Blogul Adevarul · Jurnal de Rumânia

Regele Mihai: O altă Românie!

Regele Mihai a împlinit 92 de ani. O viaţă plină de evenimente istorice de maximă importanţă pentru destinul României. (text publicat pe Blogul Adevarul la 26 oct 2013 )

Am avut nepreţuita onoare de a-l întâlni pe Majestatea Sa la Londra, când a fost preţuit de oficialităţile Marii Britanii, la Bucureşti şi la Sâvărşin. Am simţit instant măreţia şi excelenţa unui mare om şi totodată modestia din cuvintele calde şi conduită.

În urmă cu câţiva ani Majestatea Sa îşi exprima dorinta pentru România: Aceasta este dorinţa mea cea mai fierbinte pentru poporul român: să fie unit şi să se gândească la viitor. Nu numai la cel personal, deşi si acela este important. Dacă eşti parte din ţara ta, trebuie să te pui in slujba ţării.

Regele Mihai s-a pus pe drept cuvânt în slujba ţării încă de la vârsta de 6 ani iar apoi în plin război mondial în 1940, la 19 ani, când tronul i-a revenit pentru a doua oară. 45 de ani în exil nu a încetat să-şi iubească ţară şi să o slujească.

În timpuri moderne Majestatea Sa „a militat pentru intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piaţă, păstrarea culturii naţionale, respectarea adevărului istoric, respectarea şi garantarea proprietăţii private, consolidarea statului de drept şi a democraţiei în ţara noastră.”

O ALTĂ ROMÂNIE !

Am trăit două seri preafrumoase la Bucureşti când pentru câteva ceasuri emoţia apartenenţei la o altă Românie mi-a cuprins sufletul. Era o ţară depărtată de toate necazurile mediatice, o ţară în care domnea onoarea, demnitatea, respectul, politeţea, bunacuviinţa, iubirea de patrie, memoria, istoria şi datoria de a crea un viitor bun pentru generaţiile ce vor urma. Alteţa Sa Regală Principele Nicolae a găzduit joi seara în Sala Regilor a Palatului Elisabeta un prim eveniment pe care l-a dedicat studenţilor şi absolvenţilor români din străinătate. Pe drept cuvânt un eveniment de excepţie demn de toată cinstea.

În discursul Princepelui Nicolae s-au distins valorile pe care Monarhia le respectă şi le susţin, valori eterne ale umanităţii şi implicit ale României. Sebastian Burduja fondatorul LSRS a rostit adevăruri despre rolul tinerilor, numindu-i resursa strategică de care România are nevoie.

646x404

  1. A doua seară, la Ateneul Român, Principesa Margareta a organizat pentru a cincea oară un concert de excelenţă, avându-l ca invitat pe violonistul Giuliano Carmignola şi sub bagheta maestrului Christian Badea, cu scopul strângerii de fonduri pentru sprijinirea tinerilor artişti talentaţi din familii cu venituri modeste. La finalul concertului tinerii bursieri ai fundaţiei pricipesei, şi-au expus operele în foaierului Ateneului şi au răspuns cu modestie la fiecare întrebare. Principesa Margareta împreună cu Regele Mihai au înfiinţat încă din 1990 fundaţia care îî poartă numele şi prin care a dezvoltat proiecte pentru copii, bătrâni, familii defavorizate sau tineri talentaţi.
  2. Contrastul dintre cele două Românii părea fără explicaţie: într-o perioadă când urechile noastre aud doar furturi, corupţie şi minciună, în aceeaşi ţară cineva promovează reînnoirea socială a României, voluntariatul şi sprijină în mod real pe cei neputincioşi. Privind pictura interioară a sălii Ateneului am zărit 25 de scene reprezentative din istoria poporului nostru prima cu Împăratul Traian şi ultima cu Regele Carol I şi regele Ferdinand. Oare cum ar fi arătat ţările române dacă Dumnezeu nu ne-ar fi binecuvântat prin cei 48 de ani de domnie ai Regelui Carol? Cum am fi scăpat de turci, cum ne-am fi cucerit Independenţa, cum ne-am fi redobândit Dobrogea sau cine ne-ar fi scris prima Constituţie? O Românie fără zecile de drumuri şi poduri, căile ferate, industrie şi economie şi chiar fără Universitatea din Iaşi si Bucureşti. Nu am răspuns… Evenimente zilele următoare
  3. Porţile Palatului Elisabeta vor fi deschise la 8 noiembrie şi Regele Mihai va fi prezent în acea zi de sărbătoare în mijlocul românilor. Alte evenimente speciale se vor desfăşura în zilele ce urmează la palat, la Sala Radio, la Muzeul Naţional de Istorie, Universitatea Naţională de Apărare Carol I şi în alte oraşe precum Cluj, Craiova sau Iaşi.
  4. La Mulţi Ani, Majestate !


    e

Reclame
Jurnal de Rumânia

Iulia MOTOC: triumful profesionalismului şi al moralităţii!

În sfârşit astăzi o veste bună pentru România prin alegerea judecătoarei Iulia Motoc la CEDO pentru o perioadă de 9 ani, alegere prin care se confirmă corectitudinea, acurateţea şi profesionalismul deciziilor la nivelul Consiliului Europei, acolo unde interesele meschine şi favorurile politice sunt excluse, acolo unde primează calitatea umană şi profesională.

Citeste mai mult: adev.ro/mu08s7

articol publicat initial pe Bloguri Adevarul la 1 oct 2013

În sfârşit astăzi o veste bună pentru România prin alegerea judecătoarei Iulia Motoc la CEDO pentru o perioadă de 9 ani, alegere prin care se confirmă corectitudinea, acurateţea şi profesionalismul deciziilor la nivelul Consiliului Europei, acolo unde interesele meschine şi favorurile politice sunt excluse, acolo unde primează calitatea umană şi profesională.

