Între 25 şi 30….

Cu fiecare an ce trece, la fiecare aniversare, îmi dau seama şi mai mult cât de Neînsemnat sunt. Să ai conştiinţa nimicniciei tale într-o lume penibilă şi fără sens. Să-ţi dai sema că orice faci este pieritor şi în definitiv, în zadar. Să fii tu însuţi în fiecare zi, dăruindu-te întreg şi complet tuturor şi pentru toate, să crezi în vise, să-ţi creezi ţeluri, pe care trecând prin foc să ajungi la ele. Să ai tăria granitului, statornicia muntelui şi puterea de a îndura a Apostolilor, să-ţi alungi îndoielile….şi cu toate acestea, totul se risipeşte. Rămân doar amintirile. Şi ele şubrede şi deseori lipsite de semnificaţie. A face bine celor din jur zi de zi, cunoscuţilor şi străinilor, a ajunge încât să-ţi neglijezi propria persoană. Să munceşti pentru alţii, zi şi noapte, cu timp şi fără timp, şi deseori în defavoarea ta.

Din nefericire, fiecare bucurie durează atâta timp cât crezi în ea. Tristeţile sunt întotdeauna mai puternice, mai trainice şi umbresc micile emoţii pozitive. Stările de tristeţe adâncă le-am avut după fiecare împlinire, după fiecare dorinţă atinsă şi proiect finalizat, când m-am depăşit pe mine, dar când s-a terminat. Urcuşul, pregătirea, energizarea, munca, stresul, dinamizarea ta şi a celorlalţi, au dus treptat spre sublim, spre maxim, iar de acolo cădere bruscă. Neant! Nu mai era viaţă. Şi atunci găseai altceva şi o luai, iarăşi, înşelător, de la capăt. Precum un atlet îşi depăşeşte recordul anterior, tinzând spre un alt record, şi altul şi altul, până când deodată cade rănit şi epuizat. Succesele nu mai au nicio importanţă şi nicio valoare. Pentru că astăzi nu mai contează CINE ai fost şi nici cine eşti, ci cine vei fi…într-o lume individualistă, când fiecare se luptă pentru sine, cu orice preţ, rănind pe celălalt, cu orice risc, bucuriile nu mai sunt colective. Când prietenii te trădează, când fraţii te mint, iar cei dragi devin ticăloşi, când străinii sunt răutăcioşi, când cel de pe stradă te înjură, te nedreptăţeşte, nu poţi să mai speri în ceva. Când eşti tratat cu dispreţ in propria patrie, în propriul orăşel pe care l-ai slujit, când oamenii scuipă pe stradă sau te înjură, când munceşti fără să primeşti nimic în schimb, nici recunoştinţă, ori apreciere, când eşti înjosit de cei din jur sau de cei mai mari, de „şefi” sau legiuitori, când destinul îţi joacă veste, când crezi şi eşti trădat, când viaţa îţi bate joc de tine, când nimic…..

Până la 25 a fost frumoasă, surprinzătoare, binecuvântată (îmi permit acest cuvânt). Din acea zi de duminică, ultimii ani au coborât, mai rău, declin, şi repet, oricât de mult te-ai zbate în acest morman de nedreptate şi vrajbă, numit VIAŢĂ, oricât de mult te-ai dedica altora (şi ţie prin ei), nu poţi fi fericit! E o tâmpenie să mai cred asta. Cei ce cred în fericire fie sunt naivi fie se iluzionează (şi nu ştiu). Cei ce cred în dragoste asemenea. Cei ce cred într-o altă viaţă, deopotrivă. Nu poţi crede nici în aceasta, pe care „ o ştii” cum vei putea crede în alta pe care nu o ştii?. Nu aşa zicea Hristos?

Şi totuşi încotro? spre Nicăieri (zise o voce)…..

Anunțuri