Etichete

, , , , , , , , ,

articol publicat pe Adevarul la 9 decembrie 2015

Nepăsarea ucide de două ori. Sunt tineri care o dată au fost trataţi cu nepăsare de către părinţi  fiind abandonaţi şi lăsaţi în grija statului. Iar statul, prin serviciile de asistentă socială, având obligaţia de a-i proteja şi de a le asigura condiţiile psihosociale pentru creştere şi dezvoltare, tot din nepăsare le favorizează decesul.

facebook photo

Aşa ar putea suna într-o descriere succintă cazul şocant al celor două sinucideri consecutive din Craiova. Cristina avea 13 ani şi Nik avea 19 ani. Erau prieteni. Moartea ei l-a influenţat astfel încât şi el cedează deprimării la doar cinci zile. Cel puţin câteva comentarii se pot desprinde: 1) Primul ar fi legat de condiţiile de trai şi de drepturile acestor copii care sunt grav şi constant încălcate inclusiv în prezent. Centrul de Resurse Juridice este singurul ONG care din 1998 luptă pentru respectarea drepturilor copiilor în România, sute de vizite, sute de rapoarte şi recomandări, lobby şi campanii cu impact în societate. Au cerut în repetate rânduri înfiinţarea unui Mecanism Independent de Monitorizare a respectării drepturilor omului. Ieri, Senatul s-a înduplecat. Cele două victime se alătură altor aproape 5.000 de persoane decedate în condiţii suspecte în centrele statului care trebuiau să îi protejeze. Din păcate, alţi 25.000 de copii şi adulţi cu dizabilităţi încă trăiesc în centre. Rapoartele CRJ şi scurtele apariţii media ne dezvăluie zi de zi cum sunt trataţi aceşti copii. Fiind ai nimănui, nerespectarea tuturor drepturilor e frecvent întâlnită, alături de abuzuri, violenţe, tortură, tratamente inumane şi degradante.

2) Că la stat e greu cunoaştem. Că salariile sunt mici şi personalul puţin. Că sunt centre care au un număr prea mare de beneficiari şi puţini psihologi (sau niciunul) iarăşi cunoaştem. Dar toate acestea nu sunt justificări pentru faptele grave ce au loc în spatele uşilor.

3) Constatarea mea că o bună parte dintre directorii acestor centre şi inclusiv directorii direcţiilor de asistenţă socială şi protecţia copiilor sunt numiţi politic şi preferenţial şi fără a deţine vreo competenţă sau experienţă profesională în domeniul amintit. Putem răsfoi CV-urile acestor indivizi şi descoperim că nu au prea mare legătură în formarea lor şi cariera anterioară cu domeniul asistenţei sociale. Dar pentru o funcţie de conducere, fie ea şi la stat, cine ar da înapoi. Aici cred că este o altă problemă esenţială. Că aceşti oameni îşi tratează angajaţii şi inclusiv beneficiarii ca pe nişte cifre. Scopul lor, în raportul anual de activitate, pe care îl înaintează instituţiilor sub a cărei conducere funcţionează, este să dea bine cu realizări de ordin material. Dacă se poate şi în presă. Ceva de genu „În 2015 am mai amenajat un teren de sport, am creat o anexă cu cinci camere ultramoderne, dar încă nu avem căldură deci nefolosibile şi am cumpărat televizoare noi (printr-un proiect european) dar încă nu le-am montat.” Accentul în viziunea directorului nu cade pe îmbunătăţirea calităţii vieţii acestor persoane, pentru că de fapt ei înşişi nu au o viziune corectă şi umană asupra a ceea ce înseamnă protecţia copilului. Deloc întâmplător în cazul Dolj am verificat constatarea mea veche. Surpriză. Se confirmă: Şeful direcţiei este un membru activ de partid, absolvent de Drept, cu funcţii la Consiliul Judeţean, apoi la Direcţia Sanitar Veterinară, la Clubul Sportiv, ba chiar pentru o perioadă e numit prefect. Teoria se verifică! Ce competenţe are domnia sa pentru domeniul pe care îl conduce, cum a fost unicul candidat pentru funcţia de conducere a DGASPC Dolj unde a şi revenit după o pauză politică, sunt întrebări extrem de dure?! Concluzia mea este că numirile politice, oriunde ar fi creează victime. Anchetele rămân anchete şi am sumbra bănuială că nimeni nu va plăti nici de această dată!