646x404

Numărul mari de voturi primite (132) în comparaţie cu cele 10 pentru judecătorul Panţîru şi 7 pentru judecătorul Streteanu, această delimitare precisă, ne dovedeşte extrem de limpede că nu a fost niciun dubiu în alegerea doamnei Motoc de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la Strasbourg. Spre onoarea nostră candidatura domniei sale s-a bucurat de o poziţie valoroasă cu desăvârşire. S-a distanţat în mod evident prin pregătirea profesională şi experienţa de judecător la instituţiile de prestigiu din Europa şi America.

Aşa cum se arată în decizie, candidatura judecătoarei Motoc a fost pe drept cuvânt „cea mai calificată candidatură”. Este o lecţie pentru România şi un semn de avertizare pentru instituţiile esenţiale ale ţării nostre şi mai ales pentru politicieni. Constat pe zi ce trece că din păcate România încă ar trăi într-o epocă uitată a Evului Mediu. Drept dovadă stă ruşinosul aviz negativ dat de comisiile juridice ale Parlamentului României în 26 iunie, aviz ce a venit pe aceeaşi traiectorie cu campania murdară desfăşurată în mod repetat şi nedrept de diverse publicaţii şi televiziuni de-a lungul ultimilor doi ani.

Într-un mod lipsit de orice etică jurnalistică diverse personaje comentau vulgar, atacau şi batjocoreau în platourile unor televiziuni de la aspecte personale din viaţa distinsei judecătoare până la ţinută la evenimente sau pasiunea pentru literatură.

A fost condamnabilă şi sper să nu se mai repete acea denigrare adusă persoanei Iulia Motoc care a ocupat încă din 2010 funcţia de judecător la Curtea Constituţională în zilele în care se vota suspendarea preşedintelui. Ori, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei iar jignirile şi atacurile aduse unui judecător al acestei instituţii de maximă importanţă pentru statul democratic sunt de fapt atacuri asupra instituţiei însăşi. De o ruşine fără margini pentru noi a fost intervenţia instituţiilor europene print apelul lor la actorii politici din România de a respecta deciziile Curţii Constituţionale. Adică alţii să ne poarte de grijă?

Aşa cum se defineşte, Curtea Constituţională, „este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, independentă faţă de orice altă autoritate publică” iar ponegrirea judecătoarei Iulia Motoc a însemnat de fapt ponegrirea Constituţiei României, a democraţiei şi a statului de drept. Sper ca răufăcătorii să nu scape basma curată!

Să luăm seama că doamna Motoc, a început ca judecător în ţară (Bucureşti) şi a continuat pe plan internaţional, să amintesc aici doar funcţia de Vice-Preşedinte al Comitetului pentru Drepturile Omului, reprezentant al României la Organizaţia Naţiunilor Unite (2010-2012) sau cea de Raportor Special al ONU pentru drepturile omului, s-a remarcat şi printr-o pregătire şi activitate academică de înaltă ţinută, întâi prin studiile serioase de drept şi filosofie, în România şi în Franţa, obţinând titlul de doctor în drept internaţional (Universitatea „Paul Cézanne” Aix – Marseille III, 1996) şi doctor în etică (Universitatea din Bucureşti, 1999) iar în prezent este profesor universitar şi conducător de doctorat la Facultatea de Ştiinţe Politice (Universitatea din Bucureşti) şi totodată director al masterului european în drepturile omului de la Veneţia. Domnia sa, o însemnată profesionistă în ale Dreptului a dobândit şi excelenţa în cercetarea ştiinţifică fiind autoare a unor publicaţii (cărţi şi studii) importante de drept internaţional, drept european, drept constituţional, drepturile omului, democraţie şi a zeci de articole publicate de edituri de înalt prestigiu precum Oxford University Press.

Este omul de care România şi fiecare român ar trebui să fie mândru. Este dovada că onoarea şi demnitatea, moralitatea, integritatea şi profesionalismul pot triumfa. Este lecţia la care trebuie să medităm. 132 de demnitari ai Consiliului Europei nu pot fi corupţi şi nici acuzaţi de vreun păcat. Am certitudinea că numirea domniei sale la CEDO înseamnă un punct în plus pentru România, pentru că a trimis unul dintre cei mai importanţi experţi la nivel mondial să ne reprezinte şi este încă o bilă albă pentru Justiţia din România, un model pentru toţi tinerii ce doresc o carieră în Justiţie şi pentru toţi avocaţii şi judecătorii români. Personal sunt extrem de onorat şi încântat şi-mi întăresc credinţa în viitorul ţării noastre !

PACE elects Iulia Antoanella Motoc judge of the ECHR with respect to Romania

The Council of Europe Parliamentary Assembly (PACE) meeting this week in plenary session in Strasbourg, today elected Iulia Antoanella Motoc as judge to the European Court of Human Rights (ECHR) with respect to Romania.

Ms Motoc, having obtained an absolute majority of votes cast, is elected a judge of the ECHR for a term of office of 9 years which shall commence as from 17 December 2013, or in any event no later than three months after her election.

Jurnal de Rumânia

Plec, Românie !!!

PLEC. Plec din Romania. Plec la Oxford.Poate că pentru o perioadă de doar trei ani după cum îndeamnă programul doctoral. Poate că nu. Nu ştiu. Ştiu că plec din această ţară, pe care o iubesc, fără să o părăsesc şi să o dau uitării. Sunt cuprins de nostalgii, emoţii, patriotism, recunostinta şi amintiri. E o luptă.

(Urat, astăzi, în mărturisirea ataşamentului şi devotamentului faţă de propria patrie rişti să fii acuzat de naţionalism şi extremism. Mi se rupe!) Eu îmi îndrăgesc ţara şi nu voi înceta să o port în inimă. Nu fug. Nu sunt laş. Dar plec pentru că, am mai plecat o dată şi m-am întors crezând că după câţiva ani petrecuţi în Occident patria mea s-a schimbat, că eu ma voi regasi si implini. Am sperat că oamenii de rând şi conducătorii au devenit mai buni, că legile îţi permit să munceşti liber şi cinstit.

„Experienţă dezamăgitoare” e puţin grăit. M-am risipit. Am muncit din nefericire şi din fericire în instituţii ale statului cu drag pentru profesiunea mea, am avut prilejul de a întâlni colegi minunaţi, primitori şi deschişi la suflet. Am învăţat de la ei, de la fiecare, tineri sau mai bătrâni şi înţelepţi decât mine. Am învăţat de la „beneficiari”, de la părinţi şi copii, de la tineri, elevi, şi de la cei cu care am lucrat zi de zi. Am avut surprinderea şi mulţumirea, că în ciuda multor adevăruri prea cunoscute, ambele posturi de psiholog, le-am primit în mod cinstit, în urma evaluărilor, concursurilor, fără „şpagă”, ba chiar necunoscând pe nimeni dintre colegi ori şefi. Singura mulţumire…. PLEC dorindu-mi o viaţă în care să mă simt mai mult util decât aici, să muncesc şi să văd roadele acestei munci. Să ştiu că nu mă risipesc, că pot să ofer mai mult şi că mi se permite să ofer. Nu va fi deloc comod şi simplu.

DAR, plec şi cu un gust sărat (mai rău decât amar) şi scârbit de tot răul din ţară şi din acest oraş, pe care îl cunoaşteţi prea bine…Sictirit de oameni perfizi şi mincinoşi, de ipocriţi şi impostori. Plec nemaidorind să mă gândesc la legile şi cutumele idioate şi la nedreptăţile pe care le văd şi le aud mereu. Plec nu pentru ca nu am primit multumiri sau aprecieri, ci pentru ca am fost injosit si umilit! Pentru ca existenta mea devenea cu greu suportabilă….Plec intristat!

Mi-am dorit să ofer mult mai mult, fără să cer nimic în schimb, să dau din cel al meu pentru cei ce au nevoie şi pentru comunitate, pentru cunoscuţi sau anonimi.

Am încercat să scriu în presă despre lucrurile bune şi mai puţin bune sperând în îndreptarea şi îmbunătăţirea lor. Dar aceia s-au supărat şi s-au întors împotriva mea… http://sibiu100.ro/?searchString=mihai+copaceanu&page=rezultate_articole

Am încercat să continui acel demers pentru comunitate numit „Regândim România”, „Regândim Sibiul” început de un drag prieten- tot fără vreo remuneraţie (ceea ce nu-i lucru uşor cand ai chirie si datorie). Săptâmână de săptămână, vreme de 20 de luni, am realizat emisiuni TV cu oameni de seamă ai vieţii cetăţii sau din alte locuri crezând că dezbaterea publică, dialogurile, interviurile, modelele de înaltă ţinută morală şi profesională vor inspira privitorii, vor întări caractere şi vor muta munţii. Oameni precum Principele Radu, acad. Basarab Nicolescu, acad. Constantin Bălăceanu Stolnici, Tudor Gheorghe, George Banu,Mihail Neamtu,Grigore Cartianu, Stelian Tanase, Ofelia Popii, prefectul şi alţi zeci şi zeci de artişti, psihologi, scriitori, oameni de ştiinţă şi cultură, universitari, tineri profesionişi din tara si din strainatate, etc au dat mărturie despre viaţa şi gândirea lor exemplară. http://www.youtube.com/watch?v=Zb-JO65s_oQ

http://www.youtube.com/user/mihaicopaceanu

M-am înşelat. Efectul nu a fost pe măsura aşteptărilor. M-am implicat tot din voinţa mea şi fără să urmăresc vreun beneficiu în proiecte mai mici sau mai mari, cu timp şi fără timp, lucrând alături de prieteni noapte de noapte. Efectul iaraşi a fost sters. Nu sunt de acord cu cei ce afirmă „mai bine decât nimic” sau „măcar se mişcă ceva”, ” las ca-i bine şi aşa”. Eu nu prefer fărămiturile, faptele mici şi fără semnificaţie sau impact. O picătură de apă curată într-un ocean murdar nu schimbă cu nimic…Plec, lăsându-mi familia iubită şi prietenii, puţini cei drept, mai puţini ca altădată, în grija şi binecuvântarea Celui de Sus, păstrându-i curat şi viu în inimă….

„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.” (Regina Maria)

Imagine

Jurnal de Rumânia

1 mai 2012 Cioran, Goga, Noica, Şaguna….Cultura la români!

1 mai 2012 Cioran, Goga, Noica, Şaguna….Cultura la români!

Am renuntat astăzi la hotararea de a merge impreuna cu pretenii la gratar, ca de 1 mai, adică mici şi bere…

M-am urcat in automobil şi pe la orele amiezii am pornit incet spre imprejurimile Sibiului….Prima oprire la Răşinari, primul sat spre Paltinis, la 5 minute de Sibiu spre munte….M-am indreptat spre casa in care s-a născut şi a trăit primii ani ai copilăriei filosoful nostru occidental EMIL CIORAN (1911-1995).  Casa era închisă. NU SE POATE VIZITA.

O vecină s-a apropriat şi am început o discutie “Vin şi din Bucureşti dar nu deschide, maică. După ce a murit bătrâna, care locuia în casă, au venit nişte franceji să o cumpere. Dar domnu, care e secretar la primărie le-a cerut 3 miliarde. Vroiau să o facă muzeu. Nu au avut atâţia bani.”

Fotografiez, vorbesc cu un puşti în straie şi plec întrebând-o cum ajung la casa OCTAVIAN GOGA (1881-1938), poetul pătimirii noastre, prim ministrul? “ Uite acolo, maică, faci la dreaptă, o să vezi că ii scris”. Era la 100 de m, dar abia am zărit placa. Şi de astă dată casa NU SE POATE VIZITA. Ba chiar eşti ameninţat că o alarmă va suna la politie în caz de insistente???

