Fără categorie

REGÂNDIM SIBIUL. Popii şi moartea… patrimoniului. Palatul Bălan

REGÂNDIM SIBIUL. Popii şi moartea… patrimoniului. Palatul Bălan

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 185- 28 Aprilie- 4 mai 2012

Cultura se poate manifesta doar într-un spaţiu al ei. Lăsaţi-o!” Aşa încheiam articolul trecut şi aşa sunt nevoit să încep acesta adresându-mă autorităţilor bisericeşti. Să vedem di ce! În Sibiu românii, în secolul al XIX-lea, când în sfârşit au avut acces în oraş, au construit câteva edificii publice şi câteva civile, dar la cel mai înalt nivel al arhitecturii epocii aceleia, precum edificiile Astrei şi cele ale Mitropoliei Transilvaniei, contribuind la prestigiul oraşului.
Student fiind, mergeam zilnic pe Bulivardul Victoriei la facultate, treceam de intersecţia cu Transilvaniei şi îndată priveam îndelung în dreapta la grădina largă şi casa grandioasă, când, ulterior, aflasem că aparţine Mitropoliei Ortodoxe şi episcopul vicar trăia într-însa. Trecut-au aproape 10 ani şi clădirea pe care o admiram şi, totodată, o deplângeam rămas-a neîmbunătăţită. Da, e reşedinţa privată cu adevărat aristocratică, e micul palat Nicolae Bălan. Parcul şi palatul căruia în anii ’60 i-au fost îndepărtate scările de onoare, sunt în prezent deliberat expuse ruinării.

Reşedinţa a fost recent clasificată monument istoric de categoria A de către Ministerul Culturii. Wow!!! Astfel, Sibiul e onorat cu încă o clădire de valoare naţională. Însă, dincolo de preocupările cotidiene ale preoţilor, pe acest parcurs de la viaţă la moarte (sau invers), botez, binecuvântări, cununii şi înmormântări, ei, specialiştii în „înmormântări”, celebrează o slujbă de înmormântare tacită, un prohod şi pentru acest monument istoric. În tot acest răstimp Mitropolia Ardealului construieşte case şi magazine, biserici peste biserici şi alte edificii pentru viaţa pământească trecătoare, deşi ea, Biserica, întotdeauna predică despre „deşertăciunea acestor lucruri” şi despre o „viaţă veşnică viitoare”. Paradoxal, nu-i aşa?

E adevărat că a construi uneori e mai lesne decât a întreţine (mai ales când avem un monument istoric). Şi iată cum una dintre cele mai frumoase clădiri din Sibiu construite în jurul anului 1900 este acum destinată pierzării.

Să nu uităm că prin statut, personalitate şi stil Mitropolitul Bălan, academician şi politician, a fost un aristocrat, în sensul propriu al cuvântului grec, nu doar ceva, ci „cineva”. Cum totuşi oraşe europene complet ruinate prin bombardare în războaiele mondiale au fost reconstruite, casă cu casă, piatră cu piatră, de la temelie la acoperiş? Şi cum noi ignorăm dimensiunea simbolică a existenţei noastre istorice în unul dintre cele mai „adevărate” oraşe din Transilvania? Ce faci, Mitropolite?

Imaginei

Reclame
INTERVIURI cu TIPI TARI!!! · REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

DECANUL PSIHOLOGILOR

DECANUL PSIHOLOGILOR

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 182- 31martie-6 aprilie 2012

Psihologul sibian dr. Mihai Turcu (n. 1944): ,,Recomand tinerilor să profite de informaţie şi de cultură fiindcă îşi sporesc viaţa proporţional cu câtă informaţie şi cultură au înmagazinat, adică trăieşti prin bagajul cultural pe care-l primeşti, trăieşti la pătrat, la cub”.

