comportament religios în cadrul unor categorii sociale nereprezentativă pentru populaţia ţării noastre. Ori acest fapt nu reprezinta un indicator al credinţei creştine autentice. Comportamentele umane şi inclusiv comportamentul religios în ultimă instanţă pot fi cauzate de anumite circumstanţe absolut ocazionale şi fără prea mare valoare pentru subiect. Bunăoară, mersul la biserică duminical “că aşa-i bine” si “a pune o lumânare” sau “imbulzeala de la pelerinaje” pot fi consistente cu credinta persoanei care într-o altă duminică va participa la un meci de fotbal sau la un concert rock dar nu reflecta o “vivacitate profund crestina”.

3.“Pelerinajele tradiţionale se bucură de o uriaşă popularitate.” O afirmatie reala. Dar aici iarăşi îl contrazic pe distinsul teolog pentru exemplul oferit, căci nici macar existenţa acestor pelerinaje “nu foarte tradiţionale”, in cazul de fata, nu reflectă esenta credinţei ci doar forma de manifestare a unor oameni religiosi. Pelerinajele în masă având scop închinarea la moastele sfinţilor, au la bază o credinţă preponderent magică. În suportul acestei afirmaţii avem proprile mărturii ale participanţilor intervievaţi de reporterii televiziunilor. Răspunsurile sunt realmente şocante. Puţinătatea sau chiar absenţa credinţei, analfabetismului religios se reflectă în dorinţa lor de a săruta moaştele doar pentru a obţine vindecare de boli imediată, sănătate, implinire socială, reusita şi noroc. Apoi propriul lor comportament barbar, imbulzeli, injuraturi, agresiuni,etc nu este demn de un credincios evlavios.

4. A treia afirmaţie “În Grecia, Cipru, Polonia, România ori Serbia, cercurile politice mimează o relaţie de bună vecinătate şi cooperare cu aproape toate cultele.” “Activitatea ierarhilor” şi “finanţarea locaşurilor sfinte” plus ceea ce a omis autorul să afirme şi anume acordarea unui procent bănos semnificativ pentru salariile preoţilor de la bugetul de stat într-adevăr “se bucură de sprijinul Statului”. Bucurie de care nu se împărtăşesc ceilalţi preoţi creştini neortodocşi şi nici celelalte culte neoprotestante din ţările europene. Orice comentariu în plus devine de prisos cunoscând prea bine raţiunea oferirii acestor finanţări de la Guvern şi scopurile clasei politice româneşti care asistă la serviciile religioase publice şi susţin proiectele bisericilor tocmai pentru obţinerea de avantaje electorale. Să nu ne amăgim.

5. „De aproape două decenii n-a fost consemnată nici o dezbatere cu scântei între breasla teologilor şi cea a gânditorilor critici”. Aici comentariul meu se extinde. N-a existat nicio dezbatere între cele două tabere sunt întrutotul de acord. Dar hai să vedem şi de ce. Întâi deoarece, în România nu există o “breaslă a teologilor”. Şi îl invit pe domnul Neamţu să încerce să definească breasla teologilor şi să ne ofere o listă a acestor teologi români. Aruncând o privire asupra ultimilor două decenii dar şi căutând în prezent sau chiar în trecut, în România s-au afirmat două sau prin excepţie trei nume de teologi, unul fiind binecunoscutul, chiar mentorul autorului, arhidiaconul prof. Univ. Dr. Ioan Ică jr de la Sibiu. Teologul, după cum bine ştiim, se defineşte şi prin dimensiunea şi calitatea operei sale teologice. În afară de preotul profesor Ioan ceilalţi sunt minori. De fapt întreaga istorie a României nu a înregistrat decât un singur teolog, recunoscut pe plan internaţional şi anume magistrul Dumitru Stăniloae. Da, avem scribi bisericeşti, istorici bisericeşti, academicieni, puţini şi slabi exegeţi, copişti, avem oratori şi buni predicatori, avem păstori, ierarhi cu abilităţi antreprenoriale dar NU teologi. Deci sintagma “breasla teologilor” e falsă. De cealaltă parte nici breasla filosofilor chiar dacă aici s-ar putea înşira mai mulţi membrii nu s-a ocupat de o dezbatere cu absolvenţii de teologie deoarece nu au fost interesaţi de astfel de dezbateri din moment ce încă mai au mult de muncă în sfera filosofiei româneşti, în traducerile din operele clasice,etc.

Mergând mai departe, vocile oficiale ale Bisericii nu se vor ocupa de chestiuni de natură intelectuală deoarece pe de o parte sunt dificile de abordat tocmai pentru că nu există personajii competente şi în final pentru că astfel de dezbateri gen “raţiune-credinţă” nu rezultă cu niciun profit pentru biserica pravoslavnică (dimpotrivă ar crea suspiciuni şi problematici teologice) în comparaţie cu declaraţiile de presă despre canonizarea sfântului cutare sau despre organizarea pentru a doua oară în aceeaşi săptămână a pelerinajelor orăşăneşti amintite chiar de teologul Neamţu.