Urc încet spre Păltiniş, nu mă uit la cetăţencele în sutiene ce şedeau la soare, admir pădurile de brazi, ajung la Schit, mă închin în Biserică şi mă opresc la mormântul lui CONSTANTIN NOICA (1909-1987), filosoful.. Apoi pornesc spre cabana numărul 12 în care a locuit în ultimii ani de viaţă, acolo într-o mansardă când iarna apa îngheţa în vase. Şi de astă dată, casa NU SE POATE VIZITA. Bineînţeles, e încuiată. După puţin timp cobor muntele, zăresc două vile uriaşe şi un hotel (e al Mitropoliei Ardealului…măiculităă)

şi mă opresc iarăşi la Răşinari la cimitir, mitropolitul Andrei, baron de Şaguna (1809-1873) doarme lângă doi lei uriaşi, în dreapta lui mitropolitul Colan şi în stânga protop Cioran, tatăl filosofului şi Relu, fratele său….şi ajung la Sibiu…..

NU am niciun comentariu în plus de ce aceste case sunt încuiate şi părăsite şi una apartinând lui Liiceanu nu sunt dechise publicului, nu aparţin patrimoniului naţional, după atâţia ani de la moartea lor!?

Tristă Românie cum îţi preţuieşti comorile!!

iată fotografii….

casa EMIL CIORANImagine

ImagineImagineImagineImagineImagineImagineImagineImagineCabana Constantin Noica

ImagineImagineMitropoliaaaa fratee….ImagineImagineImagineImagine

Jurnal de Rumânia

cu abonamentu la ghişeu….jurnal de România…

Cu abonamentu la ghişeu

De când plătim taxe pentru orice în lumea asta, plătim şi pentru un loc de parcare în faţa casei. Asta-i culmea..Dacă n-ai garaj şi parchezi maşina în faţa casei tre să plăteşti. Şi pentru „riverani” (persoană ce locuieşte pe malul unei ape), Consiliul Sibienilor, a hotărât emiterea unor abonamente ieftine. Zis şi făcut. Mă duc degrabă la sediul administraţiei din Piaţa Mică şi când să dau bună ziua la ghişeu tanti mă repede ”da talonul unde-i, da formularul l-ai completat?”

„ Stai încet coniţă”.

Iscălesc şi cucoana zice „ Nu se poate!”. „Pardon?”. „Dumneata nu ai maşina înscrisă pe Sibiu, noi facem abonament pe adresa de pe talon, nu poţi beneficia de abonament riveran”

„ Păi pe buletin scrie Sibiu coniţă. Aici locuiesc”

„Da pe talon nu…nu înţelegi!!”

Şi ce să fac? Să solicitabonament redus (adică de 7 ori mai mare decât cel obişnuit de riveran).

Bun, fac o cerere, iscălesc, xeroxez documentele şi mă întorc la sediu. „Vino miercuri să vedem dacă aprobă şeful”. Adică cererea trebe aprobată. Încă un drum. Mă întorc astăzi, cu emoţie, aprobată, plătesc abonamentul „redus” şi primesc o chitanţă! „ Şi cu asta?”. „ o pui în maşină şi vii săptămâna viitoare să-ţi dăm abonamentul”.

Să pun chitanţa în parbriz . aşa se procedează ????

So: du-te de 3 ori la ghişeu, fă cereri, xeroxează, aşteaptă aprobări şi după zile de umblat primeşti o chitanţă (pre care o lipeşti pe parbriz..), apoi un abonament de 7 ori mai mare decât vecinul meu. Asta pentru că pe maşină nu scrie „SB”….da locuim tot pe aceeaşi stradă…păi nu am dreptul a avea o maşină din alt judeţ, dintr-o altă ţară, că doar europeni suntem???? Poţi, da nu poti beneficia de abonament d’asta…..ieftin….

Concluzia: să ne înscriem maşinile la SB.

şi nu mă întrebaţi cât am plătit 😦

Imagine

Jurnal de Rumânia

Între 25 şi 30….

Între 25 şi 30….

Cu fiecare an ce trece, la fiecare aniversare, îmi dau seama şi mai mult cât de Neînsemnat sunt. Să ai conştiinţa nimicniciei tale într-o lume penibilă şi fără sens. Să-ţi dai sema că orice faci este pieritor şi în definitiv, în zadar. Să fii tu însuţi în fiecare zi, dăruindu-te întreg şi complet tuturor şi pentru toate, să crezi în vise, să-ţi creezi ţeluri, pe care trecând prin foc să ajungi la ele. Să ai tăria granitului, statornicia muntelui şi puterea de a îndura a Apostolilor, să-ţi alungi îndoielile….şi cu toate acestea, totul se risipeşte. Rămân doar amintirile. Şi ele şubrede şi deseori lipsite de semnificaţie. A face bine celor din jur zi de zi, cunoscuţilor şi străinilor, a ajunge încât să-ţi neglijezi propria persoană. Să munceşti pentru alţii, zi şi noapte, cu timp şi fără timp, şi deseori în defavoarea ta.