Imagine
Mihai Copăceanu

L-am întâlnit pe psihologul Mihai Turcu pe la orele amiezii, în curtea Departamentului de Psihologie, îndreptându-se încet spre sala de cursuri. În mâna dreaptă purta o pipă din care a tras un ultim fum. A golit-o. M-a salutat respectuos, strângându-mi mâna. Purta pălărie mare şi mânuşi, cravată şi ceas la buzunar şi se sprijinea într-un baston negru cu mâner de argint. Se plimba încet şi apăsat. Ajuns în clasă cu 10 minute înaintea începerii cursului, mi-a povestit despre vremurile bune de după război, când românii o duceau mult mai bine, până când au sosit studentele. Apoi s-a oprit şi a început cursul. În limba germană…

Mihai Turcu este decanul psihologilor din Sibiu. Doctor în Psihologie al Universităţii Bucureşti, având coordonator pe celebrul neuropsiholog Mihai Golu, cu expertiză în consiliere, psihoterapie şi psihosexologie, a lucrat ca psiholog militar în armată şi ca psiholog clinician la Spitalul de Psihiatrie, concomitent predând cursuri la Universitate. A îndrumat sute de studenţi şi a consiliat sute de pacienţi. S-a căsătorit cu o distinsă doamnă, de profesie medic, din familia universitară Drăgan din Năsăud, fiica unui medic psihiatru şi au doi băieţi: unul avocat şi celălalt restaurator. Este autor de cercetări, studii şi cărţi în psihologie.

Sunt de părere că e bine să ai un suport istoric ca persoană

Domnul Turcu este un sibian autentic: ,,Eu sunt născut în Sibiu, de unde n-am plecat niciodată toata viaţa decât pentru studii”. Are o mare preţuire pentru propria familie. Cercetând, a aflat că pe linie paternă se trage dintr-o familie de cavaleri, deci militari de profesie, bunica fiind descendentă din familia Dolhay, Dolhescu de Maramureş (ce se întinde până în secolul al XIII-lea), iar prin mamă, descendent al familiei de Şincai, din care face parte şi Gheorghe Şincai. Ramura principală a familiei Turcu sunt baronii de Ardud, o serie de imperiali la Viena. În 1940 evenimentele istorice au silit familia, rămasă fără avere, să se mute din Târgu- Mureş la Sibiu. Aici s-a născut, având ambii părinţi profesori de geografie şi a crescut conform codurilor etice. A primit o educaţie aleasă şi „riguroasă, dar nu rigidă”, bazată pe principii, trăind ca un personaj de poveste într-un mediu interzis acestor poveşti, într-o familie în care se vorbea nemţeşte şi ungureşte, cu un bunic preot. Ca o anecdotă îmi povesteşte: „Odată, maică-mea a făcut un circ mare din cauza existenţei unui păianjen în casă. M-am despărţit de el cu mare regret.”

Indecis, după Bacalaureatul din 1962, a început să studieze Conservatorul la Cluj, apoi filosofia la Bucureşti până în anul III, când a fost anchetat de Securitate alături de alţi colegi, acuzat de grup organizat, „contestatar al marxismului” şi, în consecinţă, exmatriculat fără drept de reînscriere. A fost un şoc moral. La proces a adăugat: „Nu am spus că Hegel este foarte inteligent, ci că este GENIAL”.

După armata la Oradea, o experienţă frumoasă a însemnat munca de res­taurator şi conservator şef al Muzeului ,,Brukenthal”. Operele de artă ne prezintă frumosul, dar Mihai Turcu găseşte lucruri frumoase în foarte multe locuri, în unele total neaşteptate şi pentru că sunt neaşteptate, puţină lume se gândeşte că sunt frumoase. Din valori, magistrul, este mai interesat de Frumos decât de Adevăr.

Eticheta asta de psiholog deja îi face pe oameni să fie circumspecţi

Cariera a continuat la Spitalul de Psihiatrie, cel mai mare din România, cu 800 de paturi. Aici avea în administrare toţi bolnavii cu diagnostic de boli psihice, preocupându-se de aspectele medicale, sociale şi chiar juridice ale acestora. Sub îndrumarea prof. Săhleanu începe un doctorat în antropologie la Institutul Academiei Române. Lucrează ca psiholog militar între anii 1984-1992, fiind autorul psihoprofesiogramei oficioase a ofiţerului de artilerie. În armată, studiind comportamentul sutelor de tineri, a considerat că „e importat ca tinerii să se autodefinească şi să-şi urmeze autodeterminarea, să aibă curajul să fie ei înşişi, să fie autentici, ceea ce e deosebit de greu într-o lume care standardizează”.

