GANDURI DE LA OXFORD...

Filicidul. Omorul comis de părinţi asupra copiilor

articol scris pentru contributors.ro luni 15 oct 2012

Joi, 11 octombrie, o mamă îşi aruncă copilul dintr-o maşină pe Podul Grant din Bucureşti. O tentativă de omor. Pruncul trăieşte. Însă în România aflăm deseori de cazuri care s-au sfârşit tragic când părinţii şi-au ucis odraslele. Nu toate în presă şi nu toate cunoscute.

La începutul anului în februarie la Braşov o femeie de 27 de ani îşi ucide copilul de 6 luni. Este anchetată pentru omor deosebit de grav dar medicii constată că nu a avut discernământ în momentul crimei. Tot în februarie în comuna Cârlibaba din Suceava o mamă de 29 de ani este trimisă în judecată pentru uciderea prin sufocare a copilului născut de doar câteva zile. În martie un tată (48 de ani) îşi ucide cei doi copii în lacul Tarnita de lângă Cluj. În aprilie la Sibiu o tânără de 25 de ani îşi ucide copilul de 4 ani prin sufocare cu o pernă. Apoi aruncă trupul copilului pe un teren de unde va fi identificat două săptămâni mai târziu. Este acuzată pentru omor calificat. La proces invocă neacceptarea copilului de către concubin. În iulie la Cenad (jud. Timiş) o femeie de 34 de ani îşi ucide fetiţa aruncând-o în fântână, fetiţa pe care tocmai a născut-o în casă. Ea a mai ucis un prunc de 2 ani în 2001. În septembrie o tânără de 20 de ani din Botiza (Maramureş) este acuzată că şi-a ucis bebeluşul la naştere. În România media anuală de omoruri asupra copiilor este de 40.[1] Motivele sunt diferite şi uneori tainice chiar pentru specialişti. Ce e în mintea unor fiinţe care poartă în pântece 9 luni un copil iar apoi îl ucid. O boală, un gest iraţional, spontan şi necugetat? Doar atât? E suficientă această explicaţie? Ce spun specialiştii despre motivele omorurilor?

În cazurile de mai sus nu toate femeile aveau un diagnostic psihiatric. Dacă actul criminal este legat de o tulburare psihică putem avea cel puţin trei ipoteze:

a)     autorul suferea deja de o tulburare psihică dar nediagnosticată (statistica medicală susţine că numărul real al persoanelor cu tulburări psihice este mult mai mare)

b)     evenimentul în sine reprezintă debutul tulburării psihice

c)     autorul avea discernământ. Cercetările arată că nu toate persoanele care omoară au un diagnostic psihiatric. Într-un studiu din America doar 52.7% dintre femei au avut simptome de psihoză în momentul comiterii crimei (Lewis et col, 2003).[2]

Şi totuşi de ce părinţii îşi omoară propriul copil? Filicidul este omorul comis de părinţi asupra copiilor lor indiferent de vârstă (Marleau et al, 1999)[3]. În SUA filicidul este a treia cauză de moarte a copiilor cu vârsta între 5 şi 14 ani. Dr. Phillip Resnick, expert internaţional, cu o activitate profesională de 40 de ani în psihiatria forensică a clasificat filicidul încă din 1969 în funcţie de motivaţia faptei în cinci tipuri:

1)     Tipul „altruist” când mama prezintă o tulburare psihiatrică severă (de ex depresie) şi îşi explică actul printr-un motiv ne-egoist, adică „copilul a fost omorât pentru a-i preveni suferinţa ulterioară”. Acesta este şi motivul invocat în cazul de la Braşov din primăvară. Mama plănuieşte să-şi ucidă copilul având credinţa iraţională că îi va fi mai bine în cer. Ea crede că încă este „o bună mamă” însă în realitate ea nu ştie ce să facă, afirmă psihiatrul.

2)     Al doilea tip este filicidul psihotic acut când autorul a pierdut contactul cu realitatea.

3)     Filicidul accidental. 80% dintre omorurile asupra copiilor sub 1 an intră în această categorie. Sunt gesturile impulsive declanşate de plânsul copiilor cu scop de pedeapsă (Balica, 2010).[4]

4)     Un alt tip este când mama „nu-şi doreşte copilul” şi se simte incapabilă să-l îngrijească şi să-l crească. Unii părinţi sunt nepregătiţi şi depăşiţi în faţa nevoilor bebeluşului.