Din nefericire, fiecare bucurie durează atâta timp cât crezi în ea. Tristeţile sunt întotdeauna mai puternice, mai trainice şi umbresc micile emoţii pozitive. Stările de tristeţe adâncă le-am avut după fiecare împlinire, după fiecare dorinţă atinsă şi proiect finalizat, când m-am depăşit pe mine, dar când s-a terminat. Urcuşul, pregătirea, energizarea, munca, stresul, dinamizarea ta şi a celorlalţi, au dus treptat spre sublim, spre maxim, iar de acolo cădere bruscă. Neant! Nu mai era viaţă. Şi atunci găseai altceva şi o luai, iarăşi, înşelător, de la capăt. Precum un atlet îşi depăşeşte recordul anterior, tinzând spre un alt record, şi altul şi altul, până când deodată cade rănit şi epuizat. Succesele nu mai au nicio importanţă şi nicio valoare. Pentru că astăzi nu mai contează CINE ai fost şi nici cine eşti, ci cine vei fi…într-o lume individualistă, când fiecare se luptă pentru sine, cu orice preţ, rănind pe celălalt, cu orice risc, bucuriile nu mai sunt colective. Când prietenii te trădează, când fraţii te mint, iar cei dragi devin ticăloşi, când străinii sunt răutăcioşi, când cel de pe stradă te înjură, te nedreptăţeşte, nu poţi să mai speri în ceva. Când eşti tratat cu dispreţ in propria patrie, în propriul orăşel pe care l-ai slujit, când oamenii scuipă pe stradă sau te înjură, când munceşti fără să primeşti nimic în schimb, nici recunoştinţă, ori apreciere, când eşti înjosit de cei din jur sau de cei mai mari, de „şefi” sau legiuitori, când destinul îţi joacă veste, când crezi şi eşti trădat, când viaţa îţi bate joc de tine, când nimic…..

Până la 25 a fost frumoasă, surprinzătoare, binecuvântată (îmi permit acest cuvânt). Din acea zi de duminică, ultimii ani au coborât, mai rău, declin, şi repet, oricât de mult te-ai zbate în acest morman de nedreptate şi vrajbă, numit VIAŢĂ, oricât de mult te-ai dedica altora (şi ţie prin ei), nu poţi fi fericit! E o tâmpenie să mai cred asta. Cei ce cred în fericire fie sunt naivi fie se iluzionează (şi nu ştiu). Cei ce cred în dragoste asemenea. Cei ce cred într-o altă viaţă, deopotrivă. Nu poţi crede nici în aceasta, pe care „ o ştii” cum vei putea crede în alta pe care nu o ştii?. Nu aşa zicea Hristos?

Şi totuşi încotro? spre Nicăieri (zise o voce)…..

INTERVIURILE MELE · Jurnal de Rumânia

De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu ?

http://elite.lsrs.ro/2011/09/17/mihai-copaceanu-%e2%80%93-%e2%80%9c%e2%80%a6-am-invatat-sa-gandesc-drept-sa-gandesc-critic-sa-adresez-intrebari-pertinente-am-invatat-cum-sa-studiez%e2%80%a6%e2%80%9d/

Mihai Copăceanu – “[…] am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez[…]”

Mihai Copăceanu este pasionat de psihologia religiei, psihanaliză şi psihologia dependentei. A publicat deja două volume, unice în mediul literar românesc-´´Freud sau Religia.Totem.Iluzie.Critică” şi ”Ortodoxie la Oxford. Te’am găsit Doamne! Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie”. În 2011, a fost premiat pentru excelenţă academică cu o menţiune specială în cadrul Galei Studenţilor Români din Străinătate. Despre experiența studiului la două dintre cele mai prestigioase centre universitare din lume- Oxford şi King´s College London- spune că l-au învăţat să gândească drept, şi critic, l-au învăţat cum să studieze, să fie exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un învăţăcel, modest şi atent la cei mai mari. După terminarea studiilor s-a întors în România şi profesează în prezent pshihologia în Sibiu. Povesteşte cum s-a întors în ţară plin de speranţe şi optimism, însă nu a fost primit cu braţele deschise, aşa cum se aştepta. De ce întoarcerea în România este o experienţă dezamăgitoare pentru Mihai Copăceanu, citiţi mai jos.
Care este povestea dvs de studiu în străinătate?

M.C: În urmă cu vreo cinci ani pe când România încă adoptă hotărâri peste hotărâri pentru implementarea procesului Bologna am avut prilejul de a beneficia de o bursă de studiu chiar la Universitatea din Bologna pe o perioadă de câteva luni. Mi-aş fi dorit ca acea bursă să nu se sfârşească atât de repede însă, după cum bine am experimentat cu toţii, orice bucurie nu este fără final şi dacă nu ai bani cu atât mai rău. Mai târziu a urmat absolvirea studiilor de teologie şi psihologie la Sibiu iar în toamna anului 2008, într-o seară ploioasă de septembrie am coborât cu sfială dintr-un bus de Londra în mult doritul orăşel Oxford. Aşa a început prima zi din primul an petrecut la colegiul Balliol, pasionat de psihologia religiei, uimit de atâtea binecuvântări, gonind de la un curs la altul şi absorbind fiecare acţiune de cultură. Un an mai târziu am aprofundat psihologia dependenţei în cadrul unui program masteral la Institutul de Psihiatrie al King’s College London. Oxfordul a însemnat o poartă deschisă către Paradisul Universitar, un loc sacru plin de spiritualitate şi îmbogăţit de o atmosferă intelectuală distinsă (inteligenta, profesionalism şi Ev Mediu). Un oraş cu tradiţii vechi, cu o istorie universitară de opt secole, dar mereu deschis la idei şi fapte noi. Fiecare zi te desfăta cu noi bucurii, fiecare clipă era însufleţită de acţiuni nobile de la lectura nocturnă profundă în biblioteci preţioase până la dezbaterile aprige din sălile de seminar. Filarmonica, dansul, colegiile, capelele, veşmintele, ritualul, norma, nobleţea, parcurile, sportul, toate întregeau un portret desprins de istorie şi parcă ireal pentru anii în care trăiam. Era o altă lume, unde spiritele se înaltă, ştiinţa dă roade şi bunul simţ prezent pretutindeni. De asemenea, King’s College London, însă aici dispăruse vechiul şi anticul în favoarea graţioasă a post-modernismului, a tehnicii şi ştiinţei. Clădiri şi servicii speciale, munca multă, investigaţii, stagii clinice şi proiecte exigente. Povestea se încheie cu întoarcerea mea în România la finele lui septembrie 2010. Şi totuşi nu e o poveste cu happy-end.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