L-am întrebat cum îşi ocupă timpul liber şi mi-a răspuns: „Tot timpul meu este liber şi nu am niciodată timp liber, pentru că dictonul meu clasic este «Numai proştii se plictisesc». Sunt atât de multe lucruri interesante, încât omul nu are timp liber. Eu fac tot timpul ceva pentru lucrul în sine.” Despre educaţia celor doi fii îmi relatează că aceştia „au fost lăsaţi destul de liber, adică neconstrânşi direct într-o direcţie preconcepută de noi ca fiind bună pentru ei. Au fost ajutaţi să-şi descopere propria disponibilitate şi directie, dar discret. Ei aveau trei bunici profesori, doi psihiatri şi un psiholog; dacă toţi am fi acţionat la nivelul ştiinţei şi experienţei noastre unde s-ar fi ajuns? Şi pe urmă, este formaţia implicită. Familiile coerente au un aer al lor, o emergenţă. Pe lângă interesul pentru artă, literatură, istorie, ştiinţă, psihologie, cultură şi muzică, religia, o altă dimensiune a umanităţii, a avut un loc însemnat în viaţa familiei, cu multe rude clerici.

Mihai Turcu crede că oamenii sunt religioşi de când există şi copilul trebuie dus la biserică chiar şi când e goală, căci ceea ce ni se spune în copilărie nu se uită, fiindcă e mai puţină gândire şi mai multă simţire.

Sentimentul religios se induce copilului fără un demers special. După o discuţie de câteva ore, magistrul încheie: „… şi pot să spun că am fost foarte convins de ceea ce fac şi m-am implicat numai acolo unde am crezut că pot să fac ceva şi mi-a şi reuşit. Aşa că n-am pierdut vremea”

Imagine

Fără categorie

REGÂNDIM SIBIUL..

REGANDIM SIBIUL !!!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 181- 24-30 martie 2012

M-am întors zilele trecute după un weekend bucureştean obositor petrecut la RIUF, un târg internaţional de universităţi (ce urât sună „târg” şi „universitate”), unde am reprezentat King’s College London, ca absolvent al acestei instituţii, şi am vorbit la sute de tineri despre studiul în străinătate, de la procedura de aplicaţie şi până la condiţiile de trai şi prestigiul academic.

Evident, printre discuţiile îndelungate vreme de peste 15 ore în cele două zile am fost întrebat ce fac acum şi de unde vin. Toţi aceşti curioşi şi-au exprimat bucuria şi au elogiat Sibiul (fie că l-au vizitat ori din auzite), ca oraş binecuvântat al României, drăguţ, curat, civilizat, european şi multicultural. Expresii gen: „Wow! Ce tare!”, „Ador Sibiul”, „Ce fericit trebuie să fii Mihai că trăieşti acolo” sau „Vreau să vin la vară la festival” mi-au luminat deodată faţa.

La RIUF fuseseră peste 5.000 de vizitatori. Desigur, sunt onorat în orice călătorie de reacţia românilor la adresa Sibiului. Negreşit, Sibiul şi-a căpătat cu îndrăzneală şi efort demnitatea printre celelalte puţine oraşe de seamă ale României.

Dar HAI să vedem cum îşi va menţine această demnitate an de an şi iată şi acum în proaspătul 2012, pentru că orice rang dobândit se poate pierde. Acest demers de păstrare a demnităţii îl voi numi Regândirea Sibiului, iar această rubrică va fi locul în care săptămânal voi aşterne gânduri, aprecieri, analize, comentarii şi critici la evenimentele culturale importante ce se vor desfăşura în Sibiu. Dar înainte de a porni la drum, câte puţin despre cine sunt eu. Sunt un tânăr entuziasmat de tot lucrul bun şi frumos, de onoare, calitate şi profesionalism. Am obţinut două licenţe în Sibiu, am studiat în Italia şi în Marea Britanie şi m-am întors acasă. Îmi place mult lectura şi scrisul. Am publicat articole şi am scris două cărţi (a treia este în proces) şi am început să colaborez cu media, în special cu televiziunile, participând la emisiuni şi chiar realizând o emisiune de cultură numită Regândim România la TV Sibiu.