4) Asistenţii maternali sunt persoane cu inimă şi sunt opriţi de a le oferi ceea ce ani la rândul le-a lipsit copiilor instituţionalizaţi. În cazul Cristinei, femeia care a crescut-o de la 6 luni şi timp de 11 ani a suferit atunci când statul a decis mutarea ei de urgenţă într-un apartament al direcţiei. Pentru mânuitorii de documente nu contează sentimentele create, relaţiile emoţional-sociale dintre oameni, destinul afectiv al unui copil abandonat o dată şi încă o dată. Pentru ei contează indicatorii şi ceea ce spune, în interpretarea lor, legea. Am întâlnit asistenţi maternali care au decis să continue îngrijirea copiilor chiar dacă statul nu le mai oferea nicio contribuţie financiară. La mica înţelegere cu mama biologică aceştia au înţeles că nu se pot despărţi de copiii pe care îi crescuseră ani şi ani şi care li se adresează pe drept cuvânt cu „mamă şi tată“. Dragostea pentru cei adoptivi nu are cuvinte. Am întâlnit doamne, care dincolo de nemulţumirea financiară, lucrau de zeci de ani în centre, doar din pasiune şi din dragoste pentru sufletele abandonate „cum să-i lăsăm, ne e drag de ei, ne-am ataşat aşa de mult unii de alţii“. Într-o lume a părăsirii doar aceştia în inima lor le mai sunt mamă şi tată.

5) Mi se pare abuzivă măsura direcţiei de a duce cu sila 11 fete la Spitalul de Psihiatrie şi alte câteva zeci la consiliere, aşa la grămadă. La Spitalul de Psihiatrie cunoaştem că sunt trataţi bolnavii cu tulburări psihice. Care poate fi percepţia acestor copii, cum pot ei înţelege, când au ajuns pe holurile secţiilor de psihiatrie întâlnind adevăraţi suferinzi psihic, ce impact va avea asupra lor şi cum ar putea explica şefii lor că nu îi tratează ca pe nişte animale? Încă în România se apelează la consiliere şi psihoterapie doar în situaţii de urgenţă şi într-o manieră complet greşită.  Psihoterapia nu este un duş rece scurt şi obligatoriu aplicat unui câine comunitar şi psihoterapeuţii nu sunt nişte specialişti SMURD care „repară“ în două, trei zile ceea ce trebuia a fi rezolvat în câteva luni şi ani printr-un proces terapeutic de durată. Psihoterapeuţii nu sunt nişte mecani auto care repară ceva defect în mod urgent. Măsurile acestea aruncă o jignire inclusiv asupra tagmei psihologilor şi a serviciilor profesionale ale acestora inducând grave erori în percepţia individuală şi colectivă.

6) Despre Nik am aflat că a mai avut trei tentative de suicid. Cunoaştem că riscul de a comite suicidul creşte ajungând până la 95% în primele 14 zile după o tentativă. Era obligatoriu ca el să devină un caz prioritar şi să fie monitorizat permanent de angajaţii instituţiei. Afirmaţia directorului, cum că nu are obligaţia să verifice conturile de Facebook ale copiilor nu scuză. Nu despre Facebook era vorba aici.

7) În ambele cazuri, copiii doreau să revină în familiile adoptive şi detestau viaţa din instituţii. Mariana Voinea, asistentul maternal declara pentru Adevărul că „l-au luat de la mine pe motiv că nu aveam condiţii. Când veneau în vizită verificau să vadă dacă am şi praful şters. Păi, trei ani am avut condiţii, iar după, nu? Care este şi cum a fost respectat interesul superior al copilului?.“

Aş fi încântat dacă Preşedintele României, care apare des, în ultimul timp, înconjurat de copii, ba chiar i-a invitat pe unii atent selectaţi la Cotroceni, să fi avut o reacţie în acest caz sau/şi domnul Cioloş, că doar sub conducerea sa funcţionează aceste instituţii. Mă tem că nu vor face. Şi mă tem că azi alte sute de copii abandonaţi în centre trăiesc similare experienţe de viaţă traumatizante.

Citeste mai mult: adev.ro/nz3alf

Anunțuri