ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

Femeia, mama, pudoarea şi sexualitatea în România 2013!

articol publicat pentru Blogurile Adevarul la 8 Aprilie 2013

Imagine

Cum e să fii mamă în România şi să fii nevoită să-ţi hrăneşti propriul prunc ce a început să plângă dar parcă ţi-e jenă de privirile celor din jur. Ce să faci? Unde să te ascunzi?

Săptămâna trecută Alexandra Nicolae de la Adevărul a publicat un material inteligent cu titlul „Alăptarea în public pro sau contra?” în care a adăugat opinia sociologului Alfred Bulai, a Carminei Micheş (inspector de asigurări ) şi a mea.

Ce-i drept m-a uimit cel mai tare răspunsul domnişoarei Micheş care a susţinut sus şi tare că „alăptarea în public încalcă normele morale”. Care norme? Care moralitate? Ca dumneai şi alţii au o astfel de opinie. Şi bărbaţi şi femei! Opiniile sunt libere dar hai să detaliem puţin pentru că această provocare are referinţă pentru România anilor noştri şi nu e în zadar. Discuţia nu este întâmplătoare!  

În urmă cu 9 ani, într-o sâmbătă seara, stăteam la masa lungă dintr-un Cămin Cultural al unui sat de munte cu prilejul unei nunţi alături de vreo 250 de nuntaşi (ca la ţară). Pe când savuram cuminte supa de tăiţei în faţa mea o tânără de nici 20 de ani îşi dezveleşte degrabă sânul mare şi sănătos şi începe fără nicio jenă faţă de zecile de persoane din jur a-şi hrăni pruncul de câteva luni ce făcea un scandal acustic în întreaga sală. Era o scenă parcă desprinsă din Moromeţii lui Marin Preda. Prima reacţie a fost să mă opresc, să nu mai servesc supa dar răspunsul mi-a venit imediat în gând: în faţa mea, la aceeaşi masă, era portretul unei mame care îşi hrăneşte copilul, pentru că el avea nevoie de hrană. În mintea mea de adolescent nu era un act indecent şi imoral şi nici o tânără ce-şi etala trupul într-o manieră erotică. Sânul acelei femei era sânul unei mame ce-şi hrăneşte în mod firesc pruncul. Pruncul a tăcut. Şi în acestă manieră naturală şi obiectivă cred că ar trebui să privim actul de alăptare în public. Pentru un om indecent actul este unul indecent, pentru un om obişnuit actul este unul obişnuit, pentru un om moral actul devine moral. Nu actul în sine este problema ci mintea celui care priveşte acest act.

Redau mai jos răspunsurile mele la întrebările jurnalistei Alexandra Nicolae:

     1.Ce părere ai despre alăptarea în public? Este ea o ofensă adusă comunităţii în care trăim?

Este cel mai natural mod de tratare a unui bebeluş. Este o necesitate. Nu este niciun argument împotriva hrănirii unei fiinţe mici orice ar fi şi oriunde ar fi. Bebeluşul are nevoie de o alăptare frecventă, constantă apoi variabilă, la un interval foarte scurt de timp, uneori chiar în fiecare oră, iar astăzi mamele sunt foarte active şi nevoite să-şi poarte în braţe bebeluşul prin oraş cu diferite activităţi şi aceasta implică alăptarea. În România încă predomină prejudecata şi imaginea învechită a femeii. Principiul pudorii nu se poate aplica aici deoarece pentru bebeluş acesta este modul său de hrănire, nu altul şi nu suferă amânare. Nu poţi lipsi un prunc de la hrană doar pentru că eşti în oraş cu treabă şi de multe ori treaba nu are cine să o facă şi nici pruncul nu ai cui sa-l laşi. Deci, sunt raţiuni practice. Am putea compara cu interzicerea de a hrăni un copil de 6,7,8 ani în public. Comunitatea se poate adapta la acest comportament matern tocmai văzând din ce în ce mai multe mame alăptând.

    2. Femeile percep maternitatea şi, implicit, alăptarea altfel decât în trecut?

Percepţia rolului femeii, a maternităţii în acest caz, în Romania se schimbă ce-i drept foarte încet. Astăzi femeia îşi apreciază mai mult statusul de mamă şi implicit cele ce ţin de maternitate inclusiv alăptatul. În trecut, la ţară de exemplu, nu era deloc „ruşine” ca o mamă să-şi hrănească pruncul în public, pe câmp la munci sau cf exemplului de mai sus. La oraş era altfel, o pudoare, mai ales în sec al 19-lea. Azi, mamele devin bucuroase că sunt mame. Şi ele sunt cele care pot schimba percepţia maternităţii alături de soţii lor şi familia .