Sper ca această rubrică să fie citită cu interes şi de aceea aştept sugestiile, comentariile şi criticile dumneavoastră. Sibiul trebuie să tindă spre excelenţă in fiecare domeniu. Sibienii trebuie să-şi educe spiritul civic, să se bucure de „mândria de a fi sibian”, dar trebuie să dovedească că îşi merită acest prestigiu. Greşelile cetăţenilor şi ale instituţiilor sunt uneori inevitabile, alteori ele pot fi prevăzute şi deseori putem învăţa din rezultatele nedorite.
Şi acum, la drum!

Mihai Copăceanu

Imagine

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

REGANDIM SIBIUL…teatru non stop….

REGANDIM SIBIUL. Rezişti 25 de ore de teatru non stop? Nu, i-am zis Mariei, dar macar o noapte…da!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 182- 31 martie-6aprilie 2012

În 24-25 martie, Asociaţia Culturală BIS a organizat maratonul teatral numit „Respiră teatru”. O senzaţie unică să ajungi dimineaţa acasă, după o noapte luuungă, nu de la muncă, nici după o beţie, ci după spectacole consecutive de teatru. La masă, în Atrium, pe la miezul nopţii, s-au aşezat două tipe: „Suntem din Cluj special pentru maraton.” A fost un succes! Proiect lăudabil, spectacole variate, public mare şi e doar ediţia a doua. Felicitări!

Am şi alte comentarii! Primul, evident, costurile. Căci la noi toate sunt frumoase până la bani. Până şi prietenia. Sau rudenia. Dacă abonamentul a fost chibzuit: 42 de lei, preţul pentru Mălăele enorm: 55 de lei şi pentru Puric: 25. Adică, public exclusivist. Un adolescent sau un bătrân nu şi-ar fi permis 122 de lei. În anunţ scria incorect „abonament pentru toate reprezentaţiile”, dar NU Mălăele şi Puric. Păi ori „toate”, ori nu! Piersic apare în program da’… se joacă după Paşti, nu ştim unde şi la ce oră. Cum adică? GRATIS, adulţii cu deficienţe au oferit spectacol! De ce l-aş prefera pe Mălăele, scump, ce mi-a recitat simplu anul trecut din Păunescu şi nu pe aceşti tineri cu dizabilităţi ce realmente fac un efort? Şi m-am bucurat admirându-i.

Despre organizare, pe scurt. Am aşteptat pe holuri 30 şi 50 de minute. Nu mi-au răspuns dacă sunt bilete. Sala arhiplină, fără oxigen şi confort. Fotografi nevrotici. Public ce fumează şi comentează în timpul pieselor. Nu există un plan strategic. Ce se întâmplă în caz de?… Dar dacă nu?… Te scuzi? Atât! Greşelile pot fi prevenite. Acesta e PROFESIONALISM. A fi tânăr nu e o scuză. Dimpotrivă, soluţii inteligente pot funcţiona mai bine la tineri decât la ceilalţi, tradiţionalişti.

Şi în final, despre un spectacol pe care nu-l recomand: „Visul unei nopţi de vară”. Se răscoleşte Shakespeare, văzându-şi numele ponegrit şi textul blasfemiat. Nu m-a şocat. M-a scârbit şi am plecat. Şi alţii. Sexualitate excesivă şi deviantă la fiecare minut, înjurături, BUG Mafia şi Tudor Gheorghe. Doi băieţi şi două fete pe buze sărutându-se-ndelung. Una goală, fără de nimic purtând. La ce folos? Şi care este trăinicia acestor piese?
Mi-a plăcut „Eu sunt două femei”. Şi aici sexualitate şi erotism. Cuvinte dure şi tragice. Avort şi prostituţie. Adevăr.

Dragii mei, diferenţă fundamentală între artă erotică şi odios sexual, între senzualitate şi penibil. Rămâne discuţia despre respiraţia teatrului, comercial, cultură şi lovele!

photo

 eu sunt două femei,  Cendana Trifan si Cătălina Sima – Script and direction: Bogdan Sărătean

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

REGANDIM SIBIUL. DESPRE FRUMUSETEA UITATA A PIETEI MICI!

REGANDIM SIBIUL. DESPRE FRUMUSETEA UITATA A PIETEI MICI!

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 184- 21-27 aprilie 2012
Am văzut Roma, Parisul, Viena, Praga, Atena, Oslo, Berlinul, Basel, Budapesta, New Delhi şi alte oraşe europene. Am locuit în Bologna, Londra şi Oxford. În niciunul dintre toate aceste mari oraşe nu mi-a fost dat să remarc un loc public, un centru istoric, o piaţetă care să aibă altă destinaţie decât cea turistică, păstrând cu sfinţenie autenticul şi preţiosul istoric. Adevărat, terase regăseai, însă acestea nu ocupau mai mult de 10-15% din întreaga privelişte.

Cetăţenii urbei sau turiştii se plimbau cu bucurie, fotografiau, zâmbeau, admirau, dansau, erau încântaţi, însă cu mare regret nu pot afirma la fel şi despre Piaţa Mică a Sibiului. Este plină cu maşini. Nu ai ce admira. Trec zilnic de câteva ori şi sunt îndignat de puzderia de maşini parcate aici. Mă feresc când cele luxoase, mamuturile, mă claxonează gonind alarmant prin piaţă. Stau la terasă, la o pizza cu prietenii şi-mi sar în ochi nu casele vechi, clădirile frumoase, monumentele istorice, ci expoziţia unor diferite mărci de automobile. O imagine grotescă. Turiştii nici nu pot fotografia. Nu-ţi mai sare în ochi primul pod de fier forjat din România, Podul Mincinoşilor.

Piaţa Mică nu mai poate fi un obiectiv turistic tocmai din pricina zecilor de automobile plasate aici. Turiştii se amărăsc când trec pe sub Hermannstädter Ratsturm şi zăresc grozăvia. Clădirile medievale, atenţie!, toate monumente istorice, sunt umbrite de parcare. Prima farmacie din România, clădirea din 1568, cine ştie de ea? Casa Artelor, Muzeul de Etnografie ,,Franz Binder”, Casa Aurarilor, Casa Luxemburg, cine dintre turişti le (re)cunoaşte, le observă în treacăt de n-ar avea un pliant în mâini? Clădirile din secolele XIV-XV, în stil gotic, cu faţade în arcade sunt sufocate. Nu te poţi plimba frumos. Şi da, şi terase..prea multe!

Esteticul nu ne interesează. Nici istoricul. Nici bunul-simţ. Nimic. Totul comercial, autorizaţie şi profit. Şi sutele de mese şi scaune printre maşini creează o imagine de apocalipsă. Pizza şi ţeavă de eşapament. O piaţă istorică devenită depozit de maşini şi de mâncare. Cum ziceam mai sus, şi celelalte pieţe ale marilor oraşe au terase, dar acestea nu asfixiază istoria, sunt pe margine subtil, una câte una. La noi totul e compromis şi transformat în urât. Denigrând acest patrimoniu în favoarea fierului şi a câtorva bănuţi. Răspunsul că parcarea serveşte riveranilor nu este valid, nici că aşa creşte bugetul primăriei. Cultura se poate manifesta doar într-un spaţiu al ei. Lăsaţi-o!

 

 

 

REGANDIM SIBIUL. SIBIU 100%.

Muzicieni mari, preţuire mică

REGANDIM SIBIUL.Muzicieni mari, preţuire mică

articol publicat in saptamanalul SIBIU 100 % an IV, nr 183- 7-20 aprilie 2012

În 29 martie, la filarmonică au concertat invitaţi de seamă: pianistul român Peter Szaunig şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, ambii trecuţi de 74 de ani. A intrat pe scenă vestitul dirijor, înalt, puternic, bătrân şi modern, cu o cămaşă de asiatic, glumeţ prezentându-şi prietenul de-o viaţă…

Văcean Alin scurt, Wagner-Régeny cu Orchestermusik mit Klavier şi Brahms. Uluitor, dirijorul n-avea partituri. „Are totul în cap”, mi-a dezvăluit maestrul Szaunig într-o discuţie ulterioară. Excepţional! Să dirijezi fără note în faţă.

Wagner-Régeny, născut la Reghin în 1903, are un stil dramatic, introvertit, ce îmbină folclorul cu neoclasicul. Şi el a plecat în Germania, devenind profesor şi membru al Academiei de Artă din Berlin. Puţin cunoscut, în compoziţiile sale polifonice şi politonale a fost inspirat de Satie şi Milhaud, iar concertul cu pricina l-a finalizat unde? La Sibiu, în anul 1935, când invitat de saşi a participat la inaugurarea stagiunii de vară a „teatrului natural” din Sub Arini. Ritmic şi riguros, sonată şi lied, apoi lent, concertul a stârnit aplauze lungi.

Szaunig a sosit din Germania (unde emigrase în ’73), deşi pe afiş nu scria (halal marketing!). A fost profesor de pian la Liceul de Artă şi solist la Filarmonica din Sibiu. Deci e de-al nostru. Pasionat de Wagner-Régeny, l-a studiat intens, a scris şi a obţinut de la văduva acestuia piese necunoscute pe care le-a imprimat în Italia. Se întoarce anual cu mult drag la Sibiu pentru că este legat de acest orăşel şi de concursul de interpretare pianistică şi compoziţie al tinerilor „Carl Filtsch”, pe care l-a iniţiat. Un artist spiritual, practicant al budismului Zen de 40 de ani, mi-a povestit de experienţele sale din mănăstirile din Himalaya, la peste 4.800 de metri şi de viziunea sa asupra vieţii. Am discutat despre inferioritatea pianului într-o orchestră, despre Sibiu, Germania şi Europa, facebook şi lipsa suportului financiar pentru artişti.

Thalia nu a fost umplută. Publicul majoritar de vârsta a doua şi a treia. Puţini tineri. Dacă am fi scăzut saşii şi cei cu abonamente numărul spectatorilor s-ar fi înjumătăţit. Să fie o lipsă de interes pentru spectacolele ordinare de joi seara? Dar o sală micuţă precum Thalia într-un oraş ce se vrea cultural nu ar trebui să sufere locuri goale. Ceea ce mă duce cu gândul şi la un marketing deficitar. Într-o lume a internetului, biletele nu se pot achiziţiona online şi nici multe afişe pe străzi ori anunţuri în presă nu vezi. De ce?

Jurnal de Rumânia

cu abonamentu la ghişeu….jurnal de România…

Cu abonamentu la ghişeu

De când plătim taxe pentru orice în lumea asta, plătim şi pentru un loc de parcare în faţa casei. Asta-i culmea..Dacă n-ai garaj şi parchezi maşina în faţa casei tre să plăteşti. Şi pentru „riverani” (persoană ce locuieşte pe malul unei ape), Consiliul Sibienilor, a hotărât emiterea unor abonamente ieftine. Zis şi făcut. Mă duc degrabă la sediul administraţiei din Piaţa Mică şi când să dau bună ziua la ghişeu tanti mă repede ”da talonul unde-i, da formularul l-ai completat?”

„ Stai încet coniţă”.

Iscălesc şi cucoana zice „ Nu se poate!”. „Pardon?”. „Dumneata nu ai maşina înscrisă pe Sibiu, noi facem abonament pe adresa de pe talon, nu poţi beneficia de abonament riveran”

„ Păi pe buletin scrie Sibiu coniţă. Aici locuiesc”

„Da pe talon nu…nu înţelegi!!”

Şi ce să fac? Să solicitabonament redus (adică de 7 ori mai mare decât cel obişnuit de riveran).

Bun, fac o cerere, iscălesc, xeroxez documentele şi mă întorc la sediu. „Vino miercuri să vedem dacă aprobă şeful”. Adică cererea trebe aprobată. Încă un drum. Mă întorc astăzi, cu emoţie, aprobată, plătesc abonamentul „redus” şi primesc o chitanţă! „ Şi cu asta?”. „ o pui în maşină şi vii săptămâna viitoare să-ţi dăm abonamentul”.

Să pun chitanţa în parbriz . aşa se procedează ????

So: du-te de 3 ori la ghişeu, fă cereri, xeroxează, aşteaptă aprobări şi după zile de umblat primeşti o chitanţă (pre care o lipeşti pe parbriz..), apoi un abonament de 7 ori mai mare decât vecinul meu. Asta pentru că pe maşină nu scrie „SB”….da locuim tot pe aceeaşi stradă…păi nu am dreptul a avea o maşină din alt judeţ, dintr-o altă ţară, că doar europeni suntem???? Poţi, da nu poti beneficia de abonament d’asta…..ieftin….

Concluzia: să ne înscriem maşinile la SB.

şi nu mă întrebaţi cât am plătit 😦

Imagine