Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

articol publicat pe Blogurile Adevarul la 26 iulie 2016

photo abcnews.go.comgt_munich_dc_160723_12x5_1600.jpg

Din declaraţiile poliţiei şi procuraturii care au venit imediat după atac şi din declaraţiile apropiaţilor autorului se desprind cateva trăsături ale acestuia. Desigur informaţiile sunt insuficiente pentru a crea un profil, dar nu pot fi nici interpretate greşit.

1.Nepopular

O vecină de bloc, adolescentă, de 14 ani, îl caracteriza ca nefiind foarte popular. Oare toţi adolescenţii sunt populari? Există printre adolescenţi persoane care nu sunt populare, care au puţin prieteni. Caţi nu stau închişi în casă ori au doar unul-doi prieteni?

2. Jocuri video

S-a spus în repetate randuri că Ali David Sonboly era obsedat de jocurile video inclusiv de Counter Strike sau Call of Duty şi se juca ore în şir. Nici asta nu e ceva neobişnuit. Personal, cunosc cel puţin 100 de adolescenţi care au jucat şi joacă acest joc. În intreaga lume sunt milioane de copii care se joacă jocuri violente şi nu comit crime. Deci nu poate fi o legătură directă, fără să ne uităm şi la alţi factori.

Da, Call of Duty e un joc de tragere, violent, palpitant şi înfricoşător, ca de altfel şi alte 20-30 de jocuri pe care adolescenţii romani le joacă. Ce-i drept nu este recomandat copiilor sub 12 ani. În Romania se pare că nu se aplică. Joacă cine vrea. Despre teoriile legate de violenţă şi jocurile video avem multe opinii, unele contradictorii. Unii specialişti susţin că jocurile video violente creează violenţă (adică, copii nonviolenţi – în urma jocului – devin violenţi), alţii spun că adolescenţii devin violenţi doar în timpul jocului, ca o formă de manifestare, de eliberare a violenţei, altfel nesesizând nicio diferenţă comportamentală şi alţii susţin că, de fapt, jocurile violente nu fac altceva decât să exacerbeze ceea ce există deja, adică violenţa copiilor (sau cu trăsături de risc).

3. Legătura cu atacul din Oslo

Şeful poliţiei din Munchen declara că Ali Sonboly era fascinat de Anders Behring Breivik.  În acest sens a găsit în locuinţă decupaje de ziare cu crimele acestuia, o carte cu titlul „De ce ucid copiii“ de Peter Langman şi atacatorul avea inclusiv o fotografie cu Breivik la profilul său de pe aplicaţia socială WhatsApp. Coincidenţă sau nu, atacul a avut loc fix la 5 ani de la masacrul din Oslo. Să fie acestea explicaţii suficiente? Nu încă.

4. Arma şi victimele

Un pistol model Glock 17 de 9mm, cumpărat ilegal de pe internet, găsit uşor la vreo 400-500 euro şi 300 de gloanţe. Tot un Glock (34) avea şi Breivik. Ce-i drept numărul de gloanţe şochează. Şi numărul de gloanţe trase este enorm. 58 de cartuşe au fost găsite. Categoric intenţia este criminală şi acţiunea este plină de cruzime. Categoric, judecând după numărul de gloanţe regăsite, intenţia a fost de a ucide în masă.

În mod clar e o legătură cu vârsta victimelor. Şapte erau adolescenţi: doi germani, doi turci, un ungur, un grec şi un kosovar. Doi aveau 14 ani, doi aveau 15 ani, unul 17, altul 19 iar ultimele două victime aveau 20 şi respectiv 45 de ani. Dintre ceilalţi 35 de răniţi doar patru au răni cauzate de gloanţe. Niciunul dintre cei ucişi nu era coleg de clasă cu autorul. Deci erau necunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu i-a selectat. A tras fără milă.

5. Alte preocupări

În 2015 autorul a vizitat şi a făcut fotografii în oraşul Winnenden, locul în care în 2009 a avut loc un atac la o şcoală când un tănăr de 17 ani a ucis 15 persoane. Tim, autorul, era absolvent al acelei şcoli. E un indiciu extrem de interesant, şi şeful poliţiei din Bavaria, Robert Heimberger, a declarat că şi din această pricină, atacul a fost plănuit încă cu un an în urmă. Şi, de fapt, aceasta este concluzia care ne şochează. A plănuit şi nimeni nu l-a putut opri?

