INTERVIURILE MELE

INTERVIU. Student roman.Student european. Sibiu-Oxford

Aventurile unui student sibian la Oxford

Mihai Copăceanu este un tânăr de 25 de ani masterand în psihologia dependenţei, la King’s College din Londra. În anul precedent, a studiat la presitigioasa universitate Oxford, dobândind o experieţă inegalabilă. Mihai este un student cu o pasiune ieşită din comun pentru tot ceea ce face. Realizările lui pot părea surprinzătoare pentru un tânăr de vârsta lui şi, cu siguranţă, au contribuit la atingerea unei maturităţi şi a unei profunzimi rar întâlnite. A publicat o carte, ,,Freud sau religia”, a luat parte la numeroase conferinţe în jurul lumii şi a beneficiat de două burse pentru a studia în Anglia. El împărtăşeşte puţin din experienţa sa în acest interviu în două episoade, primul fiind publicat mai jos, iar al doilea urmând să apară în numărul viitor.

De la Blaga la Oxford

De ce ai ales în mod special Oxfordul?

În primul rând nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine. Am rămas uimit în septembrie, când încă eram la Sibiu, constatând că la unele facultăţi nu se ocupaseră sutele de locuri cu taxă. Ceea ce în Oxford n-o să vezi niciodată. Aici, doritorii trimit aplicaţii, iar, dacă acestea trec de primul prag, sunt chemaţi la interviuri şi într-un final primesc un loc la universitate, care poate fi condiţionat. E un proces anevoios şi de durată (luni de zile).

În al doilea rând, tata m-a îndemnat să merg acolo. Eram în prag de absolvire la ULBS şi începusem să trimit aplicaţii şi dosare la diferite facultăţi din Europa. Personal, îmi doream să studiez la Vatican, însă tata a insistat că, dacă voi primi răspunsuri pozitive, negreşit să aleg Oxford. Cu sinceritate îţi mărturisesc că nu ştiu de ce nu am fost atât de entuziasmat pe cât ar fi trebuit să fiu. L-am ascultat, gândindu-mă în final că, dacă tot e să plec din ţară cu o bursă de studiu, să încerc să studiez acolo unde există excelenţă maximă. Adică să nu pierd vremea. Dacă tot vrei să faci un lucru, fă-l excelent.

Dar a treia parte a răspunsului e cea mai importantă. Potrivit credinţei mele, nu noi decidem pentru noi, noi doar ne propunem, dar Dumnezu dispune. Dacă m-ai fi întrebat înainte de absolvire ce aş fi făcut, ţi-aş fi răspuns că singura posibilitate e să fiu un profesoraş într-un sat din România. Zarurile însă nu sunt în mâna noastră. Munca mea a fost doar de natură scriptică, eseuri, recomandări, traduceri şi legalizări, CV-uri, însă Altcineva a decis să ajung la Oxford.

Universitate cu studenţi din 150 de ţări

Cum a fost adaptarea la viaţa din Anglia?

Oxfordul e un oraş universitar unic, pentru că aici se regăsesc studenţi din peste 150 de ţări. Totuşi, diversitatea nu a constituit o problemă pentru mine, ci un rar prilej. Un alt avantaj al Oxfordului, spre deosebire de Londra, este lipsa agitaţiei. E mic şi linistit, ceea ce îl aseamănă foarte mult cu Sibiu. Străzi tăcute, parcuri largi, veveriţe în faţa caselor, clădiri vechi, biciclete, toate au înlesnit acomodarea mea. Însă am trecut şi prin momente grele, mai ales în prima săptămână, cauzate de toamna îndelungată, de frig şi de ploaia zilnică. E trist şi uşor depresiv, dacă nu poţi accepta că în Oxford vremea rea este chiar rea.

Ce te-a surprins cel mai mult?

M-a surprins seriozitatea lucrului făcut. Din curiozitate şi pentru că statutul permitea, am asistat la cursuri de la diferite facultăţi, însă nu am gasit un curs plictisitor şi niciun profesor mincinos sau care să întârzie. Fiecare informaţie era transmisă în mod direct şi clar. Chiar refuzul. Deşi mi se părea tranşant, era de fapt onest. Cred că acest răspuns are o puternică amprentă culturală. Apoi m-a surprins superficialitatea englezilor. Zâmbetul forţat, salutul ipocrit ,,Hallo! How do you do?” şi ritualismele seci (conduita din timpul mesei, cravata şi sacoul, ceaiul in exces). Toate acestea, alături de propriul mod de viaţă, sunt factorii care împiedică prietenia. Cu o singură excepţie (excepţie, pentru că individul, deşi englez, trăise mulţi ani în Răsărit) nu am reuşit să mă împrietenesc cu niciun englez. Prietenii mei, puţini, erau tot din alte ţări. Or, românii aici sunt mult superiori englezilor. 

Ai dat peste ceva neplăcut la Oxford?

Două chestiuni nu mi-au plăcut defel. Întâi sfinţenia legii. Pentru englezi, legea este supremă omului, indiferent că e vorba de o regulă banală la bibliotecă, de o regulă în defavoarea pacientului la spital sau o lege stupidă de circulaţie. Legea este pentru om. Or, omul suferă şi pierde din cauza legii, în Anglia. Legea îi limitează şi îi transformă în sclavi şi roboţei. Îţi dau cateva exemeple: ai intarziat 2 minute la cantină, nu mai primeşti mâncare, medicul şi-a încheiat programul, poţi să rămâi pe stradă sau să revii a doua zi, un profesor va ieşi brusc din sală la ora fixă, deşi aveai o întrebare importantă. A doua chestiune este homosexualitatea. Ştiam foarte bine că există destui homosexuali în Anglia, dar mă deranja nu faptul că îi vedeai pe străzi, ci aroganţa, imbecilitatea şi lipsa exagerată de bun simţ cu care se afişau.

Ce a însemnat pentru tine experienţa de acolo?

E o întrebare prea complexă pentru un interviu. Ştii, de curând deţinem paşaportul ce ne permite să vizităm diverse locuri frumoase. O singură zi petrecută într-un loc deosebit rămâne memoriabilă. De exemplu, ai văzut Parisul în timpul liceului şi n-ai mai avut a doua şansă, dar toată viaţa îţi vei aminti cu bucurie. În ceea ce priveşte Oxfordul, e îndeajuns un fir de praf pe pantofi, o zi şi tot a însemnat ceva. Darămite un an sau doi de studiu. Pe scurt, a însemnat un ,,germene de idei”, expresie folosită de un psihiatru drag mie, drept pentru care s-au şi născut idei bune, idei de viaţă, dar şi practice, adică două conferinţe la Sibiu, cu invitaţi din Oxford, articole şi proiecte editoriale. Apoi,  întâlniri cu profesori inţelepţi, oameni cu inimă mare şi de un rar profesionalism. A însemnat exerciţiul studiului în biblioteci uriaşe şi multă muncă. Miros de Ev Mediu, prietenii şi spiritualitate, formare pentru tot restul vieţii.

Cum a fost revenirea în ţară?

Am avut un sentiment ambivalent. Pentru că Sibiul îşi găsise un loc prea mare în inima mea, m-am bucurat tare la întoarcere. Venisem acasă. Dar emoţia şi dorul au trecut în câteva zile şi a apărut râvna după ce-am pierdut. Urâciunea pustiirii şi dispreţul pentru nimicuri. Ce era de făcut? Ambasadorul Jinga de la Londra ne avertiza că, odată întorşi în ţară, nimeni n-o să ne aştepte cu pâine şi sare.

Lux la ULBS şi performanţă la Oxford

Ce diferenţe găseşti între universitatea din Sibiu şi cea din Anglia?

E un subiect de carte groasă. Diferenţele sunt interesante şi îţi multumesc că mi-ai pus această întrebare. O să-ţi răspund pe larg. Întâi, diferenţele se pot înţelege uşor dacă ne privim puţin istoria. Învâţământul sibian, cu excepţia celui teologic, nu are o istorie prea îndepărtată. Şi de aici întrega explicaţie. Prin anii ‘40 erau doar vreo 2000 de studenţi, apoi a urmat un moment de succes, timp de câţiva ani, când au venit profesori celebri de la Cluj şi, abia după 1990, Universitatea s-a înălţat pe propriile picioare. În schimb, în Oxford, şcoală se face de aproape un mileniu, de la 1096. Noi nici nu existam ca naţiune. Astfel că, indiferent de situaţia ţării, de război, de foamete, de pace, întotdeauna, de la acea dată, în colegiile bisericeşti – căci Biserica a fondat Oxfordul – se făcea şcoală, cultură iar, mai târziu, ştiinţă. În ultimii ani, University of Oxford a oferit 47 de laureaţi ai premiului Nobel.

Dacă aruncăm o privire generală asupra universităţii din Sibiu, ea stă foarte bine la capitolul organizare internă, fonduri, număr de studenţi, bibliotecă, condiţii de studiu, cămin, cantină, proiecte, conferinţe internaţionale şi parteneriate. Dar cât de mult valorează astea? Spre uimirea mea, dar poate şi a dumneavoastră, în Oxford lucrurile sunt puţin diferite. Să le luăm pe rând. În Sibiu, mai toate clădirile universităţii sunt moderne, recent renovate sau chiar noi. Gresie şi faianţă, internet şi termopane. Confort şi extaz. Excelent! Ei, în Oxford nu am găsit în toată universitatea vreun termopan. Dimpotrivă, englezii îşi iubesc tradiţia şi, în loc să cumpere termopan sau mobilier nou, care bineînţeles au calităţiile lor, păstrează aceleaşi obiecte de secol XIX sau şi mai de demult, pe care le vopsesc din când în când. Sala de cursuri, cantina fiecărui colegiu şi căminele au aceeaşi înfăţişare precum în Evul Mediu. Ţi-e mai mare dragu’ şi frigu’. Şi nu glumesc. Când am intrat prima oară în Christ Church College am crezut că mă regăsesc într-un muzeu şi am intrebat un coleg: unde-i cantina? Aceea era. Dormitoarele,  asemenea. Eu locuiam într-o cameră cu ferestre din fier vechi, cu mobilier şi mai vechi şi scârţâitor (uşa de la dulap se închidea doar cu hârtie), dar aceeaşi cameră avea şemineu şi wireless. Biblioteca evident că deţine mult mai multe cărţi decât la Sibiu şi cărţi recente. Numai la Bodleian Library găseşti peste 8 milioane de cărţi. Fiecare carte publicată în Anglia este primită aici. Iar cartea, odată cerută, o ai pentru lectură câteva săptămâni. În schimb, în România, bibliotecarii sunt isterici şi cărţile nu se împrumută acasă. De ce? Păi ca să stea în biblioteci. Şi de aici industria xeroxurilor. Află că în Oxford nu există xeroxuri publice. Da, o carte se citeşte în bibiotecă, dar şi acasă. Şi noua bibliotecă din Sibiu, după câte am văzut, este remarcabiă. Însă cine şade în ea? Astă vară eram aproape singur. Şi aici e marea diferenţă dintre Sibiu şi Oxford. Dacă noi pornim învăţământul de la anexe, rămânem fără esenţă. Când mă gândesc că cererile studenţilor noştri în consiliu sau la întâlnirile cu domnul rector se refereau doar la chestiuni de ordin material, gen vrem alt meniu la cantină, zâmbesc. Confortul e adevărat că ajută studiului. Însă aminteşte-ţi că domnul Noica a scris ,,Tratatul de Ontologie” pe o tăbliţă ce o ţinea pe genunchi, în vârf de munte, într-o cămăruţă unde iarna apa se transforma în gheaţă. Numără câte tratate au scris discipolii lui, prin fotolii de miniştri sau director de prestigioasă editură. Niciunul. Or,  universitatea nu este nici hotel de cinci stele şi nici firmă de livrări servicii luxoase, chiar dacă plăteşti. E un loc special dedicat studiului şi formării personale şi profesionale.

Teodora Cindrea

(publicat in Sibiu Standard, 20 octombrie 2009)

Reclame
INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

PSIHANALIZA. PREZENT.TRECUT.VIITOR.INTERVIU CU PSIHANALISTUL ALFRED DUMITRESCU, PRESEDINTELE SOCIETATII ROMANE DE PSIHANALIZA (http://www.srdp.ro)

Dacă la sfârsitul anilor “70 s-a decis in mod abuziv disparitia Psihologiei in Romania, succesul a revenit mult mai tarziu, mai precis dupa 1990, cand de pildă prin efortul studentilor bucuresteni Psihanaliza s-a introdus ca disciplină de studiu la Facultatea de Filosofie. Acelasi merit detin si cei ce au luptat pentru implementarea Psihologiei in  tara noastra, nu doar ca disciplina dar si ca profesie(…).

Domnul Alfred Dumitrescu, psihanalist, este din 2003 membru al Asociatiei Internationale de Psihanaliza (I.P.A.) iar dupa alegerile din mai 2006 a fost ales presedinte al Societatii Romane de Psihanaliza (S.R.P.),  post ocupat pana atunci de Vasile Dem Zamfirescu.

Am remarcat ca odata cu fiecare intrebare pusa, domnul Alfred Dumitrescu s-a dovedit a fi un imbatabil, un profesionist. Răspunsurile domniei sale au fost cu mult peste asteptarile mele, m-au fascinat si totodata m-au pus serios pe ganduri si cercetare. Sa fie Psihanaliza mai mult decat credeam eu? Va invit sa savurati acest interviu cu ardoare, sa va re-evaluati conceptiile fata de Psihanaliza si sa-l folositi ca pe o noua provocare in ale studiului Psihologiei dar si in „cercetarea de piata”.

Psihologia e psihologie si… mai mult decat atat !!!

1.Domnule Dumitrescu, sunteti membru al I.P.A.din 2003, spuneti-mi va rog cat de mult s-a schimbat Psihanaliza fata de ceea ce a insemnat ea la inceputurile sale si cum se prezinta astazi?

A.D: Intrebarea asta poate fi, in sine, subiectul unei carti “groase”. Sincer, nu cred ca se poate raspunde pe scurt la o astfel de intrebare fara a risca o “castrare” nemiloasa a realitatilor multiple care constituie Psihanaliza contemporana. Asa ca singurul raspuns pe care il pot da in acest cadru este ca Psihanaliza a evoluat de la o teorie unica si o practica initiala de “arheologie” psihologica la un ansamblu de teorii (unele complementare, altele concurente) care genereaza practici clinice a caror dimensiune esentiala este cea de “(re) constructie” psihica.

2. Dupa 1990 in Romania Psihanaliza a prins viata, care sunt diferentele dintre Romania si restul lumii si la ce nivel se regaseste vis-a-vis de Psihanaliza pe plan international?

A.D: Diferentele cele mai importante sunt de ordin cantitativ: numarul celor care au o formatie psihanalitica atestata de catre International Psychoanalytic Association este inca foarte mic in Romania (9) in raport cu cel din alte tari Europene. Pe de alta parte numarul candidatilor Grupului de Studiu de la Bucuresti (24) este deja la nivelul unor tari precum Grecia si Portugalia, ceea ce va situa Grupul nostru in rindul celor de dimensiune “mijlocie” . In privinta calitatii practicii, desi nu exista “Campionate” Mondiale sau Europene in cadrul carora sa ne “masuram performantele”, cred ca practica psihanalitica din Bucuresti este absolut similara celei din orice alt centru din lume. Desigur, aportul teoretic al membrilor grupului nostru este inca foarte redus, motivul fiind tocmai istoria noastra foarte recenta ; inovatiile teoretice in psihanaliza cer o indelungata experienta clinica si functionarea la interiorul unui grup suficient de numeros si de productiv, conditii pe care inca nu le intrunim.

Suntem la inceput de drum si cred ca ar fi bine sa acceptam acest lucru si sa nu fim excesiv de preocupati de comparatii; atit ca demers clinic cat si ca formare, Psihanaliza inseamna inainte de toate “parcurgerea unui drum” si obsesia destinatiei risca sa serveasca mai degraba ca pretext pentru renuntarea la a-l parcurge decit ca fixare mobilizatoare a unui obiectiv.

3.Cum poate un tanar student sa devina un psihanalist cu drept de libera practică, care sunt cerintele si costurile?

A.D: Stiu ca este, in acest moment, o tema “fierbinte” si, tocmai de aceea cred ca unele lucruri trebuie lamurite foarte clar de la inceput. Cred ca aici este vorba de doua dimensiuni care sunt esentialmente diferite: “a deveni psihanalist” si a capata “dreptul de munca”. A “ deveni psihanalist” in acceptiunea Grupurilor si Societatilor componente ale I.P.A depinde de parcurgerea unor etape de formare care sunt foarte clar specificate in Statutul I.P.A (care fixeaza un set de criterii minimale si obligatorii pentru toate organizatiile care o compun) si in Statutele fiecarei organizatii nationale in parte ( prin care se fixeaza conditiile exacte de calificare). Consultarea site-urilor respective poate oferi o informatie completa si autorizata.

“Dreptul de munca” este un fapt de legislatie nationala si se acorda prin legi specifice; din cite stiu, “Legea psihoterapiei”, care va reglementa conditiile de practica a psihoterapiei (care include si psihanaliza) este, in acest moment , in discutia Comisiilor Parlamentului Romaniei. Proiectul de lege este public si poate fi consultat.

Revenind la intrebarea care ma priveste in mai mare masura si pe care as sintetiza-o ca “ in ce consta, cit dureaza si cit costa”? am sa incerc sa va raspund cit se poate de succinct:

Formarea in psihanaliza consta in efectuarea unui parcurs analitic personal ( a carui durata minima stipulata este de 5 ani), a unei formari teoretice cu o durata de minim 4 ani si a validarii de catre Comitetul de Formare a 2 analize sub supervizare consecutive, cu durata de minimum 2 ani fiecare.

Deoarece cele 3 componente ale procesului de formare nu sunt toate, in mod obligatoriu, successive, putem vorbi de o durata de cel putin 8 ani. Este important de retinut ca aceasta este o durata minima teoretica, rezultata din suma unor durate, la rindul lor, minime. Durata reala a procesului de formare variaza pentru fiecare candidat in parte si depinde atit de evolutia personala a acestuia cit si de capacitatea lui de invatare si de modul in care “internalizeaza” si, ulterior, isi desfasoara practica analitica. Cred ca este foarte important de inteles ca formarea in psihanaliza nu este in nici un fel similara unui masterat, ca ea nu are si nu poate avea o durata precis delimitata si ca, tocmai de aceea, nu necesita o “punere intre paranteze” a vietii personale si profesionale a celui ce se angajeaza intr-o astfel de formare; dimpotriva, este de dorit ca, data fiind durata semnificativa a parcursului, cei angrenati in formarea psihanalitica sa aibe o practica profesionala cit mai consistenta in acest interval de timp si, evident, o “viata” (adica o existenta personala, familiala si sociala care sa nu “astepte”sau depinda de calificarea ca analist).. De altfel, cred ca “a deveni psihanalist” nu poate constitui un obiectiv eminamente professional, asemanator cu cele de “ a deveni psiholog” sau “ a deveni medic”; devii psihanalist nu doar pentru ca la inceputul parcursului de formare ai dorit acest lucru si, ulterior, ai promovat examene ci mai degraba ca o consecinta a procesului de formare. Pentru a fi mai clar: analiza personala, conditie obligatorie a inceperii formarii teoretice, poate sustine sau, dimpotriva, demonta dorinta de a deveni psihanalist si asta este, in ambele cazuri, “de bine”, deorece scopul ei nu este in principal cel de a “pregati/antrena pe cineva pentru a deveni analist” ci de a face pe acel cineva sa se apropie mai mult de nevoile, dorintele si motivatiile sale reale , adica de ceva ce nu poate fi ‘stiut” inainte de inceperea unei analize.Este vorba de un demers extrem de personal care poate valida si sustine o alegere initiala sau, dimpotriva, invalida aceasta alegere si deschide cai de afirmare si implinire personala si profesionala mai potrivite si mai satisfacatoare pentru cel in cauza.

In privinta costului va pot spune doar ca acea parte a formarii care este in sarcina efectiva e Grupului de Studiu si anume Seminariile teoretice si clinice, este gratuita. Analiza personala, tocmai pentru ca este personala, se discuta sub toate aspectele cu analistul cu care cel care solicita o analiza va lua legatura. Cit despre supervizari…sincer, de la studentie la supervizari este un drum suficient de lung pentru a “trece acest pod cind vom ajunge la el”, cum spun englezii.

4. Are Psihanaliza “contraindicatii” ?

A.D: Asta este, iarasi, o intrebare “de scris o carte groasa”! Desigur,orice abordare psihoterapeutica necesita precautii in raport de anumite constelatii psihopatologice sau momente de evolutie (si ceaiul de musetel are contraindicatii…), asa ca nu vad de ce ar face psihanaliza exceptie de la regula. Problema indicatiilor si contraindicatiilor psihanalizei este una a carei discutare necesita o extrem de aprofundata cunoastere a psihopatologiei psihanalitice.

5. Mai exista acea atitudine generala a populatiei de a confunda psihologul cu psihiatrul ori ideea ca daca mergi la cabinetul de psihoterapie esti nebun?

A.D: Probabil ca exista ca “atitudine generala”, dar doar in masura in care prin asta intelegeti “majoritatea populatiei”; psihoterapia nu este nicaieri in lume un demers “de masa” asemenea vaccinarii preventive anti-variolice. Adresabilitatea ei este conditionata in primul rind de factori culturali si apoi de factori conjuncturali precum dispunerea extrem de inegala in teritoriu a celor ce practica in mod competent o forma sau alta de psihoterapie. Evident ca, in Romania, ambele categorii de factori nu sunt de natura sa genereze o “explozie” a cererii de psihoterapie. Pe de alta parte se observa cu siguranta o crestere semnificativa a acestei cereri si asta inseamna ca deschiderea catre lume care se petrece pe foarte multe planuri are consecinte si in acest domeniu.

Cit despre prima parte a intrebarii dumneavoastra, cred ca este suficient sa priviti filme subtitrate si sa inregistrati cit de frecvent cei care le traduc (si care, in mod necesar, dispun de un nivel cultural peste media “generala”) fac astfel de confuzii.

6.Cum se pot “suprima” aceste prejudecati ?

A.D: Va inteleg entuziasmul dar termenul ales mi se pare extrem de totalitar si de violent; nu cred ca trebuie sa “suprimam” ceva, trebuie doar sa oferim celor ce ne solicita un sprijin suficient de competent si de “curat” din punct de vedere deontologic. Psihoterapia nu se poate promova “distrugind rezistentele” potentialilor pacienti ci furnizindu-le actualilor pacienti suficiente motive pentru a deveni, la rindul lor, promotori ai psihoterapiei.

7.Anul trecut s-au implinit 150 de ani de la nasterea parintelui Psihanalizei, S.Freud, mai sunt valabile “postulatele” sale astazi, sau Psihanaliza moderna alta are infatisare, fiind cu totul modificata ?

A.D: Sa inteleg ca nu se poate decit “sau…sau”? Nu s-ar putea ca Psihanaliza moderna sa aiba, astazi, foarte multe infatisari si asta fara a distruge cele mai multe dintre ideile lui Freud (cred ca termenul “postulat” se aplica exclusive stiintelor” tari” precum fizica si nu stiintelor umane)? Eu as pleda pentru aceasta din urma varianta de raspuns, care tine cont de diversitatea inovatiilor conceptuale din psihanaliza contemporana si le priveste mai degraba ca pe niste ramificatii ale ipotezelor teoretice ele lui Freud decit ca pe niste contestari radicale. Asadar, Psihanaliza contemporana este mult mai bogata decit cea pe care Freud ne-a lasat-o mostenire, dar faptul ca aceste evolutii conceptuale s-au facut aproape intotdeauna prin referire la ideile lui Freud (chiar si daca uneori prin opozitie) le pastreaza pe acestea ca referinte fundamentale pentru orice psihanalist.

8. Am putea cunoaste din practica terapeutica care sunt problemele psihice cele mai des intalnite la romani?

A.D: O prima problema foarte des intilnita este ca ne place foarte tare sa ne particularizam pe baze etnice , adica suferim de “ sindromul de a crede ca a fi roman inseamna a fi special” .Glumesc doar pe jumatate si, cu riscul de a va dezamagi, cred ca romanii au indeobste cam aceleasi probleme psihice pe care le au toti ceilalti oameni .

9.Stiu ca o ocupatie importanta a dumneavoastra este si domeniul Marketingului, am sa va intreb in ce mod se poate face “reclama” la Psihanaliza si care sunt mijloacele de publicitate ale Psihanalizei?

A.D: Este adevarat ca ma ocup si de cercetare de marketing si asta m-a invatat ca, inainte de a te gindi la publicitate (adica la promovarea unui produs) este foarte util sa…ai un produs. Cred ca, in acest moment, suntem mai degraba in “ruptura de stoc” decit in “supraproductie” (ca sa folosesc jargonul adecvat) si ca ceea ce avem de facut este mai intai sa “producem psihanaliza de cit mai buna calitate” ( adica sa formam psihanalisti cit mai competenti). Nimic nu este mai daunator decit o superba campanie publicitara care sa functioneze ca “teaser”( acelasi jargon) pentru un produs pentru care oferta este net inferioara cererii. Este posibil ca, peste niste ani, sa avem o astfel de problema (asa cum se pare ca se intimpla in unele tari vest-europene ) dar, pentru moment, nu cred ca publicitatea este o prioritate pentru noi.

10. Cum face fata Psihanaliza acestei concurente uimitoare, acum cand psihoterapiile scurte de diferite orientari au luat o amploare in intreaga lume ?

A.D: Ca orice alta disciplina intr-un mediu concurential: se profesionalizeaza si se specializeaza. Psihanaliza propune un demers absolut specific de descoperire si restructurare personala si care, in mod evident, nu raspunde nici tuturor dorintelor si nici tuturor asteptarilor.Pe piata de alimentatie publica exista si gogoserii, si fast-food-uri si semi-preparate si restaurante cu “dichis”si toate vin in intimpinarea unor nevoi legitime; de ce n-ar fi la fel si pe “piata” de psihoterapie?

11. Poate deveni Psihanaliza un brand?

A.D: Nu. In termeni de marketing Psihanaliza poate fi o categorie ( adica o clasa  de “servicii” esentialmente diferite de oricare alta) pentru cei ce o considera ca diferind fundamental de orice alta forma de psihoterapie sau o sub-categorie (ex. “Bauturi necarbonatate” la interiorul categoriei “Bauturi racoritoare”) pentru cei ce vad in ea o varianta de psihoterapie.

Dar Societatea Romana de Psihanaliza poate si noi ne dorim sa devina o marca (adica un ansamblu coerent si identificabil de caracteristici functionale si emotionale care sa ofere clientului actual sau potential incredere si garantia unei bune si constante calitati) iar apartenenta la ea a unui analist sa constituie, pentru orice potential pacient, o garantie de practica la cel mai inalt standard etic si de competenta.. De altfel, acesta este si motivul pentru care standardele noastre de formare sunt aidoma celor prescrise de Statutul I.P.A.

12. Domnule Dumitrescu cum vedeti evolutia Psihanalizei in urmatorii ani?

A.D: Psihanaliza are deja mai bine de o suta de ani, este o disciplina matura care, probabil, nu va cunoaste evolutii sau “revolutii” dramatice si spectaculoase si nici nu este in “firea” psihanalistilor sa elaboreze la repezeala noi teorii si, cu atit mai putin, noi modele de practica. Cu o formula des folosita in comunicatele corporatiilor, cred ca ea va “creste organic” adica isi va dezvolta si diversifica corpusul conceptual in masura si in ritmul in care realitatea clinica o va cere.

13. Printre cerintele pietei Psihologia pe ce loc se regaseste, “se consuma” Psihologia?

A.D: Probabil ca cea mai mare problema a multor absolventi de Psihologie este ca isi doresc doar ca, dupa absolvire, ca gaseasca “un post de psiholog”, fara sa aiba, in fapt, nici o idee despre ce ar insemna asta in termeni concreti. Adica, ce face un psiholog cind are un “post de psiholog”? Aici apare de obicei marea problema pentru ca, pe de o parte, absolventii stiu foarte multe teorii si metode dar au o idee foarte vaga despre modul in care acestea ar putea folosi la ceva si, pe de alta parte, angajatorii isi doresc, in multe cazuri, psihologi dar au asteptari fie mult prea vagi (de genul ” sa ma ajute cu angajatii”) fie nerealiste (“ sa afle ei ce e in mintea oamenilor, ca doar asta au invatat la scoala”). O posibila rezolvare ar putea fi acceptarea faptului ca a fi psiholog nu inseamna chiar o “meserie”, in sensul in care a fi inginer mecanic inseamna una. A fi psiholog, cred eu, inseamna a dispune de un set de informatii si abilitati care iti permite un contact “atipic”, dincolo de aparentele imediate, cu ceilalti oameni, o intelegere care poate trece dincolo de conveniente si stereotipii. Este, in fapt, un instrument absolut nemaipomenit care poate fi folosit in orice indelednicire care presupune relatii cu ceilalti.

Revenind la formularea intrebarii as spune ca Psihologia “se consuma” si chiar in mari cantitati, dar nu ca atare ci in combinatie cu alte”ingrediente” ( de ex. o buna cunoastere a psihopatologiei, a marketingului, a functionarii structurilor organizationale etc.). Nu prea poti fi psiholog in sine, trebuie sa fi psiholog in “ceva”.

13 .Se poate vorbi de psihologie ca o noua preocupare a viitorului, care este viitorul Psihologie, unul trist sau trimfal?

A.D.Iarasi “jucam la capete” si nu putem fi, precum spartanii, decit “pe scut sau sub scut”?

Daca intelegem acelasi lucru prin Psihologie cred ca ea nu are nici mai multe motive de tristete si nici mai multe de triumf decit specia la care logos-ul ei se refera.Nu cred nici ca vom fi inlocuiti de computere auto-programabile si nici ca vom ajunge in curind intr-un fel de “Fundatie” a la Isaac Assimov, in care mintea stralucitoare a unui “ginditor despre oamenii” sa prevada si sa planifice viitorul. Viitorul Psihologiei va depinde de capacitatea celor ce isi vor insusi instrumentele ei conceptuale si metodologice de a le aplica in domenii de interes si utilitate pentru semenii lor.

Si pentru ca am impresia ca va atrage marketingul: e un principiu de marketing de bun simt care spune ca, daca oamenii nu-ti vor produsul, asta nu inseamna ca ei sunt prosti ci ca, asa cum incerci sa li-l vinzi, n-au ce face cu el!

15.In incheiere oferiti-ne cateva sfaturi pentru un student la Psihologie, cum se poate implica mai mult inca din timpul facultatii ?

A.D:Nu inteleg foarte bine la ce fel de implicare va ginditi dar, ca raspuns general, cred ca perioada studentiei este un interval privilegiat in care un student la Psihologie poate citi foarte mult si poate intra in contact cu clinica, fie ea psihiatrica sau somatica. Contactul cu clinica este, cred eu, absolut necesar unui psiholog, indiferent care vor fi specializarile sale ulterioare si chiar daca ele nu vor avea nimic de a face cu ceea ce se numeste “psihologie clinica”. De asemenea, poate incepe un demers analitic sau psihoterapeutic personal, demers a carui utilitate depaseste cu mult planul profesiei sale viitoare. Si mai poate folosi aceasta perioada de maxima deschidere intelectuala si afectiva pentru a lua contact cu cit mai multe abordari, cu cati mai multi potentiali mentori si colegi de breasla. Cred ca o alegere buna presupune informare si deschidere cit mai largi si nu, neaparat, o “pasiune instantanee” pentru una sau alta dintre modalitatile de a gindi psihicul uman.

Domnule Alfred Dumitrescu: Va Multumesc!!!

Mihai Copaceanu.

(interviu publicat in Revista Profil, Sibiu, nr 8 din 2007)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

NEUROPSIHOLOGIA. Interviu cu Acad. Constantin BALACEANU STOLNICI

1) Domnule profesor, prima intrebare se refera la domeniul numit neuropsihologie pe care dumneavoastra l-ati cercetat de-a lungul anilor: Cat de importanta este neuropsihologia pentru un psiholog?

C.B.S.: Ani de zile – de circa 60 de ani –  am fost pasionat de ceea ce astăzi se numeşte „ştiinţele creierului”. Acestea pornesc de la examenul morfologic macroscopic şi microscopic şi ajung la cel electric şi biochimic. Apoi abordează aspectele funcţionale de la cele mai elementare nivele: gene, funcţii sinaptice, potenţiale de acţiune etc. până la funcţiunile fiziologice. Etapa cea mai dificilă este aceea de a corela ceea ce ştim despre organizarea morfofuncţională a creierului şi funcţiile prin care se manifestă sistemul psihic la animale şi apoi la om; ceea ce constituie în fond esenţa neuropsihologiei. Personal cred că orice psiholog trebuie să cunoască modul cum este alcătuit şi cum funcţionează dispozitivul ce suportă activitatea psihică. In fond e vorba de hardward-ul şi o parte din software-ul ce stă la baza funcţiilor psihice si formează „obiectul muncii lor”. Cunoaşterea lor permite o înţelegere mai bună şi raţională a psihismului uman şi totodată este absolut necesară pentru a face legătura dintre psihologia normală şi o parte a psihologiei patologice.

2) La ce nivel se regaseste neuropsihologia in Romania in comparatie cu ceea ce se intampla pe plan international ?

C.B.S.: În general neuropsihologia cu rare excepţii (ca de ex. şcoala de la Cluj) nu este foarte mult aprofundată la noi. Este în mare parte rezultatul constrângerilor dure la care a fost supusă psihologia în anii comunismului,fapt care a dus la o rupere parţială de unele orientări ale psihologiei mondiale .Este şi rezultatul dotării insuficiente a cercetării de la noi.

3) Nu pot sa nu amintesc de aportul adus de dumneavoastra in domeniul neurociberbeticii, alaturi de Edmond Nicolau, sau de predecesorul ei Stefan Odebleja, de studiile dumneavoastra remarcabile si de realizarea unor modele cibernetice ale sistemului nervos. Pentru cei ce inca nu au auzit de aceasta disciplina relativ noua va rog sa ne explicati ce este neurocibernetica si sa ne aratati valoarea acesteia pentru neurostiinte.

C.B.S.: Cibernetica intră cu adevărat pe scena preocupărilor ştiinţifice prin anii ’48-’49 odată cu apariţia celebrei cărţi a lui N. Wiener. E drept că au existat câţiva precursori a căror glas însă nu  a avut răsunet.

Este foarte greu de explicat ce este cibernetica într-un răspuns la o întrebare de interviu.

În primul rând a introdus conceptul de informaţie cu toate aspectele sale teoretice (matematice), practice (folosite în comunicare), lingvistice şi filosofice. Acesta a permis detectarea unei clase de evenimente necunoscute care au loc în sistemul nervos şi care explică la un nivel mai complex (folosind printre altele noţiunile de codare, de entropie, de cantitate de informatie, de zgomot şi multe altele) modul său de funcţionare. A permis chiar formularea unor ipoteze privind emergenţa conştiinţei (conştienţei) din activitatea cerebrală.

Apoi a dus la formularea conceptului de reţea neuronală care astăzi este esenţială atât pentru neuropsihologie cât şi pentru ştiinţa computerelor. Ambele aceste aspecte au permis chiar o abordare matematizată a neurofiziologiei şi neuropsihologiei.

Esenţială a fost şi noţiunea de feed back (aferentaţie inversă) pozitiv şi negativ care a permis o nouă înţelegere a funcţionării sistemului nervos de la simplul arc reflex până la unele aspecte ale activităţii cognitive şi emoţionale.

Cred că orice psiholog ce se respectă trebuie să se familiarizeze cu cibernetica ce deschide un orizont extrem de bogat pentru înţelegerea mecanismelor vieţii psihice.

4) Dumnevoastra, domnule profesor, sustineti un curs de Neuropsihologie la Facultatea de Psihologie si Stiinte Cognitive. Va rog sa ne spuneti care este in opinia dumneavoastra reactia studentilor fata de Neuropsihologie si cum ar trebui sa se raporteze la aceasta disciplina?

C.B.S.În general există o relativă rezistenţă la aprofundarea neuropsihologiei care este grea şi face apel la un domeniu mai special (anatomie, microscopie, eletrofiziologie, chimie moleculară ş.a.m.d.). Trebuie predată de oameni care cunosc bine materia respectivă dar care au şi un spirit didactic dezvoltat şi oricum totul trebuie însoţit de o iconografie cât mai completă şi explicită. Studenţii trebuie să fie conştienţi să se raporteze la această disciplină ca la una fundamentală pentru profesiunea lor şi nu ca la o disciplină academică inutilă care le îngreunează viaţa. Nu poate exista un adevărat psiholog care să nu fie familiarizat cu neuropsihologia.

5) Traim in secolul al XXI-lea, cand stiinta a luat un avant uimitor. Am putem sustine ca prin descoperirea din ce in ce mai mult a creierului uman, prin disecarea acestuia, persoana umana va fi cunoscuta in totalitate? Cu alte cuvinte, cat de importanta este cunoasterea creierului in vederea cunoasterii omului si a comportamentului sau?

C.B.S.: Practic am răspuns deja indirect la această întrebare. Secolul XXI continuă să fie o perioadă de noi şi noi investigaţii fructuoase în domeniul ce ne preocupă aici. Nu există lună să nu apară o nouă descoperire care desţeleneşte ignoranţa noastră relativă despre noi şi mai ales despre psihismul uman. Se găsesc molecule noi care activează sau dezactivează unele funcţii (ca cea a memoriei); se identifică noi subsisteme ca cel de răsplată sau mecanismele somnului; se identifică clase noi de neuroni ca neuronii specializaţi din regiunea frontoorbitară sau neuronii în oglindă; se pun în evidenţă celule stem cu rol în plasticitatea nevraxului, se găsesc structuri cerebrale implicate în funcţii subtile ca de ex. sentimentul religios,etc.etc. Toate acestea contribuie la edificarea unei antropologii mai detaliate care mai dezleagă unele aspecte legate nu numai de funcţii psihice elementare dar şi de unele implicate în forme de manifestare complexe ca cele ce definesc spiritualitatea şi cultura/

6) In aceeasi ordine de idei pare-mi-se ca omul recent este condus mai mult de instinct, de pulsiune, se orienteaza spre obtinerea placerii si mai putin tine seama de ratiune, de intelect sau de comandamentele creierului. Care este opinia dumneavoastra?

C.B.S.: Omul modern foloseşte aceleaşi mecanisme neuropsihologice ca şi omul arhaic, numai că dispune de o bancă de date infinit mai bogată şi de seturi conceptuale pe care acesta nu le avea. Nu cred că omul modern diferă de generaţiile care l-au precedat prea mult căci totdeauna în afară de lupta pentru supravieţuirea lui şi a speciei sale a urmărit o calitate a vieţii cât mai bună şi a alergat după satisfacţii hedonice cât mai numeroase. Ceea ce putem reproşa omului zilelor noastre este pragmatismul lui excesiv, goana pentru câştig şi neglijarea culturii.

7) Domnule profesor, in urma Declaratiei de la Bologna (1999), studiul Psihologiei in Facultatile de Psihologie s-a redus si in tara noastra la 3 ani. Oare nu este mult prea putin facand o comparatie si luand seama de pilda la colegii de la medicina care nicidecum nu au renuntat la cei 6 ani de facultate?

C.B.S.:Personal sunt convins că reducerea timpului de învăţare duce la o reducere a calităţii pregătirii studenţilor ceea ce este un aspect negativ a cărui efecte se vor vedea în curând. Măsura era însă necesară deoarece era nevoie de o uniformizare a programelor de învăţământ pentru a beneficia de o echivalare a diplomelor

8) Astazi studentul se limiteaza in activitatea sa la obtinerea de informatii, accesarea Internet-ului si la sustinerea examenelor pentru ca la final sa fie recompensat cu o coala pe care sa se scrie: Diploma de Absolvire. Nu are o insemnatate majora si lectura minutioasa in biblioteci, cu creionul pe hartie, cercetarea serioasa cu ajutorul profesorilor coodonatori, dar mai cu seama practica clinica?

C.B.S.: Sunt studenţi şi studenţi. Unii sunt doar vânători de diplome. Aceştia nu sunt studenţi adevăraţi. Apoi sunt studenţi care învaţă ceea ce le fixează programele analitice. Sunt studenţi mediocri care însă pot ajunge la unele succese profesionale. Şi apoi sunt studenţii buni care învaţă mai mult decât ceea ce li se predă, citind în biblioteci sau făcând apel la internet (care este un instrument formidabil dacă ştii să-l foloseşti critic). După părerea mea ceea ce lipseşte este preocuparea şi de asimilarea culturii, de demersuri interdisciplinare, de integrare a specialităţii „învăţate” într-o viziune integrativă Ştiinţă-Cultură-Spiritualitate.

În ceea ce priveşte practica clinică lucrurile sunt clare. Nu poţi fi medic fără a lucra la patului bolnavului şi nu poţi fi psiholog, mai ales psihoterapeut dacă nu ai luat contact direct cu cei suferinzi. Patologia în general, nu se poate învăţa la cursuri sau din cărţi. Trebuie să vezi „în direct” bolnavii, să discuţi cu ei să-i examinezi şi să-i urmăreşti. Nu poţi să înveţi să conduci o maşină sau un avion din cărţi.

9) Va rugam sa ne dezvaluiti cum era viata studenteasca in anii ’40-’50, atunci cand dumneavoastra erati student la Facultatea de Medicina, care era datoria studentului in acea perioada?

C.B.S.: Este foarte greu de răspuns fiindcă anii studenţiei mele nu au fost simpli. A fost războiul, a fost perioada imediat postbelică şi apoi a fost instalarea comunismului cu toate necazurile lui. Facultatea de Medicină nu este un model căci ea necesită forme de învăţământ mult mai grele şi mai disciplinate. In plus nu trebuie uitat că la vremea aceea, elitele care reuşeau să treacă prin concursurile de internat şi externat aveau un regim paralel de învăţare extrem de riguros  care se făcea în cadrul diferitelor clinici şi care nu avea nimic scolastic. Formarea mea medicală nu s-a făcut în amfiteatre, săli de cursuri sau de lucrări practice, ci în saloanele de bolnavi şi laboratoarele spitalelor. Această formă au urmat-o însă foarte puţini (circa 10-15%). Ceilalţi urmau cursurile care pe vremea aceea erau obligatorii şi luau parte la prezentări de bolnavi, lucrări practice etc. Disciplina era extrem de riguroasă, iar absenţele erau sancţionate. De asemenea în anii mei de studenţie nu am întâlnit şi nici nu am auzit de cazuri de corupţie la nivelul corpului didactic.

10) Care este relatia dintre psihologie si medicina? Care sunt limitele psihologiei si ale medicinei (si aici ma refer in special la neurologie si psihiatrie) deoarece deseori au existat polemici/conflicte intre psihologi si medici vis-a-vis de domeniul de activitate al fiecarei discipline .  Pana  unde se poate „intinde” psihologia?

C.B.S.: Medicina şi psihologia implică două demersuri deosebite. Aceste demersuri au un spaţiu comun atunci când este vorba de tratat bolnavii cu diferite dezordini psihice. Aci trebuie să existe o complementaritate şi nu o concurenţă sau un antagonism căci atât medicul cât şi psihologul au o contribuţie proprie cu abordări diferite, dar cu un scop unic: vindecarea bolnavului sau uşurarea suferinţelor sale. E drept că această colaborare este asimetrică deoarece un medic, mai ales un psihiatru este îndreptăţit dacă are cunoştinţele şi experienţa necesare să facă psihoterapie, în timp ce un psiholog nu are permisiunea să aplice tratamente medicale. De altfel demersul medical implică o serie de cunoştinţe şi o experienţă în domeniul clinicoterapeutic pe care psihologul nu le are. De asemenea medicul are o responsabilitate şi îşi preia uneori riscuri enorme mergând până la cel de a pune în primejdie viaţa pacientului. Psihologul la rândul lui trebuie prin studii şi stagii în spitale de specialitate să-şi însuşească acele cunoştinţe care să-i permită să facă un diagnostic pozitiv şi diferenţial care să-i îngăduie să evite să trateze psihoterapeutic bolnavi care necesită o abordare medicală.

11) Cunoastem activitatea bogata a dumneavoastra in domeniul clinic, va rugam sa ne oferiti cateva adevaruri pe care clinica vi le-a descoperit?

C.B.S.: Activitatea clinică este „inima” învăţământului medical chiar şi pentru cei ce vor opta pentru specialităţi de laborator, de explorări funcţionale, sau se vor dedica problemelor de organizare sanitară. Clinica aduce studentul în mediul lui de lucru şi tot clinica îi dă posibilitatea să-şi însuşească aspectele manuale ale medicinii de la injecţii şi pansamente, la toate manevrele pe care această profesiune le implică şi pe care mi le-am însuşit nu numai de la corpul didactic sau cadrele medicale superioare dar şi de la surorile medicale. În medicină trebuie să ştii să înveţi de la oricine şi trebuie să ştii să recunoşti ceea ce nu ştii şi să nu-ţi fie ruşine să ceri sfaturi sau ajutor de la alţii căci e vorba de sănătatea şi uneori de viaţa bolnavilor. Lucrurile devin şi mai dificile în condiţii de urgenţă (bombardamente, cutremure, front etc) unde uneori fiecare minut contează. Am avut tristul privilegiu să cunosc şi aceste aspecte care mi-au o experienţă ce mi-a servit toată viaţa.

12) In continuarea aceleasi intrebari va rugam sa ne dezvaluiti care au fost principiile dumneavoastra inca din tinerete si cum ati reusit sa dezvoltati o astfel de activitate remarcabila,  multi-disciplinara si de exceptie, sa deveniti un om de stiinte emblematic pentru Romania?

C.B.S.: Principiul meu a fost foarte simplu. Mi-am dedicat aproape toată vremea învăţării şi practicei medicale, iar în restul timpului am fost în special atras de aspectele culturale şi spirituale ale vieţii. De asemenea am dus o viaţă regulată fără să pierd nopţi sau să mă rătăcesc în vâltoarea unor distracţii, zgomotoase.

Trebuie să adaug acum un lucru important. Încă din anul al III-lea am început sub îndrumarea unor maeştri remarcabili să mă ocup de cercetarea ştiinţifică. Recunosc că nu orice student trebuie să facă cercetare după cum nici orice medic nu trebuie să fie inclus în programe de cercetare. Cei ce fac însă cercetare capătă ceva în plus în afară de renumele pe care pot să şi-l facă,ceva ce îi ajută considerabil nu numai în executarea profesiunii lor. E vorba de ceea ce am putea numi o „disciplină a minţii” .

13) În încheiere oferiti-ne  cateva sugestii pentru un student la Psihologie.

C.B.S.: Lucrurile s-au schimbat mult faţă de situaţia din tinereţea mea. Au apărut alte repere, alte condiţii şi oamenii fug după alte obiective. Tinerii care vor să-şi facă o pregătire temeinică trebuie să muncească mult, să înveţe cât mai mult, să-şi îndrepte preocupările şi spre orizonturile culturii, să ducă o viaţă regulată în care odihna să fie respectată şi să piardă cât mai puţină vreme în spaţiul hedonic.

ARTICOLE PSIHOLOGIE

Cine a fost Sigmund FREUD???

Sigmund Freud (1856–1939)

Comunitatea ştiinţifică din lumea întreagă, dar mai ales cea din patria-mamă, omagiază anul acesta
printr un număr impresionant de manifestări cultural-ştiinţifice împlinirea a 200 de ani de la naşterea părintelui evoluţionismului, adică Charles Robert Darwin. Tot în acest an, mai precis în luna septembrie, se împlinesc 70 de ani de la moartea părintelui psihanalizei: Sigmund Freud. Despre personalitatea şi moştenirea psihanalistului vienez voi vorbi în rândurile ce urmează. Sigmund Freud este considerat a fi una dintre cele mai influente minţi conform clasamentului „Top 100 Thinkers of the Twentieth Century“, publicat în revista americană Time Magazine (numărul din 29 martie 1999). Dincolo de orice fel de evaluare subiectivă, consider că Freud s-ar putea lupta, dacă nu pentru poziţiile de vârf, cel puţin pentru primele zece locuri din lista celor mai mari gânditori ai secolului trecut. Şi o să vedem de ce.

Să ne reamintim

Cu doar trei ani înainte de apariţia lucrării On the Origin of Species, la unsprezece ani după naşterea lui Friedrich Nietzsche în Röcken şi în plină epocă feuerbachiană, se naşte la Freiberg (azi Pribor, Cehia) la 6 mai 1856, dintr-un tată comerciant aflat la a treia căsătorie (Jacob Kolloman Freud) şi dintr-o mamă mai tânără cu 20 de ani decât tatăl (Amalia Malka Nathanson), cel care va fi supranumit întemeietorul psihanalizei, Sigismund Schlomo Freud.

Sigmund, băiatul cel mare, cu păr des şi negru, preferatul mamei, va mai avea alţi şapte fraţi: Julius (moare la optsprezece luni), Anna, Rosa, Mitzi, Dolfi, Paula şi Alexander. Din cauza sărăciei, după patru ani de la naşterea lui Sigmund, familia se va muta în cartierul Leopoldstadt din nord-estul Vienei. Viena va deveni oraşul copilăriei şi studenţiei tânărului Sigmund şi tot aici va profesa ca medic, iar apoi ca psihanalist până în ultimii ani de viaţă, când, bolnav de cancer, va fi silit să se exileze la Londra. Să nu uităm că Freud aparţinea unei familii evreieşti, ceea ce îi va provoca o îndelungată suferinţă începând cu anul 1873, anul intrării la universitate: „Universitatea mi-a adus în primul rând unele decepţii usturătoare. M-am confruntat înainte de toate cu prejudecata că trebuia să mă simt inferior şi că nu aparţin poporului, deoarece eram evreu. Prima prejudecată am respins-o cu toată tăria. Nu am înţeles niciodată de ce trebuie să mă ruşinez de originea mea sau, cum începuse să se spună, de rasa mea“ [1]. Freud se remarcă drept un tânăr studios, învaţă repede greaca, latina, ebraica, engleza, franceza şi puţină spaniolă şi italiană [2], este pasionat de mitologia antică (de legendele generalului cartaginez Hannibal), de Homer, de filozofie, dar şi de literatură, de scrierile lui Goethe şi Shakespeare.

Cariera

Interesul şi curiozitatea pentru structura şi funcţia sistemului nervos îl determină să-şi înceapă cariera în 1876 ca cercetător la Institutul de Fiziologie al lui Ernst Wilhelm von Brücke. Aici se va preocupa îndeaproape de studierea măduvei spinării la Ammocoetes Petromyzon şi va avea notabile contribuţii ştiinţifice prin publicaţii în special în ceea ce priveşte efectul analgezic al cocainei. La 31 iulie 1882 (tot din motive financiare) se mută la Spitalul General din Viena, lucrând în paralel şi la Institutul de Anatomie Cerebrală. Dându-şi seama repede că nu deţine instrumente de studiu eficiente, că biologia nu era suficient de matură pentru a explica procesele cognitive, Freud trece de la fiziologie la bolile nervoase. Studiază câteva luni la Paris, sub conducerea neurologului Jean Martin Charcot, învaţă cum să utilizeze hipnoza în terapia isteriei şi la 25 aprilie 1886 îşi deschide un prim cabinet de psihiatrie pe strada Rathaustrasse nr. 7, cu scopul tratării „bolnavilor de nervi“. La 13 septembrie 1886 se căsătoreşte cu iubita sa din tinereţe, Martha Bernays [3]. Semnalez alte două momente importante pentru cariera psihanalistului: întâi numirea ca Privat-Dozent în Neuropatologie în cadrul Universităţii din Viena la 18 iulie 1888 [4] şi semnarea de însuşi împăratul Franz Iosif a decretului prin care i se oferea titlul de Profesor Extraordinarius la 5 martie 1902 [5].

Freud îşi continuă munca în domeniul clinic în colaborare cu Josef Breuer, practicând hipnoza şi catharsis-ul. Deoarece observă că nu poate obţine rezultate miraculoase prin hipnoză, renunţă la aceasta şi gândeşte o nouă tehnică terapeutică, prin care se va folosi de mecanismul psihologic al asocierii de idei (pacientului i se solicita să verbalizeze tot ce-i trece prin minte) pentru a evoca amintiri esenţiale. Această tehnică va permite o adâncire treptată în străfundurile psihicului, redescoperind conţinuturi inedite, ceea ce înseamnă că asocierile libere nu erau atât de libere precum se credea, ci dimpotrivă, ele erau determinate de un conţinut subconştient care ulterior era supus analizei şi interpretării psihanalistului [6]. Pacienţii lui Freud erau în mare parte femei distinse ale aristocraţiei secolului al XIX-lea. Freud constată la aceste paciente simptome ce nu prezentau cauze organice (de exemplu paralizia membrelor). De aceea a încercat să identifice elemente comune la fiecare pacient. Tot prin intermediul asocierii libere a descoperit existenţa unor seducţii, a unor traume şi abuzuri sexuale în copilărie. De asemenea, folosind metoda interpretării viselor (visul, conform lui Freud, reprezintă calea regală spre inconştient) a descoperit faptul că visul nu are doar o valoare simbolică, ci şi o structură asemănătoare simptomului nevrotic.

Cu timpul, medicii vienezi devin interesaţi de noua metodă de terapie a profesorului Freud. Astfel că la invitaţia lui Freud se vor aduna în fiecare miercuri seară (Societatea Psihanalitică de Miercuri) în casa de pe Berggase 19 pentru a dezbate cazuistica clinică a psihanalistului [7]. Treptat lor li se vor alătura şi medici din alte ţări. Cu toţii vor contribui la răspândirea psihanalizei în întreaga Europă, dar şi în America (mai ales în urma vizitei şi conferinţelor lui Freud la Clark University) [8]. Astfel, se vor înfiinţa societăţi psihanalitice în marile oraşe ale lumii, se vor organiza congrese internaţionale de psihanaliză şi se vor fonda noi publicaţii psihanalitice (revista Imago). Primul congres internaţional de psihanaliză se va desfăşura la Salzburg în 1908, când Freud va vorbi neîntrerupt timp de cinci ore despre nevroza obsesivă a „omului cu şobolani“ [9].

Freud a fost nu doar un practician excelent, ci şi un om al scrisului. Opera freudiană cuprinde peste 110 titluri. Prima lucrare publicată, în 1891, reprezintă un studiu despre afazie. O lucrare celebră scrisă în colaborare cu Josef Breuer, în care este descris cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), caz care va face carieră, este Studii asupra isteriei (1895). În 1899 apare Interpretarea viselor, carte care îi va aduce un real renume psihanalistului. Alte cărţi importante sunt Psihopatologia vieţii cotidiene (1904), Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905), Micul Hans (1909), Totem şi tabu (1913), Prelegeri de introducere în psihanaliză (1917), Dincolo de principiul plăcerii (1920), Eul şi Sinele (1923) şi Moise şi monoteismul (1938).

Ultimii ani

Sănătatea lui Freud începe să se clatine odată cu descoperirea unui ţesut palatin cancerigen. Din 1923 şi până la finele vieţii, Freud va suferi multiple intervenţii chirurgicale (peste 20). Însă gloria sa va continua. În 1930 i se oferă premiul Goethe din partea oraşului Frankfurt ca urmare a propunerii poetului Alfred Döblin. Cinci ani mai târziu este ales membru al The Royal Society of Medicine, iar în 1936, cu prilejul împlinirii a 80 de ani, primeşte o adresă omagială semnată de 200 de scriitori şi artişti, printre care amintesc pe Thomas Mann, R. Rolland, S. Zweig şi V. Woolf. În primăvara anului 1938, trupele germane invadează Viena. Naziştii îi scotocesc casa, îi ard cărţile şi îi persecută familia. În urma unor demersuri îndelungate şi anevoioase şi cu sprijinul lui Ernest Jones, a prinţesei de Grecia, Maria Bonaparte, şi a preşedintelui Roosevelt, la 4 iunie 1938 Freud reuşeşte să părăsească definitiv Viena, stabilindu-se la Londra. Surorile sale îşi vor găsi sfârşitul în lagărele naziste. La Londra va oferi puţine consultaţii, însă este vizitat de personalităţi de seamă, printre care şi pictorul Salvador Dali. Tot de la Londra va coresponda cu Albert Einstein
pe tema păcii. La 23 septembrie 1939, la ora 3 dimineaţa, măcinat de cancerul de care suferea, Sigmund Freud se stinge din viaţă.

Moştenirea lui Freud

Ne întrebăm ce a rămas în urma lui Freud. Modest fiind, psihanalistul şi-a dat seama de limitele instrumentelor de investigaţie terapeutică, de slăbiciunea teoriilor sale, dar a rămas încrezător în forţa ştiinţelor viitoare care vor putea oferi umanităţii noi descoperiri importante, unele chiar contrare propriilor sale teorii: „Nici un critic nu este mai capabil decât mine însumi să sesizeze clar disproporţia dintre problemele şi soluţia pe care le-o dau şi, ca îndreptăţită pedeapsă ce o voi primi, nici una dintre regiunile psihice în care am pătruns, zone neexplorate de nici un muritor până la mine, nu-mi va purta numele sau se va supune legilor mele“10.
Moştenirea freudiană este neîndoielnic valoroasă şi foarte extinsă. De aceea îmi este imposibil să ofer detalii despre întreaga moştenire freudiană. Îmi propun doar să subliniez succint cele mai importante puncte ale moştenirii sale.

Psihanaliza – metodă terapeutică şi ramurile fiice

În primul rând, Sigmund Freud ne a lăsat psihanaliza. Întotdeauna numele Sigmund Freud va fi asociat psihanalizei, deoarece a fost fondatorul ei. Însă criticile ce loveau psihanaliza din toate părţile nu au întârziat să apară. Kasimir Birk, un tânăr de origine germană, a identificat paisprezece critici aduse doctrinei psihanalitice. Bunăoară, psihanaliza este o ştiinţă: materialistă, naturalistă, scepticistă, mecanicistă, evoluţionistă, raţionalistă, empiricistă, pozitivistă, relativistă, fiziologistă, biologistă, psihologistă, istoricistă şi ateistă [11]. Cu toate acestea, psihanaliza ca metodă de terapie s-a răspândit repede în întreaga lume. Din Franţa până în Brazilia şi New York, astăzi, zeci de mii de psihanalişti freudieni încearcă să vindece psihicul bolnav respectând teoriile psihanalitice freudiene [12]. Deci Freud ne-a lăsat un model de psihoterapie serioasă, care se adresează unor categorii de bolnavi psihic. De ce am subliniat „serioasă“? Două motive vor fi suficiente. Întâi pentru că analiza personală, formarea psihanalitică şi supervizarea, cu alte cuvinte cerinţele pentru un viitor psihanalist necesită o bună pregătire intelectuală dar şi practică într o perioadă îndelungată de timp (7–8 ani). Pe de altă parte, cura psihanalitică nu înseamnă un Nurofen de trei ori pe zi şi nici nişte simple exerciţii de respiraţie şi concentrare timp de câteva săptămâni, ea durează întotdeauna un număr necesar de ani. Însă moştenirea psihanalistului nu se reduce doar la psihanaliză. Aş putea afirma că moştenirea sa este la fel de complexă ca şi cea a lui Darwin. Teoriile sale au influenţat multe domenii, ceea ce face imposibil de măsurat cu exactitate influenţa lui Freud sau chiar izolarea domeniilor în vederea examinării acestor influenţe [13].

Post-freudienii

Pe urmele teologului catolic Hans Küng trebuie şi noi să evităm două mari greşeli: a) întâi, greşeala pe care o fac în special teologii, care văd în Freud doar un ateu, un materialist şi un pan-sexualist şi b) greşeala psihologilor care văd în Freud doar un psiholog, un psihoterapeut sau un psihanalist [14]. Cert este că datorită teoriilor freudiene imaginea noastră despre om s-a schimbat în era postfreu¬diană şi multe aspecte ale activităţii ce definesc condiţia umană s-au clarificat [15]. Astăzi numărul şcolilor psihoterapeutice, care, fie că ne convine sau nu, s-au desprins din psihanaliza freudiană, a crescut considerabil. Reprezentanţii acestor şcoli nu trebuie să uite că întemeietorii lor, adică Jung, Adler, Rank, Lacan, Bowlby, Frankl, Erickson sau Fromm, chiar dacă într-un final l-au criticat pe Freud, nu ar fi existat fără Freud.

Un nou model al psihicului. Inconştientul

Freud nu este descoperitorul inconştientului. Referinţe la inconştient regăsim şi în operele filosofilor (Kant, Schelling, Schopenhauer), însă el îi oferă o nouă valoare, îl cercetează cu atenţie şi accentuează rolul predominant al inconştientului în cadrul dinamicii psihice şi asupra comportamentului uman. Inconştientul i se revelează lui Freud ca urmare a practicii clinice, când în urma analizei cazurilor clinice identifică o relaţie anume între inconştient şi disfuncţiile nevrotice cauzate de reprimări sexuale. Pe lângă inconştient, psihicul uman, în viziunea psihanalistului, cuprindea conştientul şi preconştientul (prima topică). Comparând mintea umană cu un gheţar, Freud numeşte partea de la suprafaţa apei „conştient“, iar partea aflată sub nivelul apei „inconştient“ (das Unbewusste). Inconştientul este deci partea cea mai dominantă, depozitul tuturor impulsurilor şi dorinţelor, a conţinuturilor psihice refulate, neaccesibile conştiinţei. Inconştientul este iraţional şi ascultă de comandamentele principiului plăcerii, ignorând orice formă de moralitate. După 1920, Freud realizează cea de-a doua topică, introducând conceptele de Sine (componenta primară, guvernată de principiul plăcerii), Ego (cel ce înfrânează pulsiunile Sinelui, cel ce spune: stop, nu acum; principiul realităţii) şi Superego (instanţa supremă, valoarea morală).

Teoria dezvoltării psihosexuale

Sexualitatea va rămâne unul dintre cele mai polemizate aspecte ale psihanalizei mai ales de către cei plini de prejudecăţi şi care niciodată nu au răsfoit nici măcar Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Freud oferă un nou model al sexualităţii umane. El a argumentat că sexualitatea nu înseamnă doar juisare, că există o activitate sexuală mult mai extinsă, care nu se limitează la mecanica organelor genitale şi nu îi priveşte doar pe adulţi. Există diferite zone erogene care pot fi excitate chiar la copiii mici (corespunzătoare stadiilor: oral, sadic-anal, falic, latent şi genital). A accentuat importanţa relaţiilor dintre părinte şi copil în primii ani de viaţă. Un lucru de bun-simţ. Întotdeauna începuturile vor fi edificatoare pentru evoluţia ulterioară. Pe de altă parte, pansexualismul susţinut de Freud nu se poate verifica mai bine decât astăzi, când omul este ghidat de principiul plăcerii mai mult decât de principiul realităţii, când urmăreşte doar satisfacerea impulsurilor, când totul în jurul nostru pare a fi doar sex, începând de la o banală reclamă TV. Pentru că sexul se vinde. Sexologii ne avertizează de pericolul sexualităţii contemporane. Analizând transformările extreme din cadrul sexualităţii din ultimele decenii, sexologul german Volkmar Sigusch a creat termenul de „neosexual revolution“ pentru a defini perioada în care ne aflăm.

Sigusch consideră că „neosexual revolution“ este mai periculoasă decât ceea ce a însemnat „sexual revolution“ din perioada anilor ’60–’70. Printre caracteristicile acestui nou concept se numără: iubirea narcisistă, accentuarea diferenţelor dintre genuri, satisfacţia pur erotică, comercializarea oricăror forme de sexualitate şi dispariţia intimităţii [16].

„Teologia“ lui Freud

Dintr-o perspectivă obiectivă, Freud ar putea fi considerat un gânditor creştin iscusit, pentru că înainte de a specula teologic despre existenţa lui Dumnezeu (Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată) sau despre alte chestiuni asemănătoare, ca urmare a zeci de ani de experienţă clinică, consultând peste 500 de pacienţi, el sesizează într-o manieră excelentă natura căzută a umanităţii, incidenţa exagerată a simţurilor, efectul „veşmintelor de piele“ şi legătura noastră profundă cu animalitatea. Teologii creştini mereu au teologhisit despre cele cereşti, comentând faptul că omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că este „părtaş al dumnezeieştii firi“ şi că ţinta finală este îndumnezeirea, însă mai puţin au comentat urmările căderii în păcat, condiţia umană actuală, dar mai ales mijloacele de izbăvire. Întrebare: câţi dintre episcopii sau preoţii creştini au structurat un model pe care l-am putea numi de „terapie spirituală“, având la bază Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care să fie de folos creştinului în lupta contra patimilor, „spre izbăvirea sufletului“, în „dobândirea Duhului Sfânt“ şi „spre viaţa de veci“? Freud, ateul, s-a preocupat de tratarea bolilor (trupeşti ori psihice) ale pacienţilor săi.

În fine, odată cu Freud se vor iniţia noi cercetări serioase în domeniul sexologiei. Freud a influenţat sexologi precum Wilhelm Reich, Otto Gross, Magnus Hirschfeld, Alfred Kinsey, Masters şi Johnson sau Fritz Klein, specialişti care au considerat necesară studierea sexualităţii mai ales datorită problemelor de natură sexuală cauzatoare de dezechilibre în căsnicie, dar şi studierea perversiunilor, a disfuncţiilor sexuale, a deviaţilor sexuale sau a orientărilor sexuale.

Psihiatria

Deşi teoriile psihanalitice au fost discreditate cu mulţi ani în urmă, psihiatria modernă nu poate nega influenţa lui Freud în acest domeniu. Numeroşi psihiatri contemporani, inclusiv americani, nu s-au îndepărtat de teoriile freudiene, ci dimpotrivă, ţin seama de acestea mai ales în stabilirea diagnosticului şi în intervenţia terapeutică. Freud a avut opinii diferite faţă de colegii săi psihiatri. De exemplu, a oferit o nouă înţelegere nevrozelor, psihozelor sau obsesiilor. A descoperit că factorii etiologici ai isteriei sunt în cele mai multe cazuri de natură sexuală (un conflict sexual, o masturbare excesivă, un efect al unei experienţe sexuale eşuate, o poluţie nocturnă, un coitus interruptus, o abstinenţă sexuală sau o excitaţie frustrată). De aceea a început prin studierea vieţii sexuale a unui grup de pacienţi cunoscuţi sub numele de neurastenici. Freud a descoperit că sursa simptomului nevrotic constă tocmai în conflictele din zona inconştientului şi în blocarea pulsiunilor. Simptomul reprezintă un mecanism de apărare simbolic împotriva unei dorinţe neaşteptate, însă el nu serveşte doar la blocarea dorinţelor, ci exprimă indirect conflictul, într-o manieră de care pacientul nu este conştient. Conflictele intrapsihice care rezultă în simptome nevrotice sunt examinate şi astăzi de psihiatri, indiferent dacă nu toţi psihiatrii sunt de acord că la baza acestora se află conflicte între dorinţă şi refulare sau între instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos).

Psihologia copilului

Putem admite că Freud este părintele psihologiei copilului. Prin importanţa pe care psihanalistul a oferit-o copilăriei, psihologii de după Freud au considerat extrem de necesară studierea comportamentelor copiilor începând cu primii ani de viaţă. Psihanalistele Anna Freud, Melanie Klein, dar şi Jean Piaget îşi vor dedica mulţi ani din viaţă observaţiei şi examinării îndeaproape a comportamentului copiilor. Astfel, copilul nu mai este considerat a fi o fiinţă imperfectă şi un adult nedezvoltat şi nici mintea sa nu mai este considerată a fi doar o tabula rasa. Rezultatele cercetărilor postfreudienilor vor avea implicaţii mai ales în ceea ce priveşte educaţia şcolară a copiilor, dar şi în stabilirea metodelor psihoterapiei infantile.

Influenţa asupra culturii

Sigmund Freud nu doar că şi-a întins aplicaţiile psihanalizei (psihanaliza aplicată) în alte domenii decât cel clinic, dar a influenţat dezvoltarea sau a creat schimbări de atitudine în cadrul acestor domenii precum: arta (suprarealismul), religia, morala, etica, literatura, antropologia ]17], epistemologia, estetica. Iarăşi nu există spaţiu îndeajuns pentru a descrie ce a rezultat în urma lui Freud. Însă, aşa cum afirma psihanalistul Zamfirescu, psihanaliza contemporană este mult mai pragmatică, mult mai orientată spre psihoterapie şi mult mai dornică de a renunţa la speculaţiile filosofice [18].

Concluzii

Acest articol nu a avut scopul doar de a omagia împlinirea unui număr de ani de la moartea psihanalistului vienez prin descrierea parcursului său şi a contribuţiilor sale impresionante de a lungul vremii (indiferent de validitatea ştiinţifică a teoriilor sale), ci şi-a propus a dovedi că personalitatea lui Sigmund Freud a marcat în mod profund epoca sa, dar şi că acum, la 70 de ani de la moartea sa, Freud nu a dispărut din interesul cercetătorilor şi practicienilor clinici sau de altă formare. Ne-a rămas un nou model al minţii şi o nouă înţelegere a fiinţei umane în complexitatea sa. Prin psihanaliză, Freud ne-a propus o nouă abordare integrativă a persoanei umane, care ţine seama de întreaga varietate de factori ce stau la baza construirii fiecărui tip de personalitate şi care consideră persoana umană ca fiind unică. Mai mult decât atât, psihanaliza cuprinde un aspect hermeneutic, deoarece ea s-a născut nu din observaţia structurată sau din experimente ştiinţifice reci, ci din studiul intim al pacientului în cadrul psihoterapiei.

Psihanaliza este valoroasă pentru că interpretează sensurile comportamentelor umane, ale acţiunilor şi ale experienţelor umane. Aş dori să închei cu o afirmaţie a psihanalistului Zamfirescu: „psihanaliza are fără îndoială o semnificaţie spirituală, în sensul că te ajută să te eliberezi de balastul trecutului, te scoate din repetiţia unor scheme care se formează fără voia ta în prima parte a vieţii. Te ajută să devii tu însuţi, să devii creator, să fii deschis la experienţe şi să nu ai spiritul încărcat cu tot felul de vestigii ale primei copilării“ [19].

1 Sigmund Freud, Autobiografie, trad. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 12. Biografii lui Freud au văzut în antisemitismul epocii respective (o altă victimă fiind şi Franz Kafka) originea primară a urii psihanalistului contra bisericii catolice şi implicit contra religiei (vezi Viitorul unei Iluzii, Totem şi Tabu şi Moise şi Monoteismul). Peter Gay notează: „Freud vedea în Biserica Romei şi în trepăduşii ei austrieci principalul obstacol în calea integrării depline a evreilor în societatea austriacă“ (Peter Gay, Sigmund Freud. O viaţă pentru timpul nostru, trad. Florin Vlădoi, Editura Trei, 1998, p. 29). Alături de biografia semnată de Peter Gay recomand şi Ernest Jones, The life and work of Sigmund Freud, şi bineînţeles operele freudiene traduse în limba română la Editura Trei.
2 Roland Jaccard, Freud, trad. Jean Chiriac şi Coca Nina Alina, Editura Aropa, Bucureşti, 2002, p. 8.
3 Jean-Pierre Chartie, Introducere în psihanaliza lui Sigmund Freud, trad. Michaela Brânduşa Malcinschi, Ed. IRI, Bucureşti, 1993, p. 31. Martha aparţinea unei familii distinse a aristocraţiei; era rudă cu Heinrich Heine şi nepoata rabinului şef al Hamburgului. Împreună vor avea cinci copii, dintre care doar Anna va continua munca tatălui său. Curios, dar şi bunicul din partea tatălui lui Freud era rabin, Rabbi Schlomo Freud, iar străbunicul de asemenea rabin, Rabbi Ephraim Freud. Informaţia ne este oferită de Thomas Szász în The Mith of Psychotheraphy, Mental Healing as Religion, Rhetoric and Represion, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1978, p. 138.
4 Siegfried Bernfeld, „Sigmund Freud, M.D. 1882–1885“, The International Journal of Psychoanalysis, 1951, 32: 204–216.
5 Roland Jaccard, op. cit., p. 124.
6 Investigaţia terapeutului în vederea descoperirii conflictelor din profunzimile psihicului este comparată cu munca unui arheolog. Freud este extrem de pasionat de obiectele de artă. Colecţia psihanalistului cuprinde peste 500 de mici statuete egiptene, greceşti, romane, chinezeşti, multe fiind aşezate chiar pe biroul său de lucru.
7 La primele întâlniri începute încă din anul 1902 vor participa patru medici: W. Stekel, A. Adler, M. Kahane, R. Reitler, apoi se vor alătura: M. Graf, H. Heller, P. Federn, E. Hitschmann, O. Rank, iar din străinătate: M. Eitingon, C.G. Jung, K. Abraham, S. Ferenczi şi E. Jones.
8 Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la vizita psihanalistului în America, prilej pentru care Clark University organizează o serie de evenimente artistice, culturale şi ştiinţifice.
9 Tot cu referire la lungimea prelegerilor lui Freud, Jung îşi aminteşte că la prima întâlnire pe care a avut-o cu maestrul său la Viena au discutat fără oprire timp de treisprezece ore.
10 Scrisoare către Fliess, mai 1900, în Pierre Babin, Freud de la tragedie la psihanaliză, trad. Irinel Antoniu, Ed. Univers, Bucureşti, 2007, p. 13.
11 Peter Gay, op. cit., p. 61. Criticii s-au răsculat nu numai împotriva psihanalizei ca ştiinţă sau ca psihoterapie (mai ales cognitiv-comportamentaliştii), dar şi împotriva persoanei lui Freud. Bunăoară, Freud ar fi fost un şarlatan pentru că şi-ar fi inventat propriile cazuri. Ba mai mult, chiar el suferea de afecţiuni psihopatologice (o personalitate borderline cu elemente narcisiste), un abuzat sexual în copilărie, şi de aceea s-ar fi preocupat intens de studierea unor tipuri de tulburări psihice. Pentru detalii vezi: Freud and the Devil: Sexual seduction and splitting, pp. 129–149 din cartea lui Paul C. Vitz, Sigmund Freud’s Christian unconscious, Eerdmand Publishing Co., 1993.
12 Asociaţia Internaţională de Psihanaliză (IPA) adună 70 de organizaţii psihanalitice din 33 de ţări şi reprezintă un număr de peste 11.500 de membri.
13 Helen Harris Perlman, „Freud’s contribution to social welfare“, Social Service Review, 31: 1/4 (1957: mar.–dec.), p. 192.
14 Hans Küng, Freud and the problem of God, Yale University Press, 1990, xi.
15 C. Bălăceanu-Stolnici, „Cuvânt înainte“ în Mihai Copăceanu, Freud sau Religia. Totem. Iluzie. Critică, Ed Agnos, Sibiu, 2008, p. 9.
16 Peter Fonagy, Rainer Krause, Marianne Leuzinger-Bohleber, Identity, Gender, and Sexuality 150 years after Freud, London, International Psychological Association, 2006, pp. 182–183.
17 Weston La Barre, „The influence of Freud on anthropoloy“, American Imago; a Psychoanalytic Journal for the Arts and Sciences, 15 (1958) pp. 275–328.
18 Beatrice Popescu, Andreea Enache, „Interviu cu Vasile Dem. Zamfirescu“, Europe’s Journal of Psychology (EJOP), febr. 2005.
19 „Psihanaliza e oglinda în care îţi vezi spatele“, interviu cu psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, Observatorul cultural, nr. 68 din iunie 2001.

(IDEI IN DIALOG, Anul V, nr 9 (60) SEPTEMBRIE 2009)
ARTICOLE PSIHOLOGIE

Consumul de DROGURI. O abordare psiho-socială.

Drogurile şi dependenţa de droguri sunt o problemă mult mai veche decât ne imaginăm. În 1378, emirul Soudon Sheikhouni al Arabiei a încercat să pună capăt abuzului de cânepă indiană în rândul sărăcimii, distrugând toată cânepa, închizându-i pe toţi consumatorii de cânepă şi poruncind să li se scoată dinţii celor condamnaţi [1]. Balzac era dependent de cafea, iar Freud de ţigări, ceea ce le-a cauzat moartea. Îmi propun prin acest articol [2] să arăt câteva dintre implicaţiile individuale şi colective posibile ale legalizării drogurilor. Pentru o înţelegere clară a fenomenului voi prezenta efectele dependenţei de droguri nu pe baza unor prejudecăţi, mituri sau teorii false ci, luând ca suport cercetările ştiinţifice recente, adică evidenţe.

Dacă definiţia dependenţei de droguri este încă sub semnul întrebării (dependenţă fizică vs dependenţă psihică, adicţie, sistem motivaţional bulversat, alegere conştientă vs mecanism învăţat ce operează mânat de un impuls inconştient, brain disease, boală), totuşi clinicienii au căzut de acord că cel puţin trei dintre următoarele simptome trebuie să persiste timp de şase luni pentru stabilirea diagnosticului: dorinţă continuă, pierderea controlului, preocupare frecventă, continuare în ciuda consecinţelor negative, creşterea intensităţii şi frecvenţei comportamentului, renunţare la activităţile sociale şi iritabilitate în lipsa comportamentului.

În multe cazuri persoana dependentă îşi exprimă dorinţa sinceră de a nu mai lua drogul, însă de fiecare dată eşuează în menţinerea abstinenţei [3]. Dependenţa este progresivă. Drogurile au efecte diferite. Un Ecstasy îţi provoacă o stare de euforie, pe când o doză de heroină te face să te simţi somnolent şi apatic: „mă trezeam dimineaţa cu crampe stomacale şi dureri musculare şi o senzaţie groaznică“ [4]. Drogurile îţi pot oferi senzaţia eliberării de anxietate („când consumi heroină dispare senzaţia de singurătate. E ca şi cum ai avea un iubit“), o controlare a impulsurilor agresive sau o eliminare a simptomelor psihotice [5]. Tehnologia modernă permite astăzi descoperirea acţiunii fiecărui tip de drog asupra neuronilor şi receptorilor cerebrali şi mai ales asupra secreţiei de dopamină, care funcţionează ca o întărire pozitivă (cocaina) [6]. Modificările la nivelul acestui neurotransmiţător pot duce la atrofierea celulelor cerebrale sau la anormalităţi în circulaţia sângelui şi în metabolismul glucozei cerebrale din cortexul prefrontal sau în alte arii limbice care oferă substratul efectelor neurobiologice în cazul depresiei, comportamentelor compulsive sau deficitelor cognitive [7]. În funcţie de modul de administrare, drogurile au o acţiune rapidă, de la o oră (ingestie) până la câteva minute sau secunde (injectare intravenoasă). Comportamentul este greu de stăpânit. Începem întâi cu o ţigară, apoi încă una, continuăm cu o doză mică inhalată, apoi injectată, şi în final o supradoză şi ne prăpădim. Unele droguri produc adaptări fiziologice, astfel încât corpul nu funcţionează într-un mod obişnuit în absenţa lor [8].

În anul 2005, United Nations Office on Drugs and Crime oferea publicităţii o listă ce aproxima numărul consumatorilor de droguri: 200 de milioane consumau droguri ilegale, 76 de milioane sufereau din cauza alcoolului, iar 1.000 de milioane din cauza fumatului, dintre care majoritatea erau dependenţi [9]. În ceea ce priveşte situaţia din Europa, EMCDDA oferea următoarele date: 74 milioane de europeni au consumat cannabis măcar o dată, 13 milioane cocaină şi 12 milioane amfetamine [10]. În România, deşi studiile serioase au început să apară doar din 2004, numărul consumatorilor s-a estimat a fi sub 2% din întreaga populaţie (în 2007). În Bucureşti, din cei 31.625 de consumatori doar 1.891 au beneficiat de tratament [11]. Drogurile, asemenea cafelei şi ţigărilor, demonstrează într-un mod excepţional capacitatea de a se înrădăcina. Oamenii consumă din nou un drog deoarece ultima dată când l-au consumat efectul a fost plăcut, iar ultima experienţă o propune pe următoarea şi pe următoarea după aceasta, astfel că obiceiul se formează treptat, iar urma deprinderii devine întipărită [12]. Plăcerea este imediată, iar durerea se amână. Un adevăr psihologic fundamental este că plăcerea imediată va avea o influenţă mult mai puternică asupra comportamentului decât durerea ulterioară şi incertă [13]. Se declanşează epidemia consumului.

Efectele consumului de droguri

La nivel individual: Primul care suferă este consumatorul însuşi, cel care crede că dacă trage un fum se va simţi mai bine. Dimpotrivă, dependenţa are ca rezultat multiple afecţiuni medicale: cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatita B, C, HIV, tulburări psihice: afectarea memoriei, atenţiei, funcţiilor executive, depresie, anxietate etc. Dar cea mai bună mărturie despre schimbarea propriei vieţi o pot da persoanele dependente. Ele pot mărturisi cum buna-dispoziţie şi eficienţa la muncă au dispărut şi în schimb drogul le-a oferit probleme psihice şi de relaţionare socială. Dacă întâi fumezi o ţigară vei sfârşi tragic, căci ţigara te va fuma pre tine. În cele mai triste situaţii, datorită supradozelor apare decesul („a băut pân’ a murit“, adică a murit pentru că a băut, poate fi înlocuit azi cu „s-a drogat“). Un studiu longitudinal recent a scos la iveală că 28% dintre dependenţii de heroină au decedat în timp ce erau în tratament [14]. Calculele pe plan mondial indică un număr de 200.000 de decese anual cauzate de consumul de droguri. Numărul se crede a fi subestimat [15].

Comorbiditate:

Drogurile nu vin singure, ci aduc cu ele şi alte necazuri. În 2003, Treatment Episodic Data Set (TEDS) descoperă că 21% dintre adolescenţii dependenţi de droguri prezentau o tulburare psihică [16]. Cercetările arată că persoanele cu dublu diagnostic (tulburări mentale şi dependenţă) prezintă o rezistenţă mai mare la tratamentul medical decât persoanele cu o singură tulburare [17]. Alte cercetări recente indică o legătură strânsă între consumul de marijuana şi schizofrenie [18]. În cazul unor intervenţii chirurgicale de urgenţă acestea vor fi imposibile, deoarece corpul trebuie întâi dezintoxicat.

Influenţa socială:

Prima tentaţie a drogului am simţit-o în urmă cu câţiva ani pe străzile unui orăşel din nordul Italiei, când aproape zilnic pe via Zamboni mă întâmpinau doi-trei punkeri rugându-mă să iau un „fumo“. În week-end, la fiecare petrecere din campusul universitar simţeam un miros straniu. Luca, colegul italian, îmi explica: se droghează şi carabinierilor nu le pasă. Multiple cercetări au subliniat că unul din cei mai puternici factori de influenţă în rândul tinerilor este „prietenul“ sau „semenul“ [19]. Sociologii numesc influenţă socială normativă comportamentul prin care membrul unui grup de prieteni va acţiona în conformitate cu cerinţele grupului doar pentru a fi acceptat de grup („nu tragi cu noi un fum, nu eşti de-al nostru“). Iar acest aspect joacă un rol semnificativ în perioada adolescenţei, când deseori grupul devine superior familiei. Tot aici, psihologul Bandura adaugă termenul de cogniţie socială, prin care explică modul în care tinerii procesează informaţia socială – cu alte cuvinte, importanţa acelor role models, care acţionează ca nişte „învăţători“ pentru când, cât de mult, unde şi cum este consumat un drog [20]. Comportamentul tânărului este în cea mai mare parte reglat pe procese cognitive de acest tip. De exemplu, un adolescent va învăţa că e acceptabil, ba chiar indicat să consume droguri în weekend sau la petreceri. Şi va adopta acest comportament. În sfârşit, psihologia cognitivă ne mai învaţă că în aceste condiţii gândirea intuitivă, care este rapidă şi influenţată de emoţiile noastre, primează în defavoarea gândirii analitice. Riscurile ce vor surveni în viitor nu sunt profunde pentru gândurile noastre, iar experienţa imediată are un mai mare impact asupra acţiunilor noastre decât reprezentările mentale ale factorilor din viitor [21].

Probleme de familie:

Dependenţa creează probleme atât suferindului cât şi celor din preajma sa. Familia este prima vizată. Probleme financiare (banii se duc pentru procurarea drogurilor, nici măcar pentru alimente), certuri, divorţ, abuzuri, violenţă, depresie şi sinucidere sunt doar câteva variante. Un alt risc ar fi expunerea copiilor. Fiind o substanţă legală şi ieftină (în cazul legalizării, după cum voi argumenta mai jos), drogul se va afla la îndemână în casă, iar copiii nesupravegheaţi, imitând gesturile părinţilor ori din curiozitate, foarte uşor vor consuma, punându-şi viaţa în pericol. Ceea ce se întâmplă cu ţigările şi alcoolul. Primul fum de ţigară l-am tras (de fapt am suflat) la vârsta de patru ani, observând gestul şarmant al părintelui şi având Kent-ul în dormitor. Isprava n-a rămas nepedepsită.

Probleme antisociale: violenţă, jafuri, vandalisme, violuri şi altele. Un procent semnificativ din accidentele rutiere se datorează conducerii sub influenţa alcoolului. Dacă oamenii consumă alcool la volan, de ce n-ar consuma şi droguri? Numărul crimelor e alarmant (5.000 în Mexic) [22].

Probleme la locul de muncă:

40% dintre cei ce se droghează înregistrează absenteism la locul de muncă, 30% fac greşeli, 25% au probleme cu şeful şi tot 25% au probleme în îndeplinirea sarcinilor [23]. Închisoarea: În 2005, The Arreste Drug Abuse Monitoring Program a identificat 64% dintre bărbaţii şi 63% din femeile încarcerate ca fiind testate pozitiv. Un procent de 25% dintre deţinuţi au comis crime pentru obţinerea drogurilor [24]. Tot în Statele Unite, în 2005 au fost închise peste 500.000 de persoane în urma delincvenţelor cauzate de consumul de droguri [25].

Legalizarea. Posibile consecinţe

Drogurile, cu toate că au o istorie destul de lungă, au fost interzise foarte târziu. În Anglia cocaina a fost interzisă abia în 1916 (legea 40b) [26]. În SUA, şase ani mai târziu, din cauza efectelor ucigătoare asupra societăţii, Curtea Supremă a interzis farmaciştilor să mai prescrie droguri [27]. Astăzi, Afganistanul a devenit cel mai mare producător de opium (90% din piaţa mondială), iar cocaina e livrată în cantităţi uriaşe din Columbia, Mexic, Peru şi Bolivia [28]. Însă ceea ce este bun pentru populaţie nu este bun şi pentru guvern. Dacă guvernul păstrează legea interzicerii drogurilor, aceasta cu siguranţă nu va duce la dispariţia totală a consumului şi a traficului. Dar odată legalizate vor avea mult mai multe efecte negative decât în prezent. Dr. Edwards, expert mondial în problema dependenţei de droguri, explică posibilele efecte ale legalizării drogurilor. În rândurile ce urmează o să fac deseori referire la cercetările domniei sale.

Legalizarea drogurilor aduce cu sine ieftinirea şi accesibilitatea lor [29]

Drogurile vor deveni ieftine tocmai pentru a elimina concurenţa pieţei negre. În sens invers, creşterea preţurilor nu va determina o reducere bruscă a consumului de droguri, pentru că există şi o altă variantă: aceea a reorientării spre alte droguri. De exemplu, creşterea preţului la heroină duce la o centrare pe consumul de cocaină [30]. Cu alte cuvinte, e nevoie de un substitut. Şi se vor găsi alţi şi alţi substituţi. Însă cert este că drogurile vor deveni mai accesibile. Este o păcăleală ideea guvernanţilor români că odată legalizat consumul, va exista un control total asupra drogurilor. Legal nu înseamnă siguranţă şi ilegal nu înseamnă anarhie [31]. Dimpotrivă, ele vor deveni mult mai accesibile şi consumul va creşte. În urmă cu douăzeci de ani, în România telefoanele mobile erau un vis, apoi un lux, iar astăzi aproape fiecare român are telefon, de la copilaşul de grădiniţă până la ciobanul de la stână, însă pentru mulţi dintre utilizatori telefonul s-a transformat în obsesie, e de nelipsit – şi, evident, şi datorită preţurilor joase. Unul dintre beneficiile ilegalităţii drogurilor este faptul că nu permite achiziţionarea lor de către majoritatea populaţiei şi astfel numărul celor dependenţi nu este ridicat [32].Un argument pentru sprijinirea acestei afirmaţii este interzicerea heroinei în 1970 în Harlem (New York), fapt care a redus numărul consumatorilor de heroină şi al deceselor datorate supradozelor [33].

Simbol cultural

Treptat, drogul, în continuarea modelului ţigărilor şi alcoolului, va căpăta o valoare culturală. La români, un cartuş de Kent, un trabuc fin sau o sticlă de whisky reprezintă astăzi un semn al consideraţiunii faţă de o persoană onorabilă sau faţă de un bun prieten. Probabil că marijuana sau cocaina vor avea aceeaşi soartă: un simbol al preţuirii, un cadou distins la ocazii speciale. Drogurile vor deveni o marcă sau vor intra sub incidenţa unor mărci, vor fi comercializate în mod agresiv, iar companiile multinaţionale vor căpăta dreptul de a minţi în privinţa lor şi de a le construi imagini populare favorabile [34]. Drogurile nu vor fi asociate cu personaje celebre ce au suferit în urma dependenţei (John Lennon sau Bob Dylan), dar vor fi asociate cu actori, fotbalişti sau vedete adorate de marele public. Răspândirea va fi de nestăpânit. Să ne gândim doar la epidemia cafelei. Cafeaua se consuma odată doar în câteva regiuni din Arabia, astăzi, după ţiţei, din perspectivă economică este cea mai tranzacţionată marfă din lume [35]. În aceeaşi logică a veniturilor, şi instituţia statului va deveni interesată de taxele percepute de la companiile multinaţionale, va deveni dependentă de veniturile percepute din accize, iar consecinţele vor fi într-o măsură mai mare negative decât pozitive [36]. Statul va trebui să aleagă între venit şi sănătate publică.

Sănătatea publică ar fi deosebit de afectată. Câteva dintre efectele consumului de droguri, adică boli psihice şi somatice, le-am prezentat mai sus. O fabrică de ţigări poate introduce 600 de aditivi dăunători cu scopul de a optimiza funcţia ţigării ca furnizor de nicotină [37]; tot aşa, şi în droguri pot fi introduse aditivi pentru a creşte efectul psihoactiv (de exemplu, prin permiterea unei absorbţii mult mai rapide) [38].

Costurile sociale sunt enorme.

În SUA, în 2004 tratamentul direct pentru dependenţii de tutun a costat peste 81,9 miliarde de dolari [39]. În Australia, costurile totale pentru tratamentul dependenţei de droguri (aici incluzând toate tipurile de droguri) au fost de 34,4 miliarde de dolari [40]. La acestea se adaugă şi costurile pentru prevenţie şi pentru deficitele de la locul de muncă. Şi să nu uităm că o bună parte din nefericiţi nu au asigurări de sănătate. Din perspectivă istorică, legalizarea completă a tuturor drogurilor în prezent ilegale nu constituie o invitaţie la un nou început glorios, ci un salt neînfricat în trecut, ignorând istoria. Prohibiţia drogurilor a fost adoptată deoarece oamenii au considerat intolerabile prejudiciul şi ameninţarea accesului neîngrădit. Una dintre raţiunile legalizării invocată deseori este dreptul la libertate. Or, aci decidenţii se înşală. O persoană dependentă de droguri nu mai este o persoană liberă. Ea va fi constrânsă să-şi satisfacă cerinţele organice indiferent de consecinţe sau de principiile raţiunii.

Slăbiciunile prevenţiei şi ale tratamentului

Două pachete/zi, patruzeci de ţigări, fiecare ţigaretă câte douăsprezece fumuri, în total 480 de gesturi repetitive/zi. Iar buzele sunt zone cu încărcătură erogenă. Senzaţia de plăcere determină repetarea comportamentului deseori involuntar; nici nu-ţi dai seama că ai mai aprins o ţigară. Iată cum se instaurează dependenţa. Şi de aici consecinţele nefaste. Tratamentul presupune motivaţie puternică, răbdare, suport, cheltuieli financiare şi timp îndelungat. Uneori chiar ani de zile. Indiferent de abordările terapeutice sau de substanţele farmacologice recomandate, o cercetare efectuată la nivel european pe o perioadă de 10 ani a ajuns la concluzia că nici tratamentul şi nici măsurile de prevenţie în toţi aceşti ani nu au avut un efect substanţial asupra consumului de droguri [41]. Multe dintre încercările de dezintoxicare de heroină sfârşesc prin dependenţă de metadonă [42]. Mai mult, nu toţi dependenţii beneficiază de tratament. În SUA, persoanele dependente nu-şi pot primi tratamentul deoarece se regăsesc pe liste lungi de aşteptare [43]. În majoritatea cazurilor apare reinstalarea comportamentului chiar şi după ani de zile de abstinenţă şi totul începe de la capăt. Din păcate, multe persoane au probleme şi nu cer ajutor. Întâi pentru că nu pot crede că au o boală sau le e ruşine şi teamă de propria percepţie şi de opinia celorlalţi. Stigmatizarea influenţează stima de sine. Însă rădăcinile dependenţei se înfiripă pe locuri nebănuite. După cum spuneam, de ruşine, nu vor cere ajutor. Iată că în Elveţia doar 5 % dintre dependenţi se regăsesc în terapia asistată cu heroină [44].

În contrast cu problema legalizării drogurilor ce a apărut recent în România, alte state se ocupă cu onestitate de prevenţia, tratamentul şi stoparea acestei maladii. Organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, asociaţii ale foştilor dependenţi de droguri, fundaţii, asociaţii umanitare derulează programe de informare şi educare a publicului (de eliminare a mitului ce vesteşte inocenţa drogurilor uşoare), traininguri pentru cei interesaţi, servicii de voluntariat, strângerea de fonduri, proiecte activiste, programe umanitare şi sociale. Şi totuşi unii oameni consumă. De ce? Există numeroşi factori de risc care-i determină, precum cei genetici, psihologici, tulburările psihice, abuzurile sexuale sau deprivarea socială. Însă pe lângă aceştia se mai doreşte adăugarea unuia: legalizarea.

Care sunt soluţiile?

Întâi, soluţii universale nu există. Însă se poate face ceva. A) se poate face o educaţie timpurie a sănătăţii cu efect asupra copiilor. Însă nu o simplă informare plicticoasă, pliante şi broşuri prin coşuri de gunoi, ci formare, sensibilizare şi, de ce nu?, şoc, astfel încât nici silit un tânăr să nu se gândească la drog. B) restricţiile, întărirea legislaţiei. Limitarea accesului are un rol pozitiv pentru că oamenii nu ştiu să utilizeze inteligent sau cu moderaţie. Ei doar consumă. Dacă un medic îi va spune simplu unui dependent că dacă nu va înceta va muri nu rezolvă problema. Chiar dacă este conştient de acest fapt, pacientul nu se va opri, pentru că este dependent. C) responsabilitate socială. Cuvânt prea puţin cunoscut românilor. Responsabilitatea cade în seama tuturor (a soţului, prietenului, vecinului sau oricărui cetăţean), dar şi a statului, care facilitează oferta şi consumul de droguri. Statul se transformă în promotor al bolilor şi suferinţelor, al incidentelor şi morţii. Statul, care prin Constituţie este obligat să ia măsuri pentru sănătatea publică (art. 34. alin. 1), devine un complice al criminalităţii, un Pilat spălat pe mâini, care aruncă vina doar pe individ, adică pe pacient, şi pe slăbiciunile sale. Vedem nenorocirea altuia şi nu facem nimic. Preoţii se rezumă la o singură acuză: păcat. Însă fără a oferi un sprijin real. Cu toţii suntem codependenţi. Credem că nouă nu ni se poate întâmpla niciodată. Şi ar mai fi o recomandare. În comisiile parlamentare, din moment ce parlamentarii cunosc prea puţin realitatea suferinzilor, nici nu au formare clinică şi nici experienţa tragică a dependenţei, ar trebui invitaţi nu ca audienţi, ci ca membri atât dintre clinicienii cu experienţă îndelungată în problematica dependenţei cât şi victimele, dependenţii înşişi. Ştiţi de ce? Pentru că, potrivit unui argument, poate cel mai puternic, tot din cercetările americanilor, nici măcar ei, dependenţii, nu sunt de acord cu legalizarea drogurilor [45].

1 Griffith, Edwards, Drogurile – o tentaţie ucigaşă, trad. de Octav Ciucă, Paralela 45, 2006, p. 175. 2 Acknowledgements: îmi exprim recunoştinţa Fundaţiei Dinu Patriciu, care mi-a oferit o bursă pentru a studia problema adicţiei la Kings College London. 3 Robert West, The Theory of Addiction, Blackwell Publishing Addiction Press, Oxford, 2006, p. 10. 4 Griffith, op. cit., p. 170. 5 West, op. cit., p. 37. 6 Ibidem, p. 97. 7 Ari Kalechstein, Wilfred G. van Gorp, Neuropsychology and Substance use, Taylor & Francis, London, 2007, p. 113. 8 West, op. cit., p. 23. 9 Ibidem, p. 23. 10 http://www.emcdda.europa.eu/stats09/gps, site-ul European Monitoring Centre for Drugs and Drugs Addiction. 11 http://www.emcdda.europa.eu/publications/country-overviews/ro 12 Griffith, p. 262. 13 Idem. 14 Susan A. Sussman, Drug Abuse. Conception. Prevention. Cesation, Cambridge University Press, 2008, p. 53. 15 Darke Shane, Lousa Degenhardt, Richard Mattick, Mortality amongst illicit drug user. Epidemy, causes and intervention, Cambridge University Press, 2007, p. 136. 16 Ibidem, p. 27. 17 Idem. 18 Peter Reuter, „Ten years after the United Nations General Assembly Special Session (UNGASS): assessing drug problems, policies and reform proposals“, in Addiction, Vol. 104, Issue 4, 2009, p. 511. 19 Sussman, op. cit., p. 99. 20 Ibidem, p. 209. 21 West, op. cit., pp. 54–55. 22 Reuter, op. cit., p. 512. 23 Sussman, p. 264. 24 Ibidem, p. 266. 25 Reuter, op. cit., p. 511. 26 Sussman, op. cit., p. 116. 27 Ibidem, p. 48. 28 Reuter, op. cit., p. 511. 29 Griffith, p. 285. 30 Robert Holman Commbs, Handbook of Addictive Disorder. A practical Guide to Diagnosis and Treatment, 2004, John Wylie & Sons, Inc, New Jersey, p. 508. 31 Bancroft, Angus (2009), Drugs intoxication & Society, Polity Press, Cambridge, p. 114. 32 Ibidem, p. 124. 33 Idem. 34 Idem. 35 Griffith, op. cit., p. 89. 36 Ibidem, p. 284. 37 Ibidem, p. 114. 38 Ibidem, p. 115. 39 Ibidem, p. 52. 40 Ibidem. 41 Reuter, Peter, pp. 510–517. 42 Robert Schwartz şi col., „Attitudes toward buprenorphine and methadone among opioid-dependent individuals“, The American Journal of Addiction, 17, 2008, p. 396. 43 Sussman, op. cit., p. 262. 44 Peter, op. cit., p. 513. 45 Roberto A. Trevino, Alan J. Richard (2002), „Attitudes towards drug legalization among drug users“, in The American Journal of Drug and Alcohol Abuse, Volume 28, Issue 1, pages 91–108.

(IDEI IN DIALOG, ANUL V, nr 12 (63) DECEMBRIE 2009)

INTERVIURI cu TIPI TARI!!!

Interviu cu un PSIHOLOG de la OXFORD.Dr Olivera Petrovich

oxford_logo

 

 

Dr. Olivera Petrovich este profesor de psihologia dezvoltarii la Departamentul de Psihologie Experimentala si preda de asemenea psihologia religiei la Facultatea de Teologie, Universitatea din Oxford. Din 1988 este doctor in psihologie al Universitatii din Oxford si a efectuat numeroase cercetari experimentale in domeniile de interes ale domniei sale, respectiv psihologia religiei si psihologia dezvoltarii. Cercetarile sale recente vor fi incluse in cartea in curs de aparitie: The Child’s Theory of the World.
(Mihai Copaceanu)

Mihai Copaceanu: Distinsa doamna Petrovich, deoarece punctul de plecare al discutiei noastre este psihologia religiei, va intreb intai care este definitia religiei din perspectiva psihologiei moderne in comparatie cu definitia teologica?

Olivera Petrovich: In psihologie, accentul este atribuit persoanei umane, proceselor psihologice, incluzand aici procesele cognitive, emotionale, dar si comportamentului uman in relatie cu Dumnezeu sau alte entitati religioase. Pe de alta parte, teologia inseamna studiul lui Dumnezeu. Teologii se bazeaza pe diverse evidente (istorice, stiintifice, arheologice) in incercarea lor de a intelege fiinta si natura lui Dumnezeu. Cu toate acestea, centrul este Dumnezeu si nu omul. In sfarsit, cele doua definitii ale religiei necesita metode de cercetare distincte.
M.C.: De-a lungul timpurilor s-au incercat varii explicatii ale religiei care aveau ca obiectiv studierea grupurilor religioase (antropologice, sociologice, psihanalitice), insa astazi prin cercetari se ofera mai multa atentie individului, comportamentului si experientelor individuale. Ca un rezultat al cercetarilor dumneavoastra recente, care credeti ca este noutatea oferita de teoriile psihologice moderne ale religiei?
Cel mai simplu mod de a sublinia diferentele dintre cele doua abordari este sa incercam sa intelegem ca prin psihologie cautam evidente intr-un mod direct, de la oameni ca indivizi, prin intermediul testelor (one-to-one) si al interviurilor.
M.C.: Cum definiti conceptele natural si spontan la copii?
O.P.: Conceptele de dezvoltare naturala sau spontana sunt acelea care apar in contextul perceptiei de zi cu zi si in intelegerea lumii fizice; acestea nu necesita nici un input educational specific si nici vreo invatare anume. In psihologia dezvoltarii, conceptele mai sus precizate sunt contrare conceptelor formale sau specializate care trebuie sa fie transmise prin educatie.
M.C.: Oamenii de rand se minuneaza de existenta numeroaselor religii diferite de pe Terra. Am intalnit atat in Romania, dar si, recent, in Oxford aceasta asociere a religiilor cu partidele politice sau cu ciupercile dupa ploaie. Cunoastem asa-numitele religii mari, precum crestinismul sau hinduismul, dar si anumite secte care nu numara mai mult de cateva sute de aderenti. De aceea, multe persoane considera ca religia este doar o forma de produs al unei culturi specifice intr-o anumita epoca, ce poate rezista de-a lungul vremurilor, care se poate dezvolta sau poate chiar disparea, precum religiile vechilor civilizatii antice. Dumnezeu este unul singur, insa inteles diferit. Desigur, nu putem exclude nicidecum influentele culturale asupra religiilor, influente observabile de exemplu chiar din riturile diferite din cadrul acelorasi religii separate geografic. Intrebarea mea este urmatoarea: cum putem distinge intre ceea ce inseamna influenta culturala si ceea ce este natural in cazul omului religios? Sa luam doar un exemplu. Un cetatean poate lesne deveni crestin deoarece a avut sansa de a se fi nascut intr-o tara majoritar crestina, precum Brazilia, a crescut intr-o familie crestina, a primit o educatie totalmente crestina si, mai mult decat atat, intreaga societate in care a trait „l-a creat“ conform religiei sale, adica crestin catolic.

O.P.: Intr-o oarecare masura, am raspuns deja la aceasta intrebare. Abordarea psihologica este utila in acest caz, deoarece ne permite sa diferentiem intre conceptele cele mai de baza ale persoanei umane, care de obicei apar intr-un mod spontan in dezvoltare si nu trebuie sa fie invatate si acelea pe care nu le putem avea fara anumite influente culturale. In mod precis, putem intelege ca o persoana nu poate deveni catolica si nici crestina (conform exemplului tau) fara sa fie „introdusa“ in conceptele specifice crestinismului, respectiv catolicismului sau oricarui alt concept teologic doctrinar. Dar intrebarea principala care se pune este urmatoarea: poate cineva sa devina crestin, sau orice alt tip de om religios, fara a avea anumite predispozitii conceptuale sau tendinte de a intelege conceptele de baza ale divinului? Desigur, problema aceasta ne prezinta cea mai primara forma a intelegerii religioase, care necesita o dezvoltare ulterioara pentru a se manifesta intr-o traditie anume. Cred ca putem astfel lamuri diferenta dintre abordarea psihologica a religiei care se centreaza pe individ de celelalte discipline, care au ca scop studierea grupurilor religioase sau a institutiilor aflate in slujba adultilor.

M.C.: Cum explicati ateismul?

 O.P.: Ateismul trebuie sa fie luat in considerare mai degraba ca o problema de dezvoltare decat ca o caracteristica fixa de ordin conceptual. Definitia ateismului trebuie sa fie determinata empiric, deoarece exista diferite tipuri de „atei“ – si, ceea ce este mai important, oamenii au deseori miscari oscilatorii, de-a lungul timpului, spre religie sau spre ateism. Pentru psihologie, intrebarea este cum apare ateismul in dezvoltarea umana – cu alte cuvinte, care sunt factorii care influenteaza debutul ateismului si cat de stabil este de-a lungul vietii persoanei respective4.

M.C.: Intrebarea urmatoare se refera la dezbaterea acida dintre religie si stiinta – sau mai degraba dintre oamenii religiosi si oamenii care se considera atei sau cei care militeaza pentru libertatea de constiinta. Stim ca in Marea Britanie, in urma cu cateva luni, a inceput o campanie sustinuta de diverse asociatii, printre care si cea a lui Richard Dawkins (vestitul biolog ateu), prin care au decis sa lipeasca inscriptii pe autobