Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

articol publicat pe Blogurile Adevărul in prag de examene nationale şi BAC

poya sait

Mai rămăseseră puţine minute până la ora 8. Mă îndreptam cu paşi apăsaţi spre şcoala din colţul străzii când deja zăream părinţii agitaţi ce îşi însoţiseră copiii până la intrare. Murmurau neliniştiţi de ce va fi şi se încurajau reciproc cu expresia specifică românului „lasă, că va fi bine“. Pe holuri era încă tăcere. Directorul aştepta ora potrivită pentru a ridica subiectele.
Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!”

Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani? Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee.

E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook.

Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea). Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii. La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput.

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică.

E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”. Cum??

Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională.

Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri!  Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală. Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ. De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor.

Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food. Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate.      Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare.

NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România. România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare. Urmaţi-vă şansa, tineri!    PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României.  In Romania cum ar fi fost ?

Citeste mai mult: adev.ro/nqg2tg

Reclame
Blogul Adevarul

Ce trebuie să ştie părinţii despre homeschooling – şcolarizarea la domiciliu: beneficii şi dezavantaje

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 5 mai 2015

646x404 (2)

(foto: Eduard Enea)

Când educaţia statului îţi oferă multiple şi repetate dezamăgiri sunt părinţi ce optează pentru educaţia acasă (homeschooling). De fapt, succesul unor iniţiative personale sau civice e concecinţă ca reacţie la dezamăgirea statului. Şi cetăţenii responsabili nu mai au aşteptări şi nu mai aşteaptă şi încep să-şi creeze proprile condiţii favorabile de trai. Aşa este şi cu educaţia.

Din păcate, nu avem o legislaţie în acest sens, învăţământul este obligatoriu în România, iar soluţia identificată de unii părinţi este aceea de a-şi înscrie copilul la şcoli din străinătate (şcoli umbrelă) şi de a realiza lecţii şi teme online. Asociaţia Home Schooling România li exemplele a sute de părinţi ne arată că ceva bun poate funcţiona şi în România. Din păcate, prea puţini părinţi preferă să-şi educe copiii acasă.  Unul din principiile funcţionării acestei alternative este acela că acasă părintele poate individualiza programa, tipul şi stilul de predare-învăţare, ceea ce e mult mai dificil în şcoala de masă alături de 25-30 de elevi, indiferent de experienţa profesională a profesorilor. Într- o manieră schematică şi utilă am putea creiona câteva avantaje şi dezavantaje. Avantaje: Alternativa optimă la experimentele învăţământului de stat postdecembrist cu toată instabilitatea şi toate dezavantajele arhicunoscute de noi toţi;

Flexibilitatea studierii disciplinelor (un copil poate studia într-un an o materie şi următorul an o altă materie într-o ordine pe care părintele şi/sau el o alege);

O învăţare cu plăcere, prin descoperire şi fără obligaţii sau sarcini riguroase, fără teste înfricoşătoare şi teze la fiecare semestru;

Apelarea la un meditator (ceea ce se întâmplă deja dacă calculăm că astăzi sunt copii ce primesc meditaţii deja la 3,4 discipline săptămânal); Folosirea unei filosofiii educaţionale, a unor materiale şi manuale variate concomitent sau alternativ şi a unei tehnici moderne (lecţii multimedia, activităţi interactive, CD, DVD-uri). Vorba americanilor:  Dacă copilul iubeşte calculatorul să-l facem să înveţe la calculator; Folosirea metodelor pe care părintele le consideră eficiente pentru propriul copil. Şi metodele pot fi schimbate de la o zi la alta; Evitarea unui mediu şi anturaj cu risc pentru copiii. Mulţi părinţi consideră că factorii de influenţă negativă, fie agresivitate ori consumul de substanţe sunt regăsiţi în mediul şcolar şi astfel acasă copiii pot fi feriţi;

Părintele petrece mult mai mult timp cu propriul copil, este provocat în a-l cunoaşte şi îl poate învăţa aşa cum doreşte. Aceasta cred că este cel mai mare avantaj în defavoarea părinţilor care îşi trimit 6-8 ore copilul de acasă, apoi la meditaţii lăsând totul în seama şcolii şi absolvindu-se de orice altă obligaţie educaţională. Dezavantaje – Insuficienta pregătire a părinţilor.

Cu timpul, disciplinele vor avea un grad înalt de dificultate şi complexitate, iar părinţii pot întâmpina dificultăţi în explicarea unor lecţii. La specializare se adaugă şi faptul că părinţii nu au nici experienţa pedagogică a profesorilor. Ai încercat 3,4 metode şi ce te faci când ajungi să predai ca părinte (medic) o disciplină precum fizica de clasa a 11-a? – Socializarea. Părinţii de acasă afirmă că dimpotrivă copiii lor socializează foarte bine, că au prieteni. Dar una e să socializezi într-un mediu restrâns, cu cine pofteşti şi alta într-o şcoală cu 800, 1200 de elevi mai mici sau mai mari, fiecare cu particularităţile vârstei lor. –  Disciplina. La şcoală elevii învăţă să respecte un program, o ordine, să efectueze în mod organizat anumite activităţi. Învaţă să se comporte cu ceilalţi colegi, cu profesorii, oamenii maturi, cu dirigintele şi directorul şcolii, învaţă expus fiind la experienţe de viaţă. Copiii învaţă prin experienţă şi experienţele din şcoală aparţin şcolii.  – Competiţia. Copiii de acasă pot participa la concursuri, dar în colectivitate, copiii sunt într-o perpetuă competiţie cu cei mai buni. Tot experienţa îi va învăţa cum să înveţe, ce să înveţe, să înveţe în echipă etc. În şcoală, copiii mai mari pot fi modele. – Abilităţi sociale. Indiferent de decizia părinţilor, copiii, cu educaţia acasă sau nu, tot în societate vor fi nevoiţi să trăiască şi să muncească.

Abilităţile dezvoltare prin relaţionarea cu colegii de bancă, clasă şi şcoală vor fi dezvoltate şi transferate la locul de muncă. Să ai răbdare, să accepţi nereuşita, să legi prietenii, să fii proactiv, prosocial etc. sunt abilităţi şi calităţi care se pot dezvolta mai bine în colectivitate -Activăţi organizate.

Ore şi pauze, fără prelungiri, teme, şi activităţi de grup, implică un alt timp de învăţare din partea copiilor. Nu ai terminat lecţia, timpul a trecut. Acasă, după cum spunea un părinte, poate învăţa ce-i place, dacă vrea întreaga săptămână poate învăţa doar istoria… şi în perspectivă. Ori în viaţa reală deadline-uri sunt importante. Viaţa reală chiar nu ne-o facem după plăcere şi dispoziţie. – timp şi resurse şi generalizare.  Din păcate, nu orice părinte îşi poate permite şi nici orice copil. Dar consider, totuşi, că într-o societate democratică educaţia este extrem de importantă şi statul este obligat să permită fiecărui copil să fie educat la cele mai bune standarde şi dacă aceasta înseamnă homeschooling, de ce nu?

Citeste mai mult: adev.ro/nnvhne

Blogul Adevarul

România morţii la televizor. În direct

România morţii la televizor. În direct

646x404 (1)