6. Stare mintală

Cu privire la diagnostic, procurorul cazului ne anunţă că Sonboly a fost tratat de anxietate socială şi depresie în 2015, a fost internat două luni şi pe urmă a continuat tratamentul de acasă. Nici aceste indicii nu ne sunt suficiente şi nici foarte relevante. Depresia atinge una din patru persoane cel puţin o dată în viaţă. Frica de situaţii sociale este iarăşi frecventă la adolescenţi. În America, în 2014, trei milioane de adolescenţi (11%) cu vârsta cuprinsă între 11-17 ani au cel puţin un episod de depresiv.

Ce mă intristează în presa din Romania este să citesc titluri care nu fac altceva decât să incrimineze şi să stigmatizeze şi mai multe persoanele în suferinţă psihică şi cu un diagnostic psihiatric atât de des întâlnit precum depresia. Într-un ziar naţional titlul era „Cum a reuşit un tanar depresiv….“

Nu are nicio importanţă, dimpotrivă, persoanele cu depresie nu comit acte criminale. În acest sens am ca argument studiul recent al psihiatrului S. Fazel de la Oxford care a măsurat depresia şi comportamentul violent pe un lot de 47.158 de pacienţi diagnosticaţi cu depresie, comparativ cu 898.454 fără un diagnostic. Diferenţele nu erau semnificative. Din păcate pentru ei, persoanele cu depresie au un risc crescut de a-şi face rău propriei persoane, nu altora. Dar a declara acest diagnostic nu face decât să accentueze şi mai mult imaginea negativă şi prejudecăţile pe care le avem faţă de persoanele care au avut o dată în viaţă un diagnostic.

7. Victimă a bullying-ului

Dintr-o declaraţie a unui coleg de clasă aflăm că Ali Sonboly era agresat, hărţuit şi mereu, ca răspuns la suferinţele sale, îşi ameninţa colegii că într-o zi îi va ucide. Declaraţiile colegilor sunt susţinute de însăşi afirmaţia autorului din înregistrarea video „am fost chinuit vreme de 7 ani“. Poliţia nu îl avea în baza de date ca infractor, dar au fost găsite două înregistrări ca victimă. Prima, în 2010, când a fost agresat de trei persoane şi a doua în 2012 când a fost jefuit. În 2010, David Sonboly avea 12 ani. Se confirmă, deci, ceea ce studiile demostrează clar: „children who had been bullied at age 13 were more than twice as likely to have depression at age 18“ (Copiii care au fost hărţuiţi la vârsta de 13 ani riscă de două ori mai mult să sufere de depresie la 18 ani).

Conform analizei dr. Langman, autorul cărţii găsite în apartamentul criminalului („De ce ucid copiii“, 2010), există trei tipuri de atacatori: psihopaţi, psihotici şi traumatizaţi. Majoritatea dintre cele 10 cazuri descrise în cartea psihologului american, aşa cum autorul susţinea recent într-un interviu, au suferit evenimente traumatice. Nu există suficiente informaţii despre această persoană, dar Langman nu crede că ar fi vorba de un psihopat, deoarece aceştia sunt narcisisti şi au abilităţi sociale foarte bune, uneori fiind chiar carismatici. Dimpotrivă, Ali Sonboly era timid, introvertit, retras, nesigur şi anxios.

Ţinând cont de toate informaţiile pe care le avem până în prezent despre profilul şi activităţile autorului oferite de poliţie, tare mă întreb dacă nu cumva, în acest caz, putem vorbim despre tipul traumatizat.

Interviul psihologului se încheie cu câteva sugestii pentru prevenire.

Întâi, trebuie să cunoaştem şi să recunoaştem semnele care ne pot alarma. Şi în alte cazuri, şi în acest caz, autorul a ameninţat cu ceva timp în urmă despre crimele pe care le va comite. Oamenii de rând sau apropiaţii pot fi mai vigilenţi şi mai responsabili social. Ajunge nepăsarea umană care creeeză victime. Criminalii uneori îşi avertizează apropiaţii tocmai pentru a sta departe şi a nu fi răniţi. Alteori îşi pot găsi complici şi pot invita prietenii să îi ajute (vedem aici prietenul autorului arestat a doua zi). Pot ameninţa pe cei pe care vor să îi ucidă.  Gândiţi-vă în România câte cazuri de violenţă şi crime au fost dus la împlinire şi în câte situaţii victima era mereu ameninţată de agresor că va fi ucisă. Şi replica este mereu aceeaşi: „nu credeam că o va face“.

Din păcate, spune expertul, semnele sunt atât de evidente, însă oamenii refuză să le trateze cu seriozitate. Sau le este frică să le denunţe. Ajunge!

 

Anunțuri