    3.De ce unele persoane privesc ca ceva ruşinos un gest, în fond, natural?

Cred ca pudoarea vine întâi din partea mamei, din motivul că ea trebuie să-şi ridice îmbrăcămintea şi să-şi dezvelească o parte intimă a corpului, sănii, în public. Sunt însă taţi care nu ar accepta nicidecum aceasta conduită publică „cum să te dezbraci în public !”.

Gestul este natural şi nu unul cu conţinut ruşinos sau erotic-senzual însă şi celor din jur, cetăţenilor, le-ar părea o forma de exhibiţionism sau un gest chiar agresiv, cum zic romanii „fara ruşine”. Era mai dificil în trecut când forma îmbrăcămintelor femeii (de ex. rochii lungi până la pământ) crea o dificultate în hrănirea bebeluşului. Astăzi, slavă Domnului, mamele pot purta diferite haine de la tricouri largi la cămăşi ce pot facilita o alăptare cu uşurinţă. Mai mult, în Marea Britanie am observat o practică foarte eficientă: mama poartă o pătură mică cu care îşi acoperă pruncul în momentul alăptării, nu atât pentru a-şi ascunde sânii, cât mai ales pentru a proteja bebele de factori perturbatori externi. Îi oferă o siguranţă şi un confort. Şi acest gest este unul foarte potrivit. Elimină orice fel de disconfort posibil de ambele părţi.

4.Cum e considerat alăptatul în public, în România? Dar în alte ţări?

În România, din păcate, alăptatul, ca şi alte practici complet fireşti şi necesare, încă sunt în proces de emancipare. În ultimii ani, viitoarele mămici încep să primească sfaturi esenţiale prin frecventarea aşa numitelor cursuri ale „şcolilor de mame”, unde specialiştii le vorbesc, le pregătesc, unde întâlnesc alte mămici şi chiar medicii de familie le oferă sfaturi corecte, apar cărţi scrise şi traduse, emisiuni radio tv, iată articole în presă precum acesta, ceea ce înseamnă un progres, că ele învaţă să se comporte ca o mamă. În Marea Britanie, unde legal nu mai există nicio discriminare între genuri, mamele se comportă cu naturaleţe şi în spaţiul public. Statul şi comunitatea locală sprijină maternitatea în diverse moduri prin facilităţi regăsite de ex în autobuz (un loc special pentru mame), în aeroport, locuri special amenajate pentru schimbarea bebeluşului şi în interaţiunea cotidiană. Nimeni nu se mai minunează nici nu se jenează dacă o mamă alaptează la restaurant.

 5. Ce primează? Pudoarea sau starea de bine a copilului?

Argumentul cel mai important pentru alăptarea copilului în public este argumentul sănătăţii. Cunoaştem, din zeci de studii, că alaptatul la sân este mult mai sănătos decât cel la sticluţă (biberon): laptele mamei prin conţinutul de proteine, minerale, vitame, enzime, creşte sistemul imunitar al bebeluşului, evită constipaţia (laptele e mult mai digestibil). Bebeluşii sunt astfel expuşi la diferite tipuri de gusturi. Mai mult şi mai important se creează o relaţie de ataşament şi siguranţă între mamă şi copil, relaţine hotărătoare pentru dezvoltarea sa ulterioară. Psihanaliza acordă mare credit acestei relaţii din primul an. Este benefic şi pentru mamă de ex prin reducerea stresului sau arderea de calorii. Desigur este mult mai economic, este curat şi oricând disponibil. Iarăşi important: mamele din punct de vedere psihologic simt o satisfactie şi o împlinire atunci când îşi hrănesc propriul copil la sân.

În sens contrar, alăptatul cu biberon indică un risc crescut pentru obezitate. Folosirea acestuia din pudoare ştiind că nu este sănătos nu este un argument. Medicii de familie şi asistentele încurajează tocmai din acest motiv. Şi este mult mai simplu şi practic, nu trebuie să porţi mereu cu tine laptele fabricat in sticluţă, să te asiguri de o anumită temperatură sau calitate a laptelui. Iar dacă este mult mai indicat şi mai sănătos femeile în UK fac acest lucru şi nu văd cine s-ar opune. Sănătatea este mai de preţ decât falsa pudoare. Vrem să avem copii sănătoşi păi haideţi să-i hrănim sănătos!

  6.Poate să fie alăptarea în public o formă de curaj din partea femeilor?