@ http://www.secureteen.com

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 23 mai 2015

Trăim într-o ţară unde se moare pe rupte datorită incompetenţei şi neprofesionalismului instituţiilor statului aflate în slujba cetăţeanului. Privesc cu scepticism paradele de 1 decembrie când maşini noi, luxoase şi sofisticate sunt scoase pentru defilare şi atât. Când tehnica de intervenţie specială este afişată cu mândriem, dar de fapt este în imposibilitate de utilizare fie din lipsa personalului specializat, fie urmărind scuza generală  „pentru că e prea scump, ar costa prea mult”. Cu acelaşi scepticism văd exerciţiile şi simulările unor instituţii de stat de salvare în situaţii de urgenţă. Uneori erori de nepermis au loc chiar în timpul exerciţiilor. Negociatori Cred că în situaţiile limită de viaţă şi de moarte orice om sare în ajutor pentru salvarea unei vieţi.  Cred că şi cazul de faţă negociatorii şi-au dat întreaga silinţă în acest sens. Şi chiar nu îţi este uşor să constaţi că eforturile tale au fost în zadar. Dar altceva doresc să subliniez.  Am întâlnit „negociatori” ai unor instituţii care de fapt erau angajaţi egal cu ceilalţi, de regulă, ofiţeri, dar care nu aveau în plus decât unul sau două cursuri de formare, ţinute de nişte formatori, tot din sistem şi desigur foarte slab pregătiţi. Aici cred că avem mult de învăţat. Şi totuşi, sunt cu totul de acord că indiferent de expertiza unui negociator vor exista cazuri unde se vor afla în neputinţă. Dar neputinţa, condusă de imprevizibil, în aceste cazuri nu este sinonimă cu neprofesionalismul. Să salvezi de la înec, din foc, din atacuri teroriste sau de la suicid pe toţi în toate situaţiile cred că este aproape imposibil. Dar repet această nereuşită nu este cauzată erorilor de procedură sau lipsei resurselor de salvare, ci din cauza unor factori imposibil de gestionaţi. Erori Ieri am văzut clar că am fost depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de profesionalism.  Situaţia nu era una de scurtă durată, când chiar e suficient timp pentru a pune în practică toate variantele salvatoare, era vorba de 35 de ore. În tot acest interval soluţia cu salteaua a venit prea târziu, a rămas dezumflată. Cel mai ridicol gest mi se pare aducerea unui preot, aşa cum declara onorabil Poliţia Capitalei prin Bogdan Ghebaur. „Negociatorii au incercat sa o salveze, a fost adusa si familia, un preot, dar situatia dânsei era delicata’. De când dracu, preotul este specialist în situaţii de urgenţă ? Şi care este explicaţia că serviciul de specialitate de urgenţă apelează la preoţi ?   Cea mai jignitoare « justificare » a ISU Bucureşti e cea legată de lipsa unei saltele gonflabile, în fine adusă mult prea târziu din Argeş. Citez « În momentul în care ne pregăteam să o umflăm, echipa de negociatori a spus să încetăm orice demers pentru că femeia începuse să se agite ». Domnilor cum vă permiteţi o asemenea justificare denigratoare la adresa cetăţeanului român şi jignitoare pentru serviciul dumneavoastră. Adică să spui că ISU Bucureşti nu are o saltea, nu este deloc o scuză de acceptat. Că nu avem proceduri care să se respecte pas cu pas În sensul acesta stă declaraţia domnului psihiatru Diaconu care a fost la faţa locului şi a enumerat câteva greşeli. Întâi ne spune că s-a putut perinda de la poliţişti la pompieri şi de la pompieri a urcat chiar în bloc până la echipa de negociatori, fără ca nimeni să îl legitimeze, să-l întrebe ceva, putea fi oricine. Că maşinile circulau pe stradă şi pietonii se plimbau, căscau gura fără jenă, iarăşi este nepermis. Şi încă ceva că sub bloc era un grup de patru copii de vreo 10 ani, copii care au văzut „spectacolul morţii” şi televiziunile dădeau ştiri. O televiziune a redat însuşi momentul aruncării de pe bloc. Care este scopul redării acestor imagini ? Atenţionarea că urmează imagini cu impact emoţional nu opreşte telespectatorul de la a urmări ştirea. Şi dacă în acel moment ştirea e privită de zeci de copii sau de oameni cu labilitate emoţională cum îşi justifici ştirea ? Prin rating ?    Toate aceste detalii desigur arată câtă importanţă este acordată de către serviciile de intervenţie cazurilor de urgenţă. Şi cum ştiim să ne facem treaba. De fapt că nu avem procedură, oameni extrem de specializaţi care să intervină şi repet un plan de intervenţie clar şi limpede care să fie respectat ad litteram, un coordonator şef şi ruşinos mijloace de salvare, precum banala dar extrem de utila saltea.  Să declari că doamna îşi dorea să moară, a ales să moară şi că nu a cooperat sună de parcă „tot mortul e de vină”. Din păcate, astăzi România pică încăodată testul profesionalismului serviciilor publice în situaţii de urgenţă. Ar fi incorectă orice comparaţie cu tragediile din munţii Apuseni şi cea de pe lacul din Constanţa. Şi desigur ar fi nedrept să acuzi un doctor (nu creştin ortodox) care a contribuit mai mult decât zeci de ministere pentru sănătătea românilor (majoritari ortodoxi).  Constat însă că prevenirea suicidului, căci despre asta este vorba are o altă importanţă în ţările civilizate. Avem o strategie naţională ? Eu nu o cunosc şi nici departamente care să se ocupe de aceste fenomene. În America În America există o strategie naţională revizuită încă din 2001, Guvernul sprijină programe de instruire pentru cetăţenii şi a crea linii telefonice cu asistenţă 24/24h. Au fost înfiinţate grupuri locale şi cetăţenii sunt instruiţi cum să recunoască semnele riscului de suicid, ale depresiei iar în şcoli primare, gimnaziale, în  licee şi universităţi există echipe de criză. Sunt publicate protocoale pentru ce poţi face în ajutarea unui persoane care a trecut printr-o tentativă de sinucidere şi medicii sunt învăţaţi cum să se comporte la secţia de urgenţe din spitale. Miturile încă funcţionează în mintea românilor:

a)      Că de fapt doar ameninţă, vorbeşte, vrea mă manipuleze şi nu se sinucide

b)      Că de fapt oricum nu ai ce să faci, dacă vrea tot se omoară

c)      Că după ce a depăşit o criză, după o tentativă, acum nu mai are nimic (peste 50% dintre cei care s-au sinucis au avut deja în istoric câteva tentative)

d)     Că aceşti oameni sunt „nebuni” şi nu ai ce vorbi cu ei

e)      Că dacă vorbeşti despre sinucidere nu faci decât să încurajezi

Ce poţi să faci ca simplu apropiat? 

a)      Să înveţi să identifici şi să fii atent la semnele de îngrijorare

b)      să fii calm, să asculţi şi să sprijini şi să ceri sprijin implicând alte persoane

c)      Să nu judeci şi să nu argumentezi în contradictoriu

d)     Să nu neglijezi situaţiile de criză

e)      Să eviţi expunerea la situaţii cu risc crescut, obiecte şi locuri primejdioase şi să nu laşi singură persoana

f)       Să încurajezi apelarea la servicii de psihoterapie

g)      Să nu renunţi şi să arăţi că îţi pasă

Citeste mai mult: adev.ro/nosmy1

Blogul Adevarul

Sistemul educaţional românesc îşi îngroapă elevii. Dacă aveţi şansa, studiaţi în străinătate!

646x404

articol scris pe Blogurile Adevărul publicat la 24 iunie 2015

Cei câţiva profesori şi învăţători din comisie citeau regulamente, verificau şi afişau listele cu elevii pe uşile claselor de examinare. „Oooo, ce bine că ai venit! Chiar aveam nevoie de tine! Du-te te rog vezi cum sunt elevii”, îmi zice o dirigintă. Alta profesoară zâmbitoare exclamă „ce faci, Mihai, nu ai somn de dimineaţă?! E vacanţă, ce naiba!” Am urcat la etaj fiind convins că trebuia să-i regăsesc repede pe cei din clasa a VIII-a şi să-i încurajez, acum, cu doar câteva minute înainte de primul lor mare examen din viaţă. Copilaşii aceştia, ştiţi că au doar 14 ani?

Le-am repetat mereu în întâlnirile noastre anterioare „dragii mei, cele mai mari examene în viaţă nu se dau la şcoală, dar asta nu ne scuteşte de note mari şi performanţă” (şi ei au înţeles asta), i-am motivat oferindu-le întâi încrederea mea to tală în capacităţile lor şi i-am învăţat tehnici de managment al timpului, de lecturare eficientă şi de gestionare a emoţiilor distructive. Le-am răspuns la zeci de întrebări şi i-am primit la cabinet fără ezitare. La sugestia mea, unii elevi şi-au închis contul de facebook tocmai pentru a învăţa „fără stres”. Cu câteva luni în urmă m-au rugat să-i ajut să-şi descopere interesele şi aptitudinile. Acum ştiau deja ce-şi doresc şi se visau la licee. E atât de confortabil psihic să ştii ce vrei în viaţă şi atât de confuz şi stresant când nu ştii încotro… Am deschis prima uşă şi reacţia lor a fost de fapt un strigăt de bucurie. Am vorbit cu fiecare încercând să le evaluez starea emoţională. O elevă mi-a întins mâna dreaptă. Îi tremura parcă cu tot corpul. Mi-a răspuns scuzându-se „aşa îmi tremură mie, nu e prima oară, nu e de la examen”. Ei, da…Ca o ultimă reevaluare m-au întrebat despre poeţii contemporani români (Cărtărescu n-a lipsit, nici Dinescu pe care îl întâlnisem cu o zi înainte) şi în discuţia noastră mai în glumă, o elevă (ştiind că am publicat două cărţi) m-a asigurat că îmi va scrie numele pe foaia de răspuns. Altă elevă mi-a zis că va insera o poză: „o poză e cât o mie de cuvinte domnu’ psiholog” şi în final au vrut să-şi dea un check in pe facebook. Evident că am diferenţiat cele serioase şi urgente de cele glumeţe şi nepotrivite. Evident că răspunsuri mulţumitoare nu au primit la întrebări de genul „ce mă ajută în viaţă să ştiu diferenţa dintre o cauzală şi o completivă directă? Şi asta mă stresează pe mine acum!”. Am intrat pe urmă şi în cealaltă clasă şi i-am încurajat mergând pe holuri până când o profesoară justiţiară (culmea, profă de religie) a strigat din toţi rărunchii să părăsesc şcoala că începe examenul şi sunt camere video şi nu avem nevoie de probleme… (Eram sigur că Ceauşescu avea să intre în urma mea).

Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Ce m-a impresionat în această scenă sunt câteva aspecte. Întâi trăirile acestor copii.

La 14 ani eşti încă copil: te joci, cânţi, dansezi, te distrezi şi probabil te îndrăgosteşti. Nu ai gânduri concrete de viitor pentru că viitorul nu e în lumea ta. Lumea ta e alta. Ori, aceşti elevi se îmbrăţişau unii cu alţii şi îşi făceau cruci creştineşti ca în faţa unei mari despărţiri sau a unei iminente catastrofe, un pericol de neconceput. Emoţiile sunt parte din funcţionarea noastră psihică, ele ne pot motiva un comportament şi pot desigur să ne fie distructive, să ratăm. Am observat emoţiile profesorilor din şcoală; şi ei erau rugaţi să fie îmbrăţişaţi şi apoi am urmărit reacţiile emoţionale ale părinţilor din timpul şi în urma examenului. A doua zi, alt examen la limba maternă şi a treia zi binecunoscuta şi neiubita matematică. E primul examen al unor copii, primul dintr-o serie de 100, 200 sau câteva vor mai urma la liceu şi în facultate sau master. Şi e primul tratat cu un maximum de importanţă încât pentru unii copii poate fi catastrofal. Cum să nu fii alături de ei? Nu e doar emoţia lor proprie, să ne fie lămurit. Este emoţia lor covârşită de emoţia părinţilor, bunicilor, mătuşilor şi a întregului neam, este soarta lor şi viitorul lor, este mândria lor şi a familiei în joc. „Nu ne poţi face de râs”.

Cum?? Exigenţele părinţilor şi obsesia lor de a fi admişi doar la unele licee în contradicţie cu dorinţa sinceră a elevului care militează în zadar pentru alt liceu şi eşecul admiterii cauzează adevărate traume şi constante reproşuri: „Nu eşti bun de nimic, m-ai dezamăgit, aveam speranţă în tine, acum ce mă fac cu tine. Soră-ta e mai deşteaptă şi muncitoare, tu – un prăpădit. Şi am băgat atâtea meditaţii şi atâţia bani. Nu se va alege nimic de tine în viaţă” – sunt doar câteva „uşoare” sentinţe din cele pe care urechile mele le-au auzit. Viaţa parcă începe sau se sfârşeşte cu acest examen de evaluare naţională. Stresul din aceste zile şi din ultimele luni, interdicţiile, supărările, certurile, epuizarea fizică şi psihică, miile de ore de meditaţii, toate vin în contrast cu viaţa reală. Viaţa reală chiar nu se termină cu un examen, nici cu un eşec, oricare ar fi. Urmaţi-vă şansa, tineri! Pe de altă parte, societatea românească le arată o altă viziune asupra vieţii. De fapt în întâlnirile mele cu elevii de multe ori mi-au contraargumentat că în România nu trebuie să ai şcoală ca să ai bani şi baftă în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii băiat deştept, că hoţii sunt mai fericiţi decât tocilarii şi nu fac închisoare, că medicii care salvează vieţi sunt la limita supravieţuirii şi că profesorii lor care le predau zi de zi trăiesc din împrumuturi financiare şi se îmbracă cu aceleaşi haine sărăcăcioase. Societatea românescă le arată contramodele. Şi mai grav este că statul român nu dă doi bani pe şcoală.

Guvernul României nu face o prioritate de grad zero din învăţământ.

De fapt, nici nu-i pasă. A schimbat vreo 20 de miniştri după 1990 şi a modificat zeci de legi ale educaţiei bătându-şi joc şi experimentând fantezii personele pe spinarea elevilor. Şi, de fapt, mari schimbări nu sunt. Am răsfoit programele disciplinelor şi caietele elevilor şi am testat atitudinea profesorilor. Comunistă. M-am aşezat la ore în bănci. Am asistat la evaluări. Mă pot jura că la fel m-am simţit şi în urmă cu 20 de ani când eu însumi eram pe băncile şcolii. Niciun progres. Am constatat învechitul şi retincenţa făţă de orice nou şi util (metodă, tehnică, mentalitate, abordare, disciplină) mai ales educaţia sanitară, sau sexuală. Recent, cu greu şi cu multe voturi împotrivă, s-a decis mărirea alocaţiei la: atenţie 84 de lei (nu euro). Bani pe care un elev din Occident îi lasă într-o zi la un fast-food.

Reacţia prim-ministrului a fost la fel de jalnică ca propriul său mandat: că nu ştie dacă la anul vor mai fi bani pentru alocaţii. Evident că pe aleşi nu-i interesează învăţământul de stat când proprile odrasle studiază în instituţii private extrem de scumpe din ţară sau străinătate. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Şi atunci mă întreb cu ce drept aş putea eu să încurajez tinerii care îmi cer sfatul în alegerea carierei în România versus Occident? Cum aş putea eu să-i influenţez sau să le transmit iluzii, când ştiu preabine cum se face şcoală în ţară? Am întâlnit tineri geniali în cabinet cu scoruri de inteligenţă superioară care erau deja curtaţi de universităţi de top din lume. Cum aş fi putut să le spun să rămână într-un oraş de provincie şi să-şi îngroape talantul doar pentru că „aici e neamul meu cel românesc”. Sentimentalisme ieftine şi dăunătoare. NU, îi îndemn pe toţi cei care îşi doresc mult să studieze în Occident, să facă acest pas, să nu rateze nicio şansă, să aibă parte de educaţie la cel mai înalt nivel, îî îndemn să se formeze intelectual şi moral în instituţii de prestigiu din Marea Britanie şi din America şi în societăţi civilizate, oneste şi meritocrate cu profesionişti şi specialişti în demoniile lor, pentru ca mai apoi, dacă-şi doresc, să se întoarcă în România.

România are nevoie mai mult ca oricând de tinere talente, de minţi luminate, dar pentru ca orice sămânţă bună să aducă roadă trebuie să cadă pe pământ bun, nu în buruieni şi nici să fie călcată în picioare, şi din păcate, o repet, România încă nu este un pământ rodnic la capacităţi maxime şi încă eşti călcat în picioare.

Urmaţi-vă şansa, tineri!

PS Pe 20 iunie, Elena Kuji (foto) a primit titlul de Valedictorian, adică şefă de promoţie la Universitatea Internaţională din Monaco, şi a fost felicitată de însuşi Prinţul Albert II de Monaco. Bistriţeanca Elena Kuji a fluturat apoi cu mândrie steagul României. In Romania cum ar fi fost ?