Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

articol publicat în Adevărul de Weekend editia 01 octombrie 2016

Interdicţiile – „Nu ai voie să te uiţi la TV“, „Nu ai voie să ieşi în stradă“– alături de impunerea unor sarcini şi reguli rigide şi stricte aparţin a ceea ce noi numim stilul parental autoritar. Îl întâlnim foarte des în societatea noastră tot din dorinţa de control extrem şi total, în acele familii unde regula şi ascultarea reprezintă o valoare supremă şi copilului nu îi revine decât sarcina să execute.

646x404

Din păcate, în aceste familii nevoile afective ale copiiilor nu sunt satisfăcute şi nici înţelese, pentru că părinţii – sau unul dintre părinţi – sunt reci, distanţi şi lipsiţi de gesturi emoţionale. Dimpotrivă le privesc ca pe nişte slăbiciuni şi nu le consideră importante. Ei de fapt nici nu-şi explică gesturile, ci doar le impun. Copiii sunt nevoiţi să le respecte, altfel vor suferi pedepse, inclusiv pedepse fizice, ceea ce le va induce un sentiment de frică şi de inferioritate sau tot tabloul stimei de sine scăzute cu efecte pe termen mediu şi lung. Copiii mici şi chiar adolescenţii simt diferenţele. Îi privesc pe colegii lor şi pe părinţii acestora, constată relaţiile pozitive dintre aceştia şi suferă. Stilul parental autoritar dă doar o aparenţă de eficienţă pe termen scurt, dar pe termen lung nu are niciun avantaj.

Există însă o mare diferenţă între regulă, pedeapsă şi corecţie. Sunt părinţi care consideră corecţiile ca fiind parte din educaţia obişnuită a oricărui copil şi tolerează foarte uşor, ba chiar recomandă aplicarea de pedepse fizice. De cealaltă parte, lipsa oricăror reguli pe principiul libertăţii totale implică un grad de iresponsabilitate. Părintele în acest caz nu-şi mai exercită niciun control asupra copilului, acestuia îi este permis orice şi oriunde, de fapt el este cel care stabileşte ceea ce doreşte şi ceea ce face şi părintele i se supune. Însă, treptat, copilul va suferi dificultăţi în adaptarea şcolară şi socială pentru că în afara familiei, societatea funcţionează după reguli şi norme. Or, lipsa limitelor şi respectarea unor principii nu creeză o adaptabilitate socială ridicată, chiar dacă intenţia şi justificarea părinţilor este una care are în vedere dezvoltarea autonomă, liberă, creativă şi frumoasă a copilului. Ei vor să lase copilul să aleagă ceea ce doreşte şi să se dezvolte armonios, şi dacă nu doreşte să nu aleagă. Nici acest stil parental permisiv nu are cel mai mare succes. De fapt, pe cercetări discutăm, recunoaştem şi recomandăm cel de-al treilea stil, cel democratic pentru că prevede sentimente din partea părinţilor, dar şi respectarea unor reguli, pentru că se bazează pe valori precum respect, încredere, siguranţă, comunicare şi mai ales colaborare între părinte şi copil. Este mult mai dificil de aplicat şi de respectat dar este cel mai eficient pe termen lung şi păstrează relaţiile pozitive între părinte şi copil.

Care sunt şansele de reabilitare ale unui copil maltratat?

Dacă vorbim de maltratare, vorbim de traumă, iar traumele la copii au un profund impact psihologic şi emoţional pentru că ei se regăsesc în perioada de dezvoltare nu doar biologică şi socială, ci psihologică şi emoţională, iar impactul este semnificativ. Cu toate acestea, acordăm fiecărui copil din faţa noastră şanse maxime pentru că credem în rolul nostru ca psihologi şi mai ales în puterea, încrederea şi resursele fiecărui copil. Copiii pot avea mai multe resurse necesare terapiei decat adulţii. Şi identificăm deseori factorii protectivi şi pozitivi din viaţa lor.

Părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului.

Părintele care îşi bate copilul îşi va lovi şi partenerul sau invers?

Există desigur părinţi care sunt violenţi cu proprii copii, cu partenerul de viaţă şi mai departe cu oricine din apropiata vecinătate sau chiar cu străinii. O persoană violentă devine violentă în majoritatea situaţiilor pentru că nu are o abilitate de a-şi controla impulsurile violente.

Din dorinţa de a controla comportamentul copilului, părinţii devin restrictivi, impulsivi şi agresivi. Dar părinţii sunt agresivi nu pentru că sunt provocaţi de copil – cum ei se autojustifică –, ci pentru că nu au abilităţi de a-şi gestiona propriile impulsuri agresive şi de a supraveghea comportamentul copilului. O doamnă îmi povestea deunăzi la o cină cum şi-a ieşit din minţi şi şi-a lovit puternic copilul în vârstă de doar 8 ani pentru că l-a scăpat din ochi câteva minute într-o vacanţă recentă la mare. L-a căutat disperată pe plajă, în apă şi, când l-a găsit după câteva minute, i-a tras o mamă de bătaie, încât turiştii se rugau să se oprească din lovituri. Explicaţia copilului avea logică. A dorit să se schimbe, însă ruşinos fiind, a căutat un loc sigur şi aşa s-a îndepărtat.

În viziunea doamnei, copilul era vinovat pentru că nu a rămas pe loc, aşa cum ea îi ordonase. În viziunea mea, părintele responsabil ar fi putut să anticipeze că un copil de 8 ani, la plajă, nu va asculta ad litteram indicaţiile părintelui şi, deci, nu ar fi trebuit să fie lăsat nesupravegheat într-o mulţime de oameni şi cu riscuri multe. Părinţii au datoria de a cunoaşte, înţelege şi mai ales de a anticipa comportamentul copilului. Aşa că acest mic şcolar a suferit o corecţie fizică puternică din cauza inabilităţii mamei sale de a-şi împărţi sarcinile şi responsabilităţile. Ce m-a supărat în acea seară a fost faptul că, în ciuda discuţiilor noastre, doamna de lângă mine considera că a procedat corect, chiar dacă şi-a ieşit „puţin“ din nervi, dar copilul a meritat. Aici avem nevoie de intervenţie: la conştinentizarea actelor noastre, la schimbare, implementare şi la menţinerea schimbării.

Mă intristează când părinţii îşi cataloghează copiii cu adjective precum rău, neastâmpărat, profitor, nesimţit, pervers (auzit tot de la doamna respectivă) şi unele şi mai grave. Ce va crede copilul despre el însuşi şi cum se va simţi, când tu, părinte, cea mai apropiată fiinţă, îi spui aceste cuvinte ?

„Puţini părinţi recunosc că îşi agresează copilul“

Din practica mea ca psiholog, puţini sunt cei care recunosc că îşi agresează copilul şi că agresivitatea lor nu este o problemă a copilului. Pot număra pe degetele unei singure mâini părinţii care mi-au zis: „Da, recunosc, îmi bat copilul, ştiu că nu este corect şi vreau să mă ajutaţi“. Copiii la o vârstă mică îşi urmăresc cu atenţie părinţii şi părinţii sunt primele modele ale lor, de aceea suferinţa lor este mult mai mare decât ne-am putea imagina.

O să regăsiţi în declaraţiile şi scrierile unor colegi psihologi, fideli unor modele ideologice, cum că un copil abuzat în copilărie va deveni un adult agresor. Nu cred că psihologia este o ştiinţă a fatalismului şi nu văd cum i-aş putea spune asta unui copilaş la cabinet: „Ştii, faptul că acum tata şi mama bat înseamnă că, peste 10 ani, tu vei fi un om mare şi rău, de fapt un adevărat agresor“. Factorul de risc este ceva, relaţia cauză-efect este cu totul altceva. În psihologie vorbim mai mult de factori de risc, de interpretări şi adaptări subiective decât de cauze. Cauzele ramân de multe ori un mister.

„Societatea permite agresivitatea“

Pe de altă parte, ce ne lipseşte nouă, ca părinţi români, este înţelegerea unor termeni precum abuz psihologic, emo- ţional, economic şi sexual, aşa cum apar în lege. Dacă întâlnim părinţi care nu sunt de acord cu pedepsele fizice şi le recunosc gravitatea, avem însă părinţi care încă nu sesizează riscurile abuzurilor emoţionale şi psihologice. În România, încă nu recunoaştem impactul pe care agresivitatea verbală, jignirile, critica repetată, intimidarea, apostrofările, hărţuirea părinţilor le au asupra copiilor.

Sunt de acord cu ceea ce psihologul Daniel David constata făcând diferenţa între ştiinţă, simţ comun şi psihologie. Dacă îţi propui, ca psiholog, să discuţi cu un părinte despre efectele abuzului emoţional şi psihologic asupra copilului, el nu te va trata cu seriozitate. „Hai că nu e chiar aşa, nu exagera“, îţi va spune. Cel mai puternic mit justificator care funcţionează în mintea românului este „Şi eu am mâncat o puternică bătaie de la tata şi nu am murit“. Reacţia este „Hai, lăsaţi-mă cu psihologia asta“. Reacţia nu este aceeaşi faţă de un alt tip de ştiinţă precum fizica. Legile fizicii rămân valabile şi le dăm crezare mai multă. De fapt, în definitiv, sunt prezente pentru că cultura noastră le permite şi le tolereză. O societate are părinţi agresori pentru că societatea permite agresivitatea.

„Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă“

Agresiunea şi umilirea unui copil li se par normale unor părinţi. Părinţii, fiind în mod clar, într-o poziţie de autoritate şi superioritate, îşi forţează şi şantajează copiii să facă doar ceea ce ei vor. Agresivitatea părintelui nu este disciplinară, chiar dacă părinţii au credinţa că funcţionează. Că educaţia se face uneori şi cu palma sau bâta.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi.

Unul dintre copii ce venea la cabinetul şcolar a refuzat să se întalnească aflând că părintele este în şcoală (tot mama). Mama era cea care lovea un copil de 15 ani. Ca psiholog am intalnit copii cu vanătăi, copii arşi cu ţigarea de propriul tată, loviţi pana la sange sau siliţi să doarmă pe străzi pentru că intarziase 5 minute seara. Cel mai des întâlnesc copiii care nu vor să se mai intoarcă acasă. Simt că acasă este un loc crud şi se bucură de fiecare minut de libertate. Şi nu vorbesc aici de cazurile grave de violenţă domestică. Disciplina are scopul de a educa copilul, de a-l ajuta să înţeleagă ce este permis şi dezirabil şi ce nu şi de a-i explica aceste lucruri copilului concomitent cu oferirea de alternative şi mai ales cu oferirea de afectivitate. Afectivitatea şi iubirea părinţilor schimbă mult relaţiile dintre părinţi şi copii şi schimbă mult comportamentul copilului. Reacţiile anormale şi exagerate la micile greşeli ale copiilor se datorează şi stresului şi oboselii adultului sosit de la muncă.

Poate să ni se pară ciudat, dar în unele state se organizează cursuri de pregătire pentru viitorii părinţi. Gandiţi-vă o clipă. Orice job nou impune pe lângă o formare de bază şi cursuri de instruire. Un părinte, fie tânăr sau nu, de unde cunoaşte şi cum poate deţine arta de fi părinte? Oare două, trei răsfoiri pe bloguri sau participarea la un curs de parenting îl va ilumina? Unii nu fac nici acestea. Este suficient ? Nimeni nu iţi va da un permis auto şi dreptul de a conduce o maşină fiind un risc pentru tine şi pentru ceilalţi dacă nu ai absolvit o şcoală şi nu ai reuşit la un examen scris şi practic. Dar pentru permisul de părinte nu sunt necesare abilităţi şi competenţe?

Spun asta pentru că, din păcate, constatăm cat de dese sunt greşelile educaţionale şi ce repercusiuni au acestea. De aceea, nu pot fi decât apreciativ cand părinţii îmi solicită sprijinul atunci când simt că sunt depăşiţi de situaţie.

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.

Anunțuri