În Romania da, în socieţăţile punitive precum cele din Orient, nu poţi avea acest curaj pentru că îşi rişti propria viaţă. În unele ţări din Occident este firesc. Mai subliniez un aspect. Dacă la  noi concediul maternal se întinde până la 2 ani în Occident este de câteva luni şi aceasta necesită ca mama să lucreze, să fie activă, să meargă la serviciu, în public şi implicit să-şi poarte copilul cu ea oriunde merge şi să-l alăpteze. Mamele au astăzi acces la o serie de facilităţi şi accesorii. Mergi într–un magazin şi găseşti orice doreşti. Cred că în susţinerea alăptatului în public un rol important îl au şi taţii şi familia şi prietenii.

Imagine

Reclame
ARTICOLE PSIHOLOGIE · GANDURI DE LA OXFORD...

2 Aprilie: Între absenţa legii şi răutatea românilor

articol publicat pe Blogurile Adevărul la 02 Aprilie 2013 

photo: http://www.sibiu100.ro

4 149

În 1997 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia nr. 62/139 prin care declara ziua de 2 aprilie: World Autism Awareness Day.

Din acel an în marile oraşe ale lumii au loc acţiuni publice, campanii, flashmob-uri, conferinţe şi noaptea instituţiile importante sunt iluminate în albastru, toate cu scopul de a atrage atenţia asupra acestei tulburări de dezvoltare, a ratei alarmante a autismului, pentru a “sensibiliza” cetăţenii şi instituţiile statului şi de a afirma şi pentru a promova drepturile acestor copii speciali. Orice cuplu, orice familie, oricare dintre viitorii părinţi pot avea un copil cu autism pentru că încă nu cunoaştem cauzele autismului. Ştiim doar cum se manifestă (nu relaţionează social, nu comunică, are mişcări repetitive,etc) şi că poate fi diagnosticat în jurul vârstei de 3 ani. Şi mai ştiim că un diagnostic timpuriu duce la o recuperare de succes.

Ca psiholog la Fundaţia Un Copil O Speranţă din Sibiu am avut prilejul şi bucuria de a fi alături de părinţii acestor copii, părinţi care îşi dedică întreaga viaţă, motivaţie şi dragoste. Părinţi care zi şi noapte îşi îngrijesc copilul cu autism. Ziua, odată diagnosticat, copilul urmează un program intens de terapie şi recuperare începând de dimineaţă în instituţiile de specialitate trecând prin sedinţele de terapie de la psiholog, pedagog de recuperare, kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped şi continuând acasă prin structurarea spaţiului, stabilirea de reguri, organizarea activităţiilor, continuarea sarcinilor, exerciţii sau frecventarea altor centre de interactiune socială. O muncă enormă, constantă, ce necesită multă motivare şi perseverentă. Pentru un singur cuvânt luni întregi de efort. Dar aceşti copii sunt cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit, cei mai puri şi sinceri şi părinţii lor îi iubesc enorm. Mulţi dintre ei talenţaţi.

 În România

Din păcate părinţii şi copiii lor cu autism încă sunt de neînţeles şi de neacceptat. Reticenţa, jignirea, prejudecăţile şi miturile sunt frecvente. Cuvântul „autism” este abuzat şi folosind pe nedrept de politicieni în comentariile injurioase unii către alţii.

Pe când trăiam în Sibiu am încercat să arătăm celor din jur, cetăţenilor, acelei comunităţi mult prea lăudată în ţară ca fiind civilizată, europeană şi culturală (aiurea!), că autismul nu este o boală care se molipseşte şi nici nu trebuie să-ţi fie teamă sau să-i jigneşti pe stradă. Am organizat dezbateri publice, emisiuni televizate şi am scris articole în presa locală. Ba chiar am ieşit în repetate rânduri cu copilaşii jucându-ne în Piaţa Mare. Dacă ceilalţi copii din jur ni se alăturau în jocuri, deschişi şi prietenoşi, părinţii copiilor numiţi “tipici” erau reticenţi şi defensivi. Îmi amintesc că nici nu acceptau să primească ori să citească un pliant despre autism.

Zilnic în drumul spre centrul de terapie UCOS, pe autobuze sau pe străzi, când un copil devenea agitat cetăţenii europeni ai Sibiului aruncau cuvinte urâte „dă-i două palme, cum l-ai crescut aşa, să stea în picioare”. Povara părinţilor era povara suferinţei la care se adăuga povara stigmei sociale şi a blamului public. Suntem un popor de needucaţi şi răi.