6. Spre deosebire de clericii celorlalte biserici creştine nebeneficiari ai sprijinului financiar lunar de la stat, clericii români sunt mai comozi şi de aci şi răspunsul pentru o altă întrebare ridicată de autorul articolului: “de ce nu există un studiu doct şi o cercetare interdisciplinară despre confruntarea socială a Ortodoxiei cu modernitatea?”  Doar în clipa în care biserica va deveni biserică şi statul stat, numai atunci când credincioşii nu vor mai ingreuia buzunarele preoţilor cu multime de pomelnice şi euro, în clipa aceea s-ar putea deştepta minţile aţipite ale clericilor suferinzi de autism şi (probabil) vor încerca să gândească şi să ofere soluţii la problemele sociale contemporane. Ca fapt divers, unul dintre binecunoscuţii clerici ortodocşi, nu român, ci englez 100%, că tot vorbim de Anglia, mitropolitul Kallistos Ware de la Oxford, sublinia cu insistenţă că niciodată nu a pretins niciun bănuţ de la biserică ci s-a mulţumit timp de aproape 40 de ani cu leafa de la universitate fapt care l-a făcut mult mai responsabil faţă de slujirea preoţească şi atent la probleme credincioşilor. Şi roadele muncii sale neremunerate se observă din efectul scrierilor şi conferinţelor sale şi a numeroaselor convertiri la Ortodoxie din Marea Britanie şi din alte ţări. Distinsul teolog român a uitat tocmai un important verset biblic şi anume: „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Ev Matei, 7.3.). Arătând cu degetul spre englejii atei a uitat să ia în seamă şi să dezbată ceea ce se întâmplă realmente în propria ogradă.

Dar ca unul care a trăit în Anglia ar fi trebuit să menţioneze în articolul domniei sale următoarea evidenţă: concomitent cu mişcarea ateistă, Biserica Anglicană, ia poziţie: pe de o parte îşi pregăteşte cu seriozitate proprii slujitori ai altarului activi nu doar în misiunea şi activitatea pastorală dar şi în dezbaterea interdisciplinară şi pe de altă parte işi pregăteşte proprii credincioşi. Bunăoară pentru a deveni preot paroh trebuie să studiezi şi să munceşti pe bune un număr considerabil de ani şi nu în universităţile laice, ci în şcolile speciale ale Biserii Anglicane. Cu alte cuvinte, formarea preoţilor o face doar biserica nu zecile de univerităţi de stat prin simple cursuri la zi sau f.f. În cel de-al doilea rând, Biserica Anglicană deţine peste 4.470 de şcoli confesionale. Din numărul total de şcoli primare 25.3% sunt şcolile Bisericii Anglicane. În România, biserica se îngrijeşte mai mult sau mai puţin de şcolile de teologie care confecţionează popi în cantităţi uriaşe, ceilalţi tineri nefiind luaţi în seamă.

Revenind la întrebarea despre neexistenţa unui dialog între teologie şi filosofie acest fapt poate fi explicat ca urmare a constatării modului de funcţionare a învăţământului teologic românesc. De fapt al întregului sistem de învăţământ românesc unde datoria studentului este simplă „copy + paste”, adică asistă la cursuri tăcut, ia notiţe sau xeroxează suportul de curs, îl memorează şi la examene readuce în conştiinţă ceea ce a memorat.

Ori învăţământul britanic şi chiar întreaga societate britanică încurajează gândirea critică, argumentarea logică dar mai ales disputa de idei şi opinii. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă a cărei reprezentanţi au absolvit aceleaşi şcoli tradiţionale româneşti politica este de supunere înaintea Despotului (cf originalului grecesc) care nu este altul decât episcopul. Vezi cântarea de glorificare a episcopului la intrarea şi ieşirea din biserică:  Pe Stăpânul (despot) şi Arhiereul nostru Doamne în păzeşte întru mulţi ani, întru mulţi ani Stăpâne! Arhiereul care se identifică cu Stăpânul. Tirania. Orice polemică de idei între preot şi episcop se sfârşeşte prin decapitarea preotului. Deci aceştia nu numai că nu au curajul de a aborda provocările modernităţii din cauza fricii, dar nici nu au fost formaţi pentru aceast comportament de bun simt. Spre deosebire de preoţii ortodocşi români, preoţii din Biserica Anglicană sau din Biserica Romano-Catolică prezintă o altă poziţie faţă de episcop şi faţă de societate. Întâi deoarece relaţia dintre un preot şi un episcop nu este de supunere ci de o anume egalitate. Mai mult, statutul preotului implică o independenţă faţă de episcop. De exemplu, un episcop nu poate vizita parohia unui preot anglican decât in urma invitaţiei preotului paroh. Trezvia şi luciditatea anglicanilor se explică şi prin faptul că formează preoţi cu dublă specializare şi care, după cum spuneam, sunt implicaţi activi în dialogul cu filosofia, medicina, psihologia, fizica, matematica, astronomia, bioetica, provocări ale lumii moderne.

În concluzie, sunt de părere că articolul domnului Mihail Neamţu este pretenţios. Nu face o critică a noului ateism, nu are consistenţă minimă necesară unui articol semnat de un gânditor de talia domniei sale şi ceea ce este mai grav, prezintă judecăţi distorsionate a faptelor din ţara noastră în comparaţie cu cele din Marea Britanie.

Mihai Copăceanu