M.C: De dor. Şi… râvna. Aveam un dor după ceva ce niciodată nu avusesem. Să vă explic. Îmi amintesc de o seară chiar înainte de prima absolvire când am rămas impresionat de savoarea studiului autentic redat într-un film numit „A beautiful mind”. Timp de câteva săptămâni devenisem totalmente copleşit, pe de o parte, de un regret profund că nu voi mai fi student şi, pe de altă parte, că studenţia mea nu a avut parte de acel mediu academic de excelentă, unde profesorii sunt laureaţi Nobel, unde se crea ştiinţa şi psihologie clinică, unde cercetarea şi efectele acesteia erau apreciate pe deplin. Trăisem cinci ani într-o universitate tânără, dar fără istorie şi fără principii, unde nepotismul, imoralitatea, nedreptatea, lenea, minciună, ura, invidia, egoismul, corupţia, şpaga, furtul, „lucrul slab” cum zic românii, copiatul, ipocrizia, diplomele ieftine, taxele, şi lista poate continua, toate astea se regăseau fără vreo anume jenă la fiecare colţ de facultate.
Şi atunci soluţia unica era să prelungesc studenţia încercând să tind spre excelentă şi cum altfel decât în instituţii de prestigiu mondial care din păcate nu se regăseau în România. Am contactat universităţi europene şi am trimis dosare şi dosare până într-o sâmbătă de iunie când am primit scrisoarea oficială semnată de conducerea colegiului Balliol din Oxford prin care mi se explică că sunt bine-primit pentru a studia la Oxford. Am răspuns cu emoţie în aceeaşi zi şi luni după sâmbătă cu pricina mă tot întrebam dacă e real ceea ce trăiesc. Uite aşa visează tinerii.

Mulţi elevi doresc să îşi urmeze studiile în străinătate, dar nu au, de multe ori, posibilitatea financiară de a o face. Aţi putea să le daţi câteva sfaturi? De exemplu, ce burse se oferă pentru studii în Marea Britanie, există fundaţii în România care oferă burse, este uşor să urmezi cursuri full-time, dar şi să ai un job part-time?

M.C: O întrebare foarte bună. Pe drept cuvânt, deşi pare incredibil, banii n-ar trebui să fie o problemă pentru un student sărman însă inteligent, energic, motivat, cu viziune şi stăpân pe sine, cu un CV consistent şi recomandări credibile. Personal, am beneficiat pe lângă ajutorul şi înţelegerea familiei şi de suportul financiar a două fundaţii şi anume Fundaţia Dinu Patriciu şi Fundaţia Raţiu Londra cărora le sunt profund recunoscător pentru că fără acel sprijin visul ar fi devenit coşmar. Aceste fundaţii au scopul de a sprijini financiar tineri valoroşi, văd în ei acel potenţial încă nedezvoltat şi le oferă această încredere, desigur, cu condiţia reîntoarcerii în ţară. Fundaţia Dinu Patriciu are un program numit „Orizonturi Deschise” prin care anual, 100 de studenţi români admişi la instituţii de învăţământ prestigioase din străinătate, beneficiază de burse de până la 15.000 de dolari. Fundaţia Raţiu Londra de asemenea oferă suport financiar tinerilor talentaţi. Detaliile pentru aplicaţii se pot regăsi cu uşurinţă pe saiturile ambelor fundaţii şi se pot solicita răspunsuri par email. Mai mult, există burse oferite de Universitatea însăşi sau de către organizaţii din străinătate (din acea ţară sau din altă ţară); de regulă, fiecare universitate prezintă şi oportunităţile de finanţare, pe urmă există saituri cu motoare de căutare în funcţie de ţară de origine, specializare, program de studiu. Sunt burse care se oferă pentru cetăţeni din estul Europei altele pentru toţi cei interesaţi. Pe scurt – o multitudine de oportunităţi ce necesită doar explorare, curaj şi răbdare. Îndrăzniţi dragi colegi!
Însă, studiul full time şi job, pe drept cuvânt, cel puţin în ceea ce a însemnat Oxford şi Londra, nu merge. La români merge să fii student(ă), să ai un job, 8h/zi, să nu mergi la cursuri, să nu cunoşti feţele profesorilor şi să te prezinţi în restantă la examene, iar după 4 ani să te trezeşti cu o hârtie de licenţă.
În Anglia, studiul intensiv nu se combină cu munca pentru că nu poate fi combinat; sunt programe care îţi interzic să lucrezi. Programul impunea o prezenţă obligatorie 9-5,6pm şi o solicitare enormă încât riscul de a eşua era înalt. Erai exmatriculat dacă nu munceai cu sârguinţă sau dacă picai de două ori un examen. Rigurozitate. Există desigur varianta part-time pentru cei care totuşi muncesc, au familie şi nu pot frecventa 5 zile pe săptămână. Pentru aceştia o zi de prezenţa pe săptămână era necesar iar studiul se întindea pe durata a trei ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din Marea Britanie?