5)     Şi în final „răzbunare”. Mama se răzbună prin uciderea copilului pe soţ şi în majoritatea cazurilor se acuză infidelitatea partenerului. Ea doreşte prin acest act să-l rănească şi să-i facă rău. Deseori disputele privind custodia copilului au ca rezultat omorul (Resnick, 1969).[5]

Din nefericire, bebeluşii sub 1 an au cel mai mare risc de a cădea victima unui omor (Brookman, 2006).[6] În studiul din 2005, Dr Resnick, descoperă că 61% dintre copiii sub 4 ani au fost omorâţi de părinţii lor. În cele mai multe cazuri, mamele criminale sunt spitalizate şi nu condamnate la puşcărie. Dr Resnick însuşi a pledat în multe cazuri în apărarea pacientelor. Tot studiile psihologilor criminalişti au identificat ca factori de risc: vârsta tânără a mamei, statusul marital de femeile necăsătorită sau care trăieşte în concubinaj, negarea sau ascunderea sarcinii, lipsa îngrijirilor prenatale şi istoricul unei tulburări psihice (în pricipal depresia severă şi psihoză) (Friedman, et al, 2005)[7].

Ce  e de făcut pentru prevenirea acestor tragedii?

 1 Specialiştii recomandă ca fiecare caz să fie studiat cu maximă atenţie şi în mod individual pentru înţelegerea şi identificarea factorilor de risc şi a dinamicii familiale (Bourgent et col, 2007)[8]

  1. Cei din prima linie, primul contact adică medicul de familie sau medicul psihiatru să nu evite să evalueze cu grijă starea mentală inclusiv orice gând de sinucidere sau omucidere a unui pacient depresiv sau psihotic sau cu o altă tulburare psihică. Gândurile rele şi ameninţările asupra copilului trebuie tratate cu seriozitate (Guileyardo et col, 1999).[9]
  2. Medicii ginecologi, pediatrii şi medicii de familie să evalueze pe durata sarcinii şi postsarcină starea mentală şi atitudinea părintelui faţă de sarcină fără să incrimineze. Avem chestionare de depresie validate şi în România. Considerând riscul ridicat în primul an de viaţă iată ei sunt poate singurul contact medical cu o mamă ce poate suferi de depresie. Tot studiile ne arată că dintre autorii actelor criminale marea majoritate au avut gânduri criminale cu câteva luni şi chiar ani înainte de comitere (Schalekamp, 2005).[10]
  3. Şi în final suportul şi intervenţia psihoterapeutică pentru cazurile de risc (Friedman şi Resnick, 2007)[11]

_______________________________________________

[1] Sinteza datelor statistice privind starea infracţională juvenilă şi violenţa în familie în perioada 1989-2007 şi respectiv 2002-2007, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Accesat la www. mpublic.ro/minori_2008/minori_5_9.pdf  în 12.10.2012

[2] Lewis, C.F, Bunce, S.C., (2003), Filicidal mothers, and the impact of psychosis on maternal filicide, J Am Acad Psychiatry Law: 31: 459-470

[3] Marleau J.D. et al. (1999), Les parents qui tuent leurs enfants, în J.Proulx, M.Cusson, M. Oument, Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite Laval.

[4] Balica (2010), Filicidul maternal şi paternal în România : tendinţe şi factori de risc, Sociologie Românească, vol VIII, nr 3, 98-107

[5] Resnick P.J. (1969), Child Murderer by parents : a psychiatric review of filicide, American Journal of Psychiatry, 327-328

[6] Brookman F. Nolan J. (2006) The dark figure of infanticide in England and Wales: complexities of diagnosis. J Interpers Violence.;21:869–889

[7] Friedman SH. Hrouda DR. Holden CE, et al. (2005) Filicide-suicide: common factors among parents who kill their children and themselves. J Am Acad Psychiatry Law.;33:496–504

[8] Dominique Bourget, MD, Jennifer Grace, MA ,Laurie Whitehurst (2007), A Review of Maternal and Paternal Filicide, J Am Acad Psychiatry Law 35:1:7482

[9] Guileyardo JM. Prahlow JA. Barnard JJ. Familial filicide and filicide classification. Am J Forensic Med Pathol. 1999;20:286–292

[10] Schalekamp, R (2005): Risk factors for maternal filicidal‐suicidal ideation. http://www.filicide‐suicide.com .

[11] Friedman, S.H, Resnick, P.J (2007), Child murder by mothers: patterns and prevention, World Psychiatry. October; 6(3): 137–141.

Reclame
GANDURI DE LA OXFORD...

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

Gânduri de la Oxford. Început de an universitar.

publicat pentru www.contributors.ro in 8 Octombrie 2012 se poate gasi aici.

Am urmărit cu interes începerea anului universitar în România. Întâi discursurile pompoase ale rectorilor şi rectoraşilor. Rectoraşi zic, căci de unii dintre aceştia nu auzisem şi nici de numele pseudouniversitatilor pe care bag de seamă le conduc dumnealor. Alături de aceştia, autorităţile locale, parlamentari la cravată, oameni de afaceri grăbiţi şi desigur n-a lipsit clerul, preoţii şi mitropoliţii care au dat cu busuiocul şi apa sfinţită şi au ţinut predici lungi unor tineri adolescenţi neduşi la biserică, plictisiţi şi deja prea obosiţi după discursurile de lemn ale celorlalţi actori. Formula “una dintre cele mai bune universităţi” era pe buzele fiecărui rector din Bucureşti ori dintr-un orăşel neînsemnat. Statisticile arată altceva.

