Blogul Adevarul

Hărţuirea psihologică. Care sunt situaţiile în care poţi fi acuzat de hărţuire

articol publicat de Radu Eremia în Adevărul la 25 sept 2015.

photo: triesteprima.it

646x404

Modificările aduse noii legi a Egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi introduc, printre altele, termenul de „hărţuire psihologică“. Definiţia acestui termen şi transpunerea sa în legislaţie lasă loc la interpretări care pot reprezenta adevărate probleme în ceea ce priveşte limita discuţiilor între două persoane.

Proiectul, iniţiat de PSD, a fost adoptat cu o majoritate covârşitoare. Dintre cei 286 de parlamentari prezenţi,  282 au votat pentru, trei s-au abţinut, iar unul singur nu a votat. Una dintre marile noutăţi ale actului normativ este introducerea termenului de „hărţuire psihologică“, definit în lege în felul următor:

„Orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică sau psihologică a unei persoane“.   Termenul nou introdus de lege poate pune probleme din punct de vedere al limitei discuţiilor între două persoane, putându-se ajunge relativ uşor la situaţia unei hărţuiri psihologice.

Ca psiholog nu sunt de acord cu definiţia hărţuirii psihologice aşa cum apare în textul Legii din 202/2002. În termeni occidentali, hărţuirea psihologică se referă la comportament ostil, ameninţări verbale, gesturi agresive sau acţiuni de intimidare. De obicei se referă la situaţiile locului de muncă. Şi se deosebeşte de hărţuirea sexuală care sunt acţiuni cu conţinut explicit sexual şi care îî oferă victimei un sentiment de ruşine, frică şi neputinţă cauzând în timp suferinţă emoţională sau chiar depresie“, a explicat psihologul Mihai Copăceanu, blogger „Adevărul“.

Tot Copăceanu punctează faptul că termenul poate fi considerat „unul lax deoarece nu ar poate cuprinde toate tipurile de hărţuire psihologică. Tot legea ar trebui să precizeze, pentru înţelegere câteva subcategorii“.

De la complimente la hărţuire şi afectarea demnităţii Dincolo de situaţiile condamnabile, apariţia acestei noi definiţii, ar putea apărea şi situaţii anapoda. Spre exemplu, dacă insişti în complimente curate, fără intenţii ascunse, la adresa unei femei, te-ai putea trezi cu o plângere pentru hărţuite. „Dacă un compliment, este repetativ şi se încadrează în caracteristicile definiţie se poate considera ca fiind hărţuire psihologică“, a explicat, vag, deputatul PSD Ana Birchall (blogger Adevărul), principalul iniţiator al proiectului de lege. Ce se întâmplă însă când, de exemplu, o persoană de sex masculin îi face un compliment uneia dintre colegele de la locul de muncă. Colega nu-l agreează şi i se pare deplasat complimentul. Poate să-l acuze de „hărţuire psihologică“?

Situaţiile de acest gen sunt foarte delicate şi cer a fi tratate cu responsabilitate. O persoană care se simte hărţuită, hărţuită sexual sau hărţuită psihologic, are dreptul să depună o plângere, iar instituţiile abilitate au obligaţia să facă cercetări“, explică tot Ana Birchall o asemenea situaţie. Aceast tip de situaţie este explicat şi de psihologul Mihai Copăceanu.

Complimentul este cu totul diferit (n.r.-de o posibilă hărţuire) deoarece este un semn de respect şi preţuire dacă ne referim la o persoană de sex opus. Iar reacţia nu poate fi decât pozitivă. Ori, în cazul, hărţuirii reacţia este de frică sau dispreţ. De asemenea un compliment poate reprezenta o simplă expresie apreciativă pe când hărţuirea implică o repetiţie de gesturi şi acţiuni. Există o capcană atunci când un bărbat, hărţuind o femeie, se ascunde şi-şi găseşte un fals alibi sub forma unor « complimente »“, spune Copăceanu.

Potrivit legii, în cazul demarării unei acţiuni în instanţă, persoana acuzată de hărţuire sexuală sau psihologică este cea care trebuie să-şi demonstreze nevinovăţia, potrivit principiului „inversării sarcinii probei”, nu ca în alte cazuri în care partea care acuză are acest rol. Au rebotezat o instituţie O altă mare miză în ceea ce priveşte modificărilor apărute în legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi este reînfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi (ANES). Necesitatea creării unei instituţii autonome a fost explicată astfel în expunerea de motive: „Practica europeană demonstrează că în statele unde funcţionează instituţii autonome şi independente în domeniul egalităţii de şanse şi bărbaţi, progresele sunt mai accentuate şi vizibile“.

Practic, iniţiatorii nu au oferit niciun argument plauzibil pentru reînfiinţarea unei nou structuri bugetare. ANES-ul fusese iniţial înfiinţată în 2002, iar funcţionarea sa a început trei ani mai târziu la 1 aprilie 2005. Ulterior, agenţia a fost „supusă, în mod sistematic, reorganizării, restructurării, reducerii de personal, la nivel naţional şi în profil teritorial.

Finalmente, ANES a fost desfiinţată, atribuţiile şi funcţiile acesteia fiind preluate de  la data de 1 iulie 2010 de către Direcţia pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi din cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice“. Această decizia s-a luat în perioada guvernului Emil Boc, pe când România era lovită din plin de criza financiară. Din acest motiv, noua lege a fost susţinută mai ales de grupul parlamentar PSD. În noua lege, ANES-ul reapare după ce Direcţia pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi din Ministerul Muncii devine Agenţie Naţională.

Deputatul Ana Birchall a explicat pentru „Adevărul“ miza creeării noi structuri şi a explicat nu vor exista cheltuieli suplimentare. „Reprezentarea legală şi instituţională este identică (n.r. – cu a Departamentului pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi), autoritate subordonată Ministerului Muncii, condusă tot de un Secretar de Stat, ca până acum, suplimentarea atribuţiilor nu aduce costuri suplimentare. Singurul amănunt important se referă la faptul că Agenţia se va bucura de o autoritate mai mare, de o independenţă crescută şi va putea atrage, având personalitate juridică, fonduri europene“, a afirmat Birchall. Bugetarea de gen, o realitate? O altă noutate apărută în urma modificărilor este apariţia bugetării de 1906062gen. Un proiect îndrăzneţ dacă avem în vedere ceea ce urmăreşte acest demers.. „Presupune ca tot bugetul naţional să fie elaborat şi distribuit în funcţie de nevoile specifice ale femeilor şi bărbaţilor, către acele sectoare care au impact direct asupra acestor nevoi specifice“, a explicat deputatul Ana Birchall.

Însă, tot aceasta, recunoaşte că „va fi nevoie de timp pentru implementarea unui asemenea instrument prin se urmăreşte şi reducerea diferenţelor salariale”, a conchis Ana Birchall. Alocarea de resurse financiare prin care să se respecte principiul egalităţii de şanse va mai dura ani buni, dat fiind că până acum, cu toate că au fost investite sume mari de bani pentru aceast tip de demers. (de exemplu pe programele POSDRU din exerciţiul bugetar 2007-2013).

Citeste mai mult: adev.ro/nv8ebt

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Dependenţa de smartphone şi tabletă, boala care face ravagii printre elevi

articol publicat pe Tribuna de Ana Maria Mătuşoiu la 16 septembrie 2015

Ştie să se joace la telefon ca un om mare, deşi are puţin peste 4 ani. S-a prins destul de repede cum se deblochează smartphone-ul, iar acum navighează pe internet, vrea să hrănească animalele din fermă, joc pe care mama lui obişnuieşte să îl joace pe Facebook. Nu vorbim de un caz aparte, ci de tânăra generaţie de preşcolari şi elevi, pentru care jocurile clasice din curtea şcolii, fotbal, handbal şi multe altele sunt istorie. Astăzi, elevii preferă să se joace pe smartphone, tabletă sau calculator şi, potrivit specialiştilor, vorbim de primii paşi spre dependenţă. Izolându-se de prieteni, colegi sau părinţi, mulţi dintre elevi devin un fel de sclavi ai tehnologiei. Din păcate, părinţii încep să lupte cu „boala” abia după ce îşi văd copiii ajunşi în pragul ori chiar în mijlocul dependenţei. În Sibiu, au existat şi există multe cazuri în care părinţii au apelat la ajutorul psihologilor pentru a le ajuta copiii să scape de dependenţa de internet. Prin consiliere psihologică, unii au reuşit să revină la o viaţă normală. Alţii s-au dat bătuţi după doar câteva şedinţe.
Note mici, absenteism, aban­don şcolar, compor­ta­ment agresiv. Sunt princi­palele efecte ale dependenţei de internet, de jocuri, care nu pare să se deosebească cu nimic de o dependenţă de anumite substanţe. „În ultimii 10 ani, dependenţa de internet a intrat în categoria depen­denţelor fără substanţe care prezintă aceleaşi criterii pre­cum dependenţa de sub­stanţă”, avertizează psihologul Mihai Copăceanu. Iar depen­denţa de internet nu ţine cont de vârstă – explică psihologul – afectând elevi de la clasa pregătitoare şi până la ultimul an de liceu, deci de la 6 la 19 ani. Reţelele sociale, Face­book-ul în special, şi jocurile online îi fac pe elevi să piardă ore în şir în faţa smartphone-urilor ori a calculatoarelor. Astfel, riscă să dezvolte o dependenţă de internet chiar fără voia lor, crede psihologul, ajungând să folosească telefonul şi aplicaţiile în fiecare pauză, uneori chiar şi în timpul orelor, în drum spre casă, în timpul mesei şi alte câteva ore acasă. Dependenţa poate duce până la 6 – 7 ore pe zi în faţa display-ului/monitorului, uneori şi mai mult, tinerii ajungând să îşi petreacă nopţile în faţa calculatorului, fără să doarmă deloc şi fără ca părinţii să-şi dea seama.

Între joacă şi dependenţă, un singur pas
De la uz la abuz, se poate trece în doar câteva zile. „Dependenţa se poate instala destul de repede pentru că vorbim de un mecanism neu­ro­fiziologic care suferă modificări în timpul utilizării tehnologiei şi eliberează neurotransmiţători în creier. Deci se activează ceea ce noi numim sistemul de recom­pensă”, explică psihologul Copăceanu. Astfel, pe lângă senzaţia de plăcere, profilul unui consumator de ţigări, alcool sau alte droguri este identic în simptome cu profilul unui elev dependent de internet şi tehnologie. Din păcate, dependenţa ucide încet, dar sigur, interesul elevilor pentru orice activităţi sociale şi inclusiv pentru şcoa­lă. „Scade în mod cert performanţa şcolară pentru că scade puterea de concen­trare şi apar inclusiv tulburări de atenţie şi memoria este afec­tată. Apare iluzia învăţării. Copiilor li se pare că au reţinut, însă la teste eşuează”, spune Mihai Copăceanu. Riscurile utilizării internetului se extind şi la cazuri de şantaj, de contactare şi interacţiune cu unii indivizi periculoşi cu profile false, crede el.

tribuna
Copii dependenţi de internet. Vinovaţii?
În familie

O mare parte din vină le aparţine părinţilor, care de multe ori scapă din vedere semnele dependenţei ori pur şi simplu ignoră compor­ta­mentul copiilor, fiind preocu­paţi de alte lucruri. De exem­plu, când realizează ce se întâmplă cu copiii lor, unii pă­rinţi nu fac decât să ameninţe, să certe şi să provoace scan­daluri .  „Dacă părinţii ar înţe­lege gradul de dependenţă al internetului, jocurilor online şi al Facebook-ului, ar evita să mai judece şi să condamne copiii, încercând să îi înţe­lea­gă şi, desigur, să solicite aju­tor specializat”, spune Copă­ceanu, care e convins că solu­ţia pentru tratarea depen­den­ţei o reprezintă psihoterapia.

Până unde poate să ajungă dependenţa

Psihologul ne-a vorbit des­pre un caz al unui pacient, elev sibian, în vârstă de 13 ani, dependent de jocurile online. Un caz fără rezolvare, din păcate, pentru că, după câteva şedinţe de consiliere psiho­logică, elevul a recidivat. În luna mai, o sibiancă îi bătea la uşa cabinetului. „Domnule psiholog, nu pot să mă mai înţeleg cu el!”, a fost mărtu­risirea unei mame ajunse în pragul disperării. Băiatul avea note mici la şcoală, nu mai avea contact cu prietenii ori cu colegii, ajunsese să se certe cu părinţii, să ameninţe că pleacă de acasă, ba chiar să ridice mâna la mama lui. „Toate manifestările lui de violenţă au legătură cu dependenţa de internet. Era într-un sevraj foarte puternic. Era instabil, nesigur pe el, toată existenţa lui se învârtea în jurul jocurilor video”,  măr­turiseşte Copăceanu. După insistenţele mamei, tânărul a mers la consiliere psiholo­gică, însă gândul că ar fi scă­pat de dependenţă n-a fost nimic mai mult decât o simplă iluzie. Elevul a renunţat la consilierea psihologică, iar după trei luni s-a reapucat de jocuri.

Dependenţa de internet se tratează doar dacă există motive întemeiate

Surprinzătoare sunt reacţiile părinţilor, care diferă de la o persoană la alta.

Redactorii Tribuna au vorbit cu câţiva părinţi ai elevilor de la şcolile din Sibiu şi dacă unii au spus cu nonşalanţă, fără pic de remuşcări, că: „aşa e în ziua de azi. Vede şi la celălalt copil, trebuie să aibă şi el un telefon”, doar câţiva ne-au mărturisit că nu le permit copiilor să îşi ia telefoanele la şcoală. Printre ei, Tatiana, o mamă care anul trecut trecea printr-o adevărată dramă, după ce băiatul ei, de 14 ani, se schimbase com­plet, din cauza jocurilor online.  „Acest copil nu mai avea viaţă. Se juca întruna. Nu mai vor­bea cu noi, iar atunci când o făcea, se răstea. Nici când îl chemam la masă nu venea. Dacă îl lăsam, s-ar fi jucat toată ziua”, spune mama, care, din fericire, cu ajutor din partea unui specialist, şi-a scăpat copilul de dependenţa de internet. Acesta este unul dintre cazurile de succes. Cazuri care  există acolo unde dependenţa n-a fost atât de puternică, iar elevii au avut un motiv întemeiat pentru a renunţa la internet.
În momentul de faţă, în Si­biu există învăţători şi diriginţi care, cu acordul părinţilor,
le-au interzis copiilor deţinerea de smartphone-uri la şcoală.