M.C: Nu cred că avem mari diferenţe între sisteme. Nu cred că sistemele oferă întrutotul diferenţa calitativă. Ne lamentăm deseori că noi nu avem resurse, că aia au, că noi nu avem laboratoare sau tehnică şi altele. E adevărat, însă mi-aş dori să nu uităm că educaţia în România dincolo de ziduri, power point şi jaluzele implică studenţi şi profesori români, nu studenţi şi nici profesori britanici. Ori tocmai aici noi stăm prost de tot. Şi mă gândesc la seriozitate, profesionalism, muncă, exigenţă, onestitate, relevantă pe piaţa muncii,etc. Noi investim în ziduri şi clădiri, dar nu în oameni.
Mai mult, în România, profesorii şi nici studenţii nu sunt pedepsiţi pentru actele lor netrebnice. Câţi studenţi sunt exmatriculaţi sau câţi profesori sancţionaţi pentru neregulile lor, pentru lipsa de disciplină, plagiat ori lene intelectuală? Universitatea s-a transformat într-o mare maşinărie de oferit servicii scumpe şi de fabricat diplome, un sanatoriu intelectual unde toţi prostănacii (cu bani) îşi regăsesc odihnă. Analfabeţi cu masterat. România pare a fi o ţară de intelectuali, cu sute de mii de absolvenţi de facultate, masterat şi doctorat, ei care nici nu-şi mai amintesc ce cursuri au absolvit: „ de ce ai făcut facultatea baa? Păi să am şi eu o diplomă”.
În Anglia este de negândit. La Londra taxele de şcolarizare per annum erau de 6.200 de lire ceea ce implică neîndoios o anume calitate a fiecărui act de la predare până la evaluare. Nimeni nu se gândeşte a copia la examene, la noi, cei care nu copiază sunt ridiculizaţi. Până şi profii te îndeamnă şi îndruma cum să copiezi, ca să treci anul. În Anglia, întâlnim oameni care-şi dedică realmente intrega carieră, întreaga zi şi noapte cercetării academice, universitari care nu-şi aleg profesia doar din plictiseală ori din lipsă de altceva, profesia îi alege pe ei. Profesori celebrii, ce muncesc din tinereţe şi pentru care întreaga viaţă a fost un proces de învăţare, modeşti şi înalţi, pasionaţi şi încrezători în ceea ce fac, în principii, moralitate, binele comunităţii, adevărul ştiinţific; ei- adevărate caractere puternice pentru care Academia este un destin şi un sens.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi înfruntat în timp ce studiaţi în străinătate?

M.C: Nu am întâmpinat foarte mari dificultăţi căci bănuiam ce mă va aştepta şi aveam experienţa unui studiu intensiv. Totuşi mi-a fost greu să renunţ la aroganţa tipic românească, „noi ăştia deştepţii pământului” şi să devin supus rigorii ştiinţifice, să renunţ la „merge şi aşa” şi să înţeleg că regulile, normele, principiile, deadline-uri trebuie să fie respectate altfel eşti penalizat rău de tot. Odată am glumit cu un research paper, am întârziat o singură zi şi am fost penalizat cu 50% din notă. Nu mi-a venit a crede. Oamenii ăia chiar nu glumesc când vorbesc de educaţie, formare şi specialitate, iar efectele acestui program se întrevăd cu uşurinţă.
Mi-am dat seama că deprinderile şi cutumule romaneşti mă opresc de la adaptarea la nouă cultură. De pildă, a fost o strădanie pentru mine în a înţelege că între profesor şi student nu este o graniţă înaltă, că profesorul nu este dumnezeul tău, că poţi să nu fii de acord cu el, că îl poţi contrazice la un seminar, că el este amabil, că te poţi „certă în argumentaţie”, că poţi să-i spui pe nume şi că ai tot dreptul de a-l suprasolicita în procesul de învăţare, că el este în universitate pentru tine.

Mulţi români care aleg să studieze în străinătate, aleg Marea Britanie. Există o comunitate puternică la Oxford şi la King’s College? Se organizează activităţi culturale, ieşiri, etc?

M.C: Nu. Nu există o comunitate puternică de români nici la Oxford, nici la Londra, deşi există mulţi studenţi români, dar ei nu sunt strânşi într-o comunitate cu excepţia comunităţii eclesiale. O comunitate pentru a funcţiona are regulile ei. Deşi numărul studenţilor români este în creştere atât la Oxford cât şi la Londra nu există un grup de studenţi cu iniţiative şi proiecte, idei, compasiune şi intr-ajutorare. În Oxford a fost înfiinţată în urmă cu câţiva ani o Societate Culturală Românească, ce cuprinde şi câţiva studenţi, însă numărul lor este mic iar acţiunile rare şi cu participanţi puţini. Cu regret, românii în străinătate nu sunt solidari, nici empatici, ba chiar se ignoră. Nu pot afirma la fel despre ceilalţi studenţi străini minoritari. Să iau doar cazul grecilor sau italienilor. Am cunoscut îndeaproape societatea lor studenţeasca. E adevărat că nici ei nu erau de ordinul sutelor, dar această realitate nu-i făcea pasivi sau indiferenţi. Am participat la întâlnirile lor deoarece se desfăşurau în aceeaşi casă în care locuiam. Un exemplu de implicare şi de succes al acţiunii lor a constat în invitaţia adresată premierului Romano Prodi. A venit, a conferenţiat, a scris în presă, iar asociaţia a devenit cunoscută, şi astfel şi-au afirmat propria cultură şi tradiţie. Eu am invitat cu greu doi profesori sibieni la Oxford şi Londra, au venit şi ei, au conferenţiat, însă numărul participanţilor români a fost sub aşteptările mele. Dimpotrivă, englezii ori alţi străini erau mai curioşi decât ai noştri compatrioţi. Altădată am dorit să sărbătorim cu întreaga comunitate Ziua Naţională a României şi am atârnat drapelul nostru pe un perete în camera de petrecere. După câteva clipe un român, vechi în Oxford, a venit repede şi m-a rugat să-l dau jos, n-am apucat pentru că l-a dat el. Surpriză a constat seara, când nu românii, ci ceilalţi colegi studenţi, englezi, greci, ruşi, australieni, mi-au cerut drapelul, auzind povestea de dimineaţă şi ei au atârnat steagul românesc şi am sărbătorit româneşte. E foarte trist.


Doriţi să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor? Dacă DA, de ce, în condiţiile în care tot mai mulţi tineri români aleg să se stabilească în afara ţării, unde există percepţia unor oportunităţi mai bune? Dacă NU, care ar fi principalele motive?

