CARTE

CARTE…FREUD SAU RELIGIA. Totem.Iluzie. Critică

Acest obscur neuropsihiatru din Viena, el însuşi framântat de nelinistile unei personalitati chinuite, a reusit sa deschida o era noua în psihologie si psihiatrie, redescoperind inconstientul si dându-i prerogative nebanuite pâna la el. Prin iconoclasmul sau a izbutit sa puna în umbra psihologia stiintifica propriu-zisa – fapt subliniat în special de H. J. Eisenck –, psihologie care totusi s-a dezvoltat în paralel, ajungând sa faca imense progrese. De asemenea, a putut proiecta o îndoiala asupra psihiatriei, creând unele confuzii mai ales în lumea nonmedicala, desi aceasta disciplina a reusit sa faca un mare salt, datorita mai ales noilor abordari farmacologice si explorari prin imagistica moderna, ca si a progreselor geneticii contemporane.

Actualitatea lui Freud se manifesta printre altele si prin lucrarile omagiale, critice sau mixte ce apar înca despre el, scrise si de reprezentanti ai noilor generatii, ca aceasta carte a lui Mihai Copaceanu, care merita sa fie citita cu toata atentia. Cred ca nu exista o dovada mai fiabila privind meritele lui Freud decât aceste studii.

Prof. Dr. Acad. Constantin Balaceanu Stolnici

http://www.librarie.net/carti/90041/Freud-sau-Religia-Mihai-Copaceanu

http://www.librariasophia.ro/carti-Freud-sau-religia.-Totem.-Iluzie.-Critica-Copaceanu-Mihai-so-3072.html

CUPRINS

  • CUVÂNT ÎNAINTE                Prof. Dr. Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici
  • CUVANT DE BUCURIE              Prof. Theol. Hartmut Raguse
  • ARGUMENT (autorul)
  • VIAŢA ŞI OPERA LUI SIGMUND FREUD                                                     25-62
  • O SCURTĂ ISTORIE
  • COPILĂRIA  ŞI ADOLESCENŢA LUI FREUD
  • CARIERA
  • SFÂRŞITUL
  • OPERA FREUDIANĂ
  • II. MODELUL FREUDIAN                                                                                           63-99
  • STRUCTURA APARATULUI PSIHIC
  • SINE, EU, SUPRAEU
  • TEORIA DEZVOLTĂRII PSIHOSEXUALE
    • INTRODUCERE
    • STADIUL ORAL
    • STADIUL ANAL
    • STADIUL FALIC
    • PERIOADA DE LATENŢĂ
    • GENITAL
  • III. TEORIA RELIGIEI                                                                                  100-161
  • INTRODUCERE
  • 2. ORIGINEA CULTURALĂ
  • ORIGINEA INDIVIDUALĂ
  • NAŞTEREA IDEII RELIGIOASE
  • IDEILE RELIGIOASE SUNT NIŞTE ILUZII
  • EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ESTE MALEFICĂ
  • PRACTICI RELIGIOASE
  • IV. CRITICA MODELULUI FREUDIAN                      162-265
  • CRITICĂ FILOSOFICĂ-ŞTIINŢIFICĂ
  • CRITICĂ DIN PARTEA STIINTELOR PSIHOLOGICE
  • CRITICĂ DINTR-O PERSPECTIVĂ TEOLOGICĂ
  • CRITICĂ ANTROPOLOGICĂ
  • INTERPRETAREA  PSIHANALITICĂ A LUI FREUD
  • BIBLIOGRAFIE                                                                            266-277
Reclame
INTERVIURILE MELE

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford. partea 2

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu a publicat ,,Freud sau Religia”, a participat la conferinţe în jurul lumii şi a avut două burse de studiu în Anglia. În acest moment, urmează studii de master în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra, după ce, în anul precedent, a studiat la  Oxford. Deşi acestea sunt evidente motive de mândrie, el dă dovadă de o modestie caracteristică doar oamenilor cu adevărat deosebiţi. A rămas cu picioarele pe pământ şi doreşte ca, la finalul studiilor, să se întoarcă în România. Mihai vorbeşte deschis şi cu sinceritate şi în partea a doua a interviului.

Universitatea Oxford este în top 10 al celor mai bune universităţi din lume şi are o tradiţie de aproape un mileniu, fiind cea mai veche instituţie de învăţământ superior din ţările anglofone. Care crezi că sunt principalele atuuri ale Oxforduluii?

 

Universitatea din Oxford se centrează pe seriozitatea procesului de învăţământ, centrat realemente pe student, dar din două părţi. Profesorii să-şi facă treaba. Şi şi-o fac. Ei sunt mentori. Iar dacă universitatea e mediu de formare, aceasta nu este posibilă fară mentori. Însă ai noştri nu sunt interesaţi să-şi instruiască studenţii şi nici studenţii nu-i trag de mânecă. În Oxford toate cursurile sunt interactive, studentul este îndemnat să fie atent, să lucreze pe text, la curs sau cu câteva zile înainte de curs, să se pregătească şi să gândească. E interactiv chiar dacă nu toţi profesorii, spre suprinderea mea, folosesc power point. Şi nici nu au nevoie. Sunt geniali. La fiecare curs se face prezenţă şi după fiecare curs studentul evaluează anonim structura, conţinutul, funcţionalitatea cursului şi conduita profesorului. Profesorul îţi oferă disponibilitatea sa din prima oră de curs – telefon, email şi orarul la care îl poţi găsi la birou. Şi este deschis întrevederilor, dezbaterilor şi mai ales criticilor. Ceea ce în Sibiu nici pomeneală. Am avut profesori care nici nu stăteau de vorbă cu studenţii, nici nu răspundeau la salut pe stradă, nici nu veneau la cursuri, iar, când veneau, citeau din propria carte şi dipăreau. În Oxford e o relaţie amiabilă între cei doi. S-a ajuns chiar să-şi spună pe nume. Întotdeauna sunt bucuroşi să te ajute în studiul tău.

Îmi amintesc de tutorele meu, căci îmi era milă de câte ori îl tot stresam. Şi m-a înţeles că doar eram un student din Europa de Est, ce parcă trebuia să o ia de la zero. Profesorii oxonieni sunt modeşti. Îmbrăcaţi în haine vechi, circulă cu bicicleta, cu trenul, cu autobuzul sau pe jos. Sunt profesionişti şi oameni de ştiinţă excelenţi, dar plini de modestie şi discută cu tine ca şi un părinte. Nu sunt însetaţi de titluri, bani sau publicaţii. Un profesor bun publică o carte sau cel mult două, care-l vor consacra. Decanul colegiului era la fel de special. În prima zi m-a primit la el în birou pentru o sesiune de orientare, însă mi-a oferit şi un ceai englezesc, mi-a povestit despre colegiul Balliol la care studiam, iar apoi mi-a oferit un manual cu toate îndatoririle mele. După o oră şi jumătate mi-a prezentat colegiul începând cu biblioteca, cantina, sălile de curs şi terminând cu portarul. Pentru că era şi capelanul colegiului discutam aproape săptămânal. În primele zile a venit cu mine la bibliotecă şi am luat cărţi pe legitimaţia sa, căci a mea încă nu era finalizată. În Sibiu acest comportament al profului nu există decât cu puţine excepţii. Din câţi profesori am cunoscut, şi am cunoscut destui, doar doi (şi un fost Decan) şi culmea, Rectorul, au fost deschişi şi m-au primit de fiecare dată.. Dar am stat şi la uşa altor profesori aproape ceasuri la rând, m-au primit 3 minute şi m-au rejectat ca pe un cerşetor. Rectorul din Sibiu are meritul unic căci e deschis studenţilor şi pleacă urechea la cererile lor. Lunar, exista o întâlnire cu studenţii, ceea ce nu cred să fie în alte instituţii de învăţămând din ţară. Şi nici la Oxford.

Apoi achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi practice. Eu îţi spun doar situaţia ştiinţelor sociale. Nu ştiu cum e la alte facultăţi. Însă absolvent de Oxford şi intrat în câmpul muncii nu rămâi ca „picat din Lună”. Practica înseamnă realmente practică. Ca psiholog, practica nu înseamnă doar o simplă vizită la Psihiatrie sau la un centru de copii unde stai la poveşti cu psihologul sau îţi aduce un pacient pentru 5 minute. În Sibiu am avut odată în orar practică, nu a existat nicio oră, niciunde şi evaluarea a însemnat un semireferat. Trist. Primul interviu cu un pacient englez  a însemnat 3 ore. ,,Clinical placement” înseamnă două zile pe săptămână, timp de 4-5 săptămâni per trimestru, de dimineaţa până seara. Un fel de rezidenţiat. Seminariile nu sunt prezentări de referate plicticoase. Însă există un singur avantaj, şi anume voluntariatul. Am fost povăţuit să fac cât mai mult voluntariat. Altfel nu înveţi. De exemplu, interesat de boala psihică, am mers la Spitalul de Psihiatrie pentru a învăţa cât se putea de la pacienţi şi medici, cu grupa mea, cu grupa altora dar şi cu un an înainte, alături de colegii mai mari.

Universitatea Oxford este sinonimă cu performanţa şi cu profesionalismul, de aceea mulţi studenţi din toată lumea şi-ar dori să înveţe acolo, dar puţini reuşesc. Cum ai putea descrie studentul tipic de la Oxford?

 

Studentul este atât o persoană ce trebuie să gândească, cât şi un muncitor 12/24. Nu este scanner, care să memoreze ceea ce i s-a oferit. Ceea ce lipseşte instituţiilor de învăţământ din ţară este tutoriatul, o metodă de transferare a cunoştinţelor mult mai interactivă decât la seminar, care de obicei e ,,one-to-one”. Studentul are săptămânal o oră în care se întâlneşte cu tutorele său, în funcţie de disciplină, unde este rugat să discute chestiunile nepricepute la orele de curs, dar şi obligat să prezinte lucrări (nu referate compilate. La noi unele referate erau adevărate copy-paste-uri şi aveau 3, 4 cărţi la bibliografie. Jalnic). La finele fiecărui trimestru, studentul este evaluat şi primeşte un raport de la fiecare tutore. De fapt, studentul nici nu vede raportul, ci doar Decanul este cel care îl examinează. Un număr de rapoarte negative poate rezulta cu exmatricularea. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti serios, silitor şi nu-ţi îndeplineşti îndatoririle, nu ai de ce să pierzi vremea, pleci din Universitate. Şi nici Universitatea nu pierde vremea cu tine. Concurenţa este extraordinar de mare, iar locul tău e valoros. Dar asta este posibil şi pentru că disciplinele sunt puţine, iar studenţii, de zece ori mai puţini decât la noi. Învăţâmântul de calitate nu se face cu turma. Poate părea dur, însă este dur. Căci studenţii de la Oxford muncesc în fiecare zi, inclusiv duminica, până către miezul nopţii. Am fost uimit când, în vacanţa de iarnă, doi colegi au rămas încă o săptămână în Universitate, căci nu-şi terminaseră lucrările. Ori cerinţele acestea nu sunt prezente în România. Nu am auzit niciodată de vreun caz de exmatriculare a unor studenţi slabi la învăţătură. De ce nu? Doar universitatea nu are statul de azil pentru ocrotirea invaliziilor mental sau studenţilor paraziţi.

Să-ţi spun ceva şi mai dur. Sistemul e atât de dur, încât ori faci faţă, ori cedezi. Acum doi ani, citeam în ziarul studenţilor din Oxford (apropo care e ziarul celor din Sibiu? Unde e vocea lor?), că un doctorand din Coreea a cedat de-a binelea. Şi-a prezentat a doua oară lucrarea de doctorat în vară şi a primit din nou un calificativ nefavorabil şi un termen de revizuire de şase luni. Doctorandul îşi planificase întoarcerea în ţară şi căsătoria imediat, sătul de 4 ani de Oxford, însă a fost găsit spânzurat a doua zi în propria cameră din colegiu. Studentul român este clientul universităţii şi superior profesorului, căci el plăteşte. Pentru el, facultatea e prilej de distracţie şi chefuri în cămine. Citeşte doar în sesiune şi atunci rar. Copiază. Profesorii români, pentru a-şi menţine postul, permit studenţilor să copieze sau să se prezinte la examene, chiar dacă nu au prezenţele minime cerute. Imposibil în Oxford. Aici este marea problemă a învăţământului românesc. Şi de aceea calitatea nu se vede.

 

Te-ai bucurat deja de multe succese, deşi încă nici nu ai terminat studiile. Ce planuri de viitor mai ai?

 

Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să zămbescă, spune-I planurile tale. Cincinalele erau o tâmpenie. Din moment ce nu  ştii ce-ţi oferă clipă următoare, (de exemplu, nu ştiu dacă voi putea să termin interviul ăsta),  e o ipocrizie să-ţi faci planuri. Ţi-am spus. Nu noi decidem pentru noi. A, la vară mă însor. Şi după două săptămâni îl vezi iubind pe alta. Dacă m-ai fi intrebat înainte de absolvire ce planuri, am ţi-aş fi răspuns că mă pregătesc pentru un examen de profesoraş la ţară, dar m-am înşelat. Aşa că nu am planuri.

Sunt sigură că ai călătorit în multe locuri şi ai văzut cum se trăieşte şi cum se munceşte în alte ţări. Unde ţi-ai dori să locuieşti şi să profesezi?

 

Bineînţeles că în România. Într-un oraş mic şi paşnic. Printre oamenii care au nevoie de contribuţia mea şi cărora le-aş putea fi de folos, fie că e vorba de mediul academic, clinic sau altundeva. De ce? „Pentru că nicăieri nu e bine ca acasă”.

Fiind absolvent al Facultăţii de Teologie şi masterand în psihologie, trebuie să te întreb: ce îţi place cel mai mult să studiezi?

 

Psihologia. Dar aş mai adăuga: tot ce devine interesant pentru mine. Şi aici nu am previziuni. Căci m-a pasionat puternic psihanaliza,  apoi psihologia religiei, iar acum psihologia dependenţei. Sper să nu dispară prea repede.

Pe unde ai călătorit şi unde ţi-a plăcut cel mai mult?

 

Cred că te referi la ţări străine. Majoritatea călătoriilor mele, cu excepţia Italiei, s-au datorat exclusiv participărilor la conferinţe, deci nu vizite de dragul vizitelor. Aş începe cu Bologna, Roma, Praga, Berlin, Oslo, Londra, Birmingham, Paris, Viena, şi aş încheia cu New Delhi. Mi-a plăcut foarte mult în fiecare oraş, căci am mers pentru a obţine în mod direct informaţie şi ştiinţă de calitate. Am găsit ce căutam şi totodată am întâlnit specialişti buni, cu care am legat prietenii şi colaborări. Nu mi-a plăcu, căci în toate aceste locuri nu mi-am permis să vizitez mai nimic din ceea ce era de vizitat pe bani. A trebuit să locuiesc în hosteluri alături de şapte-zece necunoscuţi în cameră, să dorm pe jos şi să mănânc în principiu doar sandwichuri oferite gratis de organizatori. Nu e deloc plăcut. Pe de altă parte, la un moment dat te plictiseşti să vizitezi. Pentru că nimic din lume nu-ţi poate dezvălui ceva mirific, în afară de natură, creaţia Creatorului. Oraşele sunt zidite de om, după poftele şi posibilităţiile oamenilor, conform neputinţei umane şi din diferite materiale de construcţii.

Povesteşte-mi puţin despre pasiunile tale.

 

Puţin e un cuvânt bine ales, pentru că despre pasiunile mele nu-ţi pot povesti mult. Oamenii în general răspund simplu: muzica, sportul, căţăratul, călătoriile. Eu nu am un răspuns cert. Dar îţi voi spune că în prezent sunt interesat de psihologia dependenţei, că prefer liniştea, discuţiile cu prietenii, cărţiile alese, vinul roşu, parcurile englezeşti şi… cam atât.

Ce eveniment din viaţa ta ţi-a adus cea mai mare satisfacţie?

 

Satisfacţia e o senzaţie lipsită de durată şi consistenţă. Evenimente precum absolvirea, lansarea primei cărţi, prima dragoste, studierea la Oxford, oricât de intense au fost la un moment dat, odată cu trecerea timpului îşi pierd valoarea şi devin nişte simple amintiri.

Fiind unul dintre puţinii studenţi români care învaţă la universităţi atât de bine cotate şi care vor să se întoarcă în ţară, aş dori să te întreb ce părere ai despre societatea românească din ziua de azi.

 

Deşi e groaznică, căci oamenii sunt groaznici, tind să fiu optimist. Cu toate cutumele noastre de corupţi, leneşi, mincinoşi, hoţi, lipsiţi de bun simţ, cred în forţa tinerilor şi în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, care iubeşte omul şi nu-l lasă să piară.

Teodora CINDREA

(Sibiu Standard, 22 octombrie 2009)

RELIGIUNE

COMENTARIU LA CRITICA NOULUI ATEISM.M NEAMTU

Să nu ne amăgim! Comentariu la „Critica noului ateism” semnat Mihail Neamţu.

În numărul din noiembrie al revistei de cultură „Idei in Dialog” (nr 62), Mihail Neamţu, teolog, filosof, eseist, istoric al ideilor, şcolit la instituţii de renume din insula britanică aducea in discuţie noua situaţiune a ateismului modern într-un articol intitulat „Critica noului ateism”, un articol nu prea lung şi nici prea convingător. Lucrurile sunt puţin altfel. Pentru a înlesni lectura cititorului voi împărţi comentariul meu pe puncte.

1. Întâi o să încep de la însuşi titlul articolului. Titlul este „Critica noului ateism” însă o lectură simplă şi atentă nu ne va dezvălui niciun fel de critică a ateismului modern, autorul rezumându-se doar la prezentarea succintă a propagandei ateiste din 2008 din Anglia prin inscripţionarea autobuzelor londoneze (informatie incompleta: au fost inscripţionate autobuze şi din alte oraşe britanice Oxford, Birmingham), apoi înşiră câteva interogaţii şi în final discută absenţa confruntărilor teologice-filosofice din România. În opinia mea, orice critică pertinentă, indiferent de subiect dar mai ales în cazul de faţă când autorul, teolog, îşi propune să critice noul ateism, se face punctual, prin prezentarea de argumente, cu o consistenţă internă şi bineînţeles un fir logic ceea ce nu reiese din structura şi conţinutul articolului domniei sale. Deci, titlul este nu doar unul îndrăzneţ ci şi nejustificat. Autorul face, aşa cum el însuşi va menţiona mai jos, doar nişte constatări („aceste constatări vor merge mai departe”), nicidecum o critică a noului ateism. Mă întreb oare de ce a oferit acest titlu?

2.“Sociologii atestă vivacitatea faptului religios la concurenţă cu alte forme de angajament public.” O afirmaţie generală lipsită de argumentaţie. Care sociologi? Care vivacitate? Autorul nu menţionează nicio cercetare sociologică în sprijinirea declaraţiei sale. Deci o declaraţie lipsită de suport şi prin urmare invalidă. Sociologii ar putea constata după părerea mea răspândirea unui anumit tip de comportament religios în cadrul unor categorii sociale nereprezentativă pentru populaţia ţării noastre. Ori acest fapt nu reprezinta un indicator al credinţei creştine autentice. Comportamentele umane şi inclusiv comportamentul religios în ultimă instanţă pot fi cauzate de anumite circumstanţe absolut ocazionale şi fără prea mare valoare pentru subiect. Bunăoară, mersul la biserică duminical “că aşa-i bine” si “a pune o lumânare” sau “imbulzeala de la pelerinaje” pot fi consistente cu credinta persoanei care într-o altă duminică va participa la un meci de fotbal sau la un concert rock dar nu reflecta o “vivacitate profund crestina”.

3.“Pelerinajele tradiţionale se bucură de o uriaşă popularitate.” O afirmatie reala. Dar aici iarăşi îl contrazic pe distinsul teolog pentru exemplul oferit, căci nici macar existenţa acestor pelerinaje “nu foarte tradiţionale”, in cazul de fata, nu reflectă esenta credinţei ci doar forma de manifestare a unor oameni religiosi. Pelerinajele în masă având scop închinarea la moastele sfinţilor, au la bază o credinţă preponderent magică. În suportul acestei afirmaţii avem proprile mărturii ale participanţilor intervievaţi de reporterii televiziunilor. Răspunsurile sunt realmente şocante. Puţinătatea sau chiar absenţa credinţei, analfabetismului religios se reflectă în dorinţa lor de a săruta moaştele doar pentru a obţine vindecare de boli imediată, sănătate, implinire socială, reusita şi noroc. Apoi propriul lor comportament barbar, imbulzeli, injuraturi, agresiuni,etc nu este demn de un credincios evlavios.

4. A treia afirmaţie “În Grecia, Cipru, Polonia, România ori Serbia, cercurile politice mimează o relaţie de bună vecinătate şi cooperare cu aproape toate cultele.” “Activitatea ierarhilor” şi “finanţarea locaşurilor sfinte” plus ceea ce a omis autorul să afirme şi anume acordarea unui procent bănos semnificativ pentru salariile preoţilor de la bugetul de stat într-adevăr “se bucură de sprijinul Statului”. Bucurie de care nu se împărtăşesc ceilalţi preoţi creştini neortodocşi şi nici celelalte culte neoprotestante din ţările europene. Orice comentariu în plus devine de prisos cunoscând prea bine raţiunea oferirii acestor finanţări de la Guvern şi scopurile clasei politice româneşti care asistă la serviciile religioase publice şi susţin proiectele bisericilor tocmai pentru obţinerea de avantaje electorale. Să nu ne amăgim.

5. „De aproape două decenii n-a fost consemnată nici o dezbatere cu scântei între breasla teologilor şi cea a gânditorilor critici”. Aici comentariul meu se extinde. N-a existat nicio dezbatere între cele două tabere sunt întrutotul de acord. Dar hai să vedem şi de ce. Întâi deoarece, în România nu există o “breaslă a teologilor”. Şi îl invit pe domnul Neamţu să încerce să definească breasla teologilor şi să ne ofere o listă a acestor teologi români. Aruncând o privire asupra ultimilor două decenii dar şi căutând în prezent sau chiar în trecut, în România s-au afirmat două sau prin excepţie trei nume de teologi, unul fiind binecunoscutul, chiar mentorul autorului, arhidiaconul prof. Univ. Dr. Ioan Ică jr de la Sibiu. Teologul, după cum bine ştiim, se defineşte şi prin dimensiunea şi calitatea operei sale teologice. În afară de preotul profesor Ioan ceilalţi sunt minori. De fapt întreaga istorie a României nu a înregistrat decât un singur teolog, recunoscut pe plan internaţional şi anume magistrul Dumitru Stăniloae. Da, avem scribi bisericeşti, istorici bisericeşti, academicieni, puţini şi slabi exegeţi, copişti, avem oratori şi buni predicatori, avem păstori, ierarhi cu abilităţi antreprenoriale dar NU teologi. Deci sintagma “breasla teologilor” e falsă. De cealaltă parte nici breasla filosofilor chiar dacă aici s-ar putea înşira mai mulţi membrii nu s-a ocupat de o dezbatere cu absolvenţii de teologie deoarece nu au fost interesaţi de astfel de dezbateri din moment ce încă mai au mult de muncă în sfera filosofiei româneşti, în traducerile din operele clasice,etc.

Mergând mai departe, vocile oficiale ale Bisericii nu se vor ocupa de chestiuni de natură intelectuală deoarece pe de o parte sunt dificile de abordat tocmai pentru că nu există personajii competente şi în final pentru că astfel de dezbateri gen “raţiune-credinţă” nu rezultă cu niciun profit pentru biserica pravoslavnică (dimpotrivă ar crea suspiciuni şi problematici teologice) în comparaţie cu declaraţiile de presă despre canonizarea sfântului cutare sau despre organizarea pentru a doua oară în aceeaşi săptămână a pelerinajelor orăşăneşti amintite chiar de teologul Neamţu.

6. Spre deosebire de clericii celorlalte biserici creştine nebeneficiari ai sprijinului financiar lunar de la stat, clericii români sunt mai comozi şi de aci şi răspunsul pentru o altă întrebare ridicată de autorul articolului: “de ce nu există un studiu doct şi o cercetare interdisciplinară despre confruntarea socială a Ortodoxiei cu modernitatea?”  Doar în clipa în care biserica va deveni biserică şi statul stat, numai atunci când credincioşii nu vor mai ingreuia buzunarele preoţilor cu multime de pomelnice şi euro, în clipa aceea s-ar putea deştepta minţile aţipite ale clericilor suferinzi de autism şi (probabil) vor încerca să gândească şi să ofere soluţii la problemele sociale contemporane. Ca fapt divers, unul dintre binecunoscuţii clerici ortodocşi, nu român, ci englez 100%, că tot vorbim de Anglia, mitropolitul Kallistos Ware de la Oxford, sublinia cu insistenţă că niciodată nu a pretins niciun bănuţ de la biserică ci s-a mulţumit timp de aproape 40 de ani cu leafa de la universitate fapt care l-a făcut mult mai responsabil faţă de slujirea preoţească şi atent la probleme credincioşilor. Şi roadele muncii sale neremunerate se observă din efectul scrierilor şi conferinţelor sale şi a numeroaselor convertiri la Ortodoxie din Marea Britanie şi din alte ţări. Distinsul teolog român a uitat tocmai un important verset biblic şi anume: „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Ev Matei, 7.3.). Arătând cu degetul spre englejii atei a uitat să ia în seamă şi să dezbată ceea ce se întâmplă realmente în propria ogradă.

Dar ca unul care a trăit în Anglia ar fi trebuit să menţioneze în articolul domniei sale următoarea evidenţă: concomitent cu mişcarea ateistă, Biserica Anglicană, ia poziţie: pe de o parte îşi pregăteşte cu seriozitate proprii slujitori ai altarului activi nu doar în misiunea şi activitatea pastorală dar şi în dezbaterea interdisciplinară şi pe de altă parte işi pregăteşte proprii credincioşi. Bunăoară pentru a deveni preot paroh trebuie să studiezi şi să munceşti pe bune un număr considerabil de ani şi nu în universităţile laice, ci în şcolile speciale ale Biserii Anglicane. Cu alte cuvinte, formarea preoţilor o face doar biserica nu zecile de univerităţi de stat prin simple cursuri la zi sau f.f. În cel de-al doilea rând, Biserica Anglicană deţine peste 4.470 de şcoli confesionale. Din numărul total de şcoli primare 25.3% sunt şcolile Bisericii Anglicane. În România, biserica se îngrijeşte mai mult sau mai puţin de şcolile de teologie care confecţionează popi în cantităţi uriaşe, ceilalţi tineri nefiind luaţi în seamă.

Revenind la întrebarea despre neexistenţa unui dialog între teologie şi filosofie acest fapt poate fi explicat ca urmare a constatării modului de funcţionare a învăţământului teologic românesc. De fapt al întregului sistem de învăţământ românesc unde datoria studentului este simplă „copy + paste”, adică asistă la cursuri tăcut, ia notiţe sau xeroxează suportul de curs, îl memorează şi la examene readuce în conştiinţă ceea ce a memorat.

Ori învăţământul britanic şi chiar întreaga societate britanică încurajează gândirea critică, argumentarea logică dar mai ales disputa de idei şi opinii. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă a cărei reprezentanţi au absolvit aceleaşi şcoli tradiţionale româneşti politica este de supunere înaintea Despotului (cf originalului grecesc) care nu este altul decât episcopul. Vezi cântarea de glorificare a episcopului la intrarea şi ieşirea din biserică:  Pe Stăpânul (despot) şi Arhiereul nostru Doamne în păzeşte întru mulţi ani, întru mulţi ani Stăpâne! Arhiereul care se identifică cu Stăpânul. Tirania. Orice polemică de idei între preot şi episcop se sfârşeşte prin decapitarea preotului. Deci aceştia nu numai că nu au curajul de a aborda provocările modernităţii din cauza fricii, dar nici nu au fost formaţi pentru aceast comportament de bun simt. Spre deosebire de preoţii ortodocşi români, preoţii din Biserica Anglicană sau din Biserica Romano-Catolică prezintă o altă poziţie faţă de episcop şi faţă de societate. Întâi deoarece relaţia dintre un preot şi un episcop nu este de supunere ci de o anume egalitate. Mai mult, statutul preotului implică o independenţă faţă de episcop. De exemplu, un episcop nu poate vizita parohia unui preot anglican decât in urma invitaţiei preotului paroh. Trezvia şi luciditatea anglicanilor se explică şi prin faptul că formează preoţi cu dublă specializare şi care, după cum spuneam, sunt implicaţi activi în dialogul cu filosofia, medicina, psihologia, fizica, matematica, astronomia, bioetica, provocări ale lumii moderne.

În concluzie, sunt de părere că articolul domnului Mihail Neamţu este pretenţios. Nu face o critică a noului ateism, nu are consistenţă minimă necesară unui articol semnat de un gânditor de talia domniei sale şi ceea ce este mai grav, prezintă judecăţi distorsionate a faptelor din ţara noastră în comparaţie cu cele din Marea Britanie.

Mihai Copăceanu