Privesc aici în Marea Britanie şi întâlnesc zilnic persoane cu dizabilităţi în public, li se oferă o prioritate în autobuz ori la ghişee, o mână întinsă la urcarea unor scări, un ajutor sau un zâmbet. Văd oameni ca noi. Văd oameni utili sociali muncind şi bucurându-se de viaţă. Societatea i-a primit şi serviciile sunt adaptate. Sunt egali în drepturi. Văd la petreceri un tânăr în scaun cu rotile sau văd în restaurant un adult cu Down. Văd un nevăzător mergând pe străzi şi trecătorii oferindu-i atenţia lor. Mai ieri îmi spunea o prietenă sănătoasă din Timişoara că a căzut cu bicicleta iar românii au trecut pe lângă ea fără să o întrebe ceva sau să o ridice de jos. Ba unii aveau o expresie de indignare pentru că au trebuit să evite „obstacolul”. Ce oameni suntem ?

În România încă folosim cu neruşinare termeni precum „handicapat”, „bolnav” ”nebun”, sau „schizofrenic”. Facem haz de o realitate şi luăm în derâdere o dizabilitate. Oamenii de rând sunt intoleranţi, neînţelegători şi nedrepţi. Ceilalţi, cei de prin parlament, îi cunoaşteţi prea bine, n-am niciun cuvânt. Au alte priorităţi.

La doi ani după gestul extrem al lui Adrian Sobaru, tatăl unui copil cu autism, după ce s-a aruncat de la balconul Parlamentului în timp ce primul ministru ţinea un discurs nu s-a schimbat ceva. Recent, se pare că dl Sobaru a decis să părăsească România. Şi ca el mulţi alţi părinţi, unii pe care îi cunosc, luptând prea mult cu „sistemul” au decis să plece din ţară. Atâta nedreptate în Romania încât lui Fabian, tot cu un diagnostic de autism, i s-a tăiat indemnizaţia de câteva sute pe care o primea de la stat. Mama, tatăl şi fratele lui şi-au luat putere şi au plecat în Germania începând de la zero într-o ţară străină dar dreaptă care i-au oferit de îndată servicii de terapie pentru copilul lor.

În acelaşi oraş multicultural, Sibiu, persoanelor cu reale dizabilităţi li s-au tăiat pensiile de la stat numite urât „de handicap” dar au fost găsite peste 500 de certificate ilegale de „handicap” şi niciun vinovat. Doar un scandal şi tipic românesc: autorităţiile au dorit să pună la tăcere acest „scandal care nu dă bine”. Ruşine!

În aceeaşi ţară România nu doar parlamentarii sunt nesimţiti, adică fără simţ civic şi moral, dar părinţii copiilor cu autism au întâlnit medici (de familie sau psihiatrii) fără cultură, respect, răbdare şi abuzivi, educatori de şcoală ce nu doreau în clasa lor un copil „bolnav” cu autism şi alţi părinţi ce discriminau. În aceeaşi ţară legea nu este aplicată şi pentru persoanele cu dizabilităţi în general nu sunt drepturi şi nici prevederi legale.

Cei care luptă sunt tot părinţii, ei afectaţi în mod direct, şi-au format asociaţii cerându-şi nimic altceva decât ceea ce li se cuvinte. Iată mama Andreea Sorescu scrie pe blogul Adevărul. Câteva fundaţii le vin în ajutor. Este cazul Fundaţiei Un Copil O Speranţă din Sibiu ce din 1998 luptă pentru drepturile copiilor şi părinţilor, pentru cei săraci şi defavorizaţi, pentru copiii cu autism şi copiii cu dizabilităţi. Peste 100 de persoane trec pragul zilnic. Resursele insuficiente. Cum poate lucra eficient un psiholog în România plătit de stat şi înjosit cu nici 200 de euro? O altă fundaţie este Romanian Angel Appeal care cu sprijinul unor instituţii de stat şi cu mare dificultate şi-a propus încă din 2012 să deschidă 40 de centre de consiliere şi asistenţă, să formeze peste 500 de specialişti, să elaboreze o Strategie Naţională şi să ofere o şansă persoanelor cu autism.

 Chiar dacă la noapte Guvernul, Parlamentul, Teatrul Naţional sau Arcul de Triumf vor fi iluminate în albastru şi baloanele albastre se vor urca spre ceruri viaţa acestor copilaşi nu se va schimba.

Dacă ne vrem o viaţă mai bună, dacă ne vrem o societate mai bună haideţi să o facem!

p.s. acest (tip de articol) NU va atrage nice like-uri,share-uri, nici comentarii, nici aprecieri, nici critici! De ce? Simplu: pentru că NU NE INTERESEAZĂ…