M.C: M-am întors în România întâi pentru că, aşa cum spuneam mai sus, un criteriu de acordare a burselor ce apare în contract este tocmai întoarcerea în ţară pentru un minim de ani egal cu perioadă de studiu. În prostia şi naivitatea mea, dinamic şi plin de entuziasm, speram că odată repatriat voi deveni util, voi putea aplica la modul cel mai concret cele achiziţionate de-a lungul ultimilor ani, însă emoţia este una negativă, un dezgust asociat cu tristeţe văzând circul de pe străzi, înjosirea specialiştilor, salariile batjocoritoare şi celelalte rele. Bunăoară pentru o muncă solicitantă, plină de stres şi responsabilitate, într-o unitate cu mulţi beneficiari, în fine, pentru o muncă de psiholog sunt plătit de stat cu o sumă mai mică decât cea a unui coleg de-al meu, vânzător la un chioşc alimentar. Ridicol! Cred în poveşti de succes, în tineri ce s-au întors acasa- au fost bine primiţi şi sunt satisfăcuţi de activitatea lor, însă din nefericire, cel puţin până astăzi, eu nu aparţin acestor poveşti de succes.

Ce le-aţi recomanda elevilor care şi-ar dori să plece în străinătate la studii?

M.C: Să plece. Să plece căci ceea ce se oferă în străinătate şi aci mă refer la mediile universitare de prim rang (Oxford, Londra, Cambdrige sau dincolo de ocean), nu sunt pur şi simplu nişte experienţe de viaţă: „da am fost, am văzut, m-am întors, ce frumos!”. Eu am luat act nu de un alt sistem universitar, ci ceea ce poate fi mai important dincolo de modul în care informaţia îţi este furnizată sau drămuita, de o altă cultură, de un alt tip de raportare la realitate şi la om, la credinţe şi valori. Dacă ai deschiderea către schimbare, dacă ştii să explorezi şi să evaluezi fiecare acţiune, întâlnire şi eveniment nu poţi rămâne indiferent. Întâlnind oameni vii şi cu har, mentori şi experţi, te poţi lăsa influenţat şi le poţi urma pildă.
Colegii mei tineri să nu dispreţuiască întru totul educaţia romanescă, să muncească mult aici, să-şi construiască un fundament bun, să înveţe de la fiecare profesor indiferent de universitatea de care aparţin căci avem şi profesori buni, putini- adevărat, acolo la categoria „excepţii”, însă ei există şi eu i-am cunoscut şi am învăţat mult de la ei şi încă îi preţuiesc. Prima mea carte a fost dedicată mentorilor mei din Sibiu fără de care nu aş fi crescut şi n-aş fi învăţat să lupt. Chiar dacă imaginea noastră asupra educaţiei per ansamblu (ca de altfel şi sănătatea ori cultura) este una prăpădită, totuşi nu pot fi ipocrit să nu apreciez aportulul moral al profesorilor.
Şi încă ceva, recomand fiecărui student însetat de cunoaştere şi dornic de o carieră strălucită şi frumoasă să se implice mult în viaţa studenţeasca şi în voluntariat. Occidentalii apreciază foarte mult voluntariatul (pe fişele de admitere sunt spaţii speciale dedicate voluntariatului), voluntariat unde studentul român stă prost de tot. Voluntariatul este cel mai bun prilej de dezvoltare personală, de dobândire a noi cunoştinţe şi abilităţi, de deschidere la minte.

Povestiţi-ne despre cartea pe care aţi publicat-o: Freud sau religia.

M.C: Cartea „Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică” am publicat-o în 2008 student fiind, un studiu complex de psihanaliză şi religie, ca urmare a unei revolte interioare. Dar aş dori să vă povestesc despre cea de-a doua carte pe care am început-o la Oxford şi am finalizat-o la Londra, intitulată: „Ortodoxie la Oxford. Mărturiile a 12 englezi convertiţi la Ortodoxie.” (Ed Deisis, Sibiu 2010). Deşi tema cărţii, aşa cum reiese din titlul, este una de religie, ea descrie printre rânduri atmosfera sublimă a Oxfordului universitar. În întâlnirile cu filosofi, psihologi, preoţi şi studenţi din Oxford mi-am dat seama cât de autentic trăiesc ei, acolo în Marea Britanie secularizată credinţa ortodoxă şi a trebuit să scriu despre acest adevăr. Am scris despre autenticitatea credinţei ortodoxe deşi puteam să scriu despre autenticitatea vieţii academice.

Aveţi o deviză de viaţă sau un motto care v-a ghidat? Sau poate o întâmplare decisivă pentru viaţa dvs?

M.C: Motto-ul nu este al meu, e al domnului Cioran : „totul este patologie mai puţin indiferenţa.”

Care au fost cele mai importante beneficii ale bursei tale?

M.C: Am învăţat de la aceşti profesori că pentru a atinge perfecţiunea catedra nu-ţi oferă totul, că trebuie să practici ceea ce predici (clinică în cazul meu) şi din experienţa de clinician să predai cu pasiune şi în cele din urmă, am învăţat că nu trebuie să te limitezi la ceea ce au făcut cei dinaintea ta, că trebuie să faci cercetare. Aceasta era combinaţia profesioniştilor din Londra: lector, clinician şi cercetător, toate împreună, ceea ce nu am regăsit în România. Am avut profesori care-mi citeau din tratate, fără să înţeleagă mai ceva, şi fără să practice ei ceea ce ne citeau. Profesori care se ocupau de afaceri şi nu de cercetare.
Şi în final, tot de la englezi, am învăţat să gândesc drept, să gândesc critic, să adresez întrebări pertinente, am învăţat cum să studiez, să elaborez o cercetare, să scriu un articol, să fiu exigent cu propria conduită profesională, să fiu mereu un invăţăcel, modest şi atent la cei mai mari.