La Sibiu, oraşul unde încă NU există o aulă încăpătoare, un centru de conferinţe, pentru festivităţi ori congrese naţionale, rectorii celor cinci universităţi (de unde au apărut cinci nu pot cunoaşte) au decis să se adune în Piaţa Mică cetăţii. (În amintesc jena naţională din 2007 la o adunare ecumenică europeană când peste 2.000 de delegaţi au fost găzduiţi vreme de cinci zile într-un cort. Da, simplu, în cort laolaltă cu presedintele Romaniei si cel al Comisiei Europene).

La Sibiu erau câţiva profesori, obligatoriu studenţii de la Academia Militară încolonaţi şi drepţi şi alţi zeci de studenţi ce priveau ceremonia de la distanţă, de cealaltă parte a Pieţei Mici, de la mesele teraselor la o bere căci încă era călduţ afară. O imagine deloc demnă de rigoarea academică amintită anterior. În sens contrar, la Oxford, ceremonia s-a desfăşurat cu lux şi strălucire în vestita clădire numită Sheldonian construită pe la 1664 destinată ca loc de organizare a ceremoniilor publice şi întâlnirilor din Universitate. Profesorii şi studenţii cu mândrie au venit disciplinaţi, purtând o robă tradiţională şi au participat cu atenţie şi emoţie la derularea ritualului. Un eveniment de mare însemnătate pentru Universitate şi pentru fiecare student în particular, pentru întreaga sa viaţă.

La noi s-a vorbit de “cercetare înaltă, prestigiu, calitate în educaţie, parteneriate,etc”,  toate aceste expresii desprinse parcă dintr-o literatură de ficţiune pe care nimeni nu o mai crede astăzi. Unii rectoraşi, şi-au citit discursurile de pe hârtie, neavând nici măcar curajul sau măiestria de a rosti două-trei cuvinte de bun venit pe din afară. Rectori, carevasazică, de!

Despre reforma sistemului şi miniştrii s-a tot scris. Dar noi stăm prost nu doar la ministere, ca spre acolo e uşor să aruncăm cu piatra, stăm prost şi în teritoriu, la corpul academicilor şi la silinţa şi seriozitatea studenţilor. Pe profesori îi cunoaştem prea bine. Sunt neschimbaţi: îmbătrâniţi pe acelaşi scaune universitare fără a schiţa un strop de performanţă,de fapt, iertare, activitate academică în ultimii 20 de ani şi alături de ei, întreaga familie presărată prin niscaiva posturi celebre. Cunosc exemple bune de copilaşi ce şi-au luat doctoratul cu propiul tătic şi deloc surprinzător acum predau tot la catedra părintelui. Dar şi studenţii noştri sunt pe aiurea şi ai nimănui. Am fost invitat de câteva ori la Bucureşti şi la Sibiu să le vorbesc sutelor de tineri despre studiul în străinătate în special şi despre studiu în general. Parte din ei erau indecişi, ţinuţi de mână de părinţii obsedaţi de o anumită profesiune şi mă întrebau ce facultate să urmeze “oricare, nu contează, să facă una, să aibe şi el o diplomă”. Iată studenţi ce nu doresc formarea în şcoală ci doar atestat. Dar ce or face cu el? Ei se bucură de fiecare seminar anulat şi de copiat la examene. Profesorii apropiaţi mi-au mărturisit cercul vicios “Mihai, primim finanţare de la Stat în funcţie de numărul de studenţi şi trebuie să închidem ochii şi să-i trecem pe toţi”. Trist!

Entuziasmul studenţilor din anul întâi trebuie mult preţuit de dascăli. Acum, dascălii au prilejul de a le spori interesul, de a-i motiva pentru lectură, practică şi cercetare sau de a-i dezamăgi pentru totdeauna. Au trecut prin focul şi incertitudinea bacalaureatului experimental, au dobândit cu efort, emoţie şi stres un loc la facultate în urma unor examene, sunt dornici să se dezvolte, să-şi continue studiile, căci, slavă cerului, avem şi studenţi olimpici. Ce va urma nu putem cunoaşte şi nici spera la nesfârşit, nostalgici sau visători! Îi rămâne studentului un îndemn important: să studieze de unul singur, să muncească mult, să se zbată pentru excelenţă şi să-şi atingă visul de a deveni om de carieră aici ori în străinătate. Eu voi fi bucuros să împărtăşesc gândurile mele despre învăţământul, cultura şi profesionalismul de la Oxford! Mult succes!

Mihai Copăceanu este doctorand şi bursier la Oxford Brookes University în Psihologie şi Sănătate Publică.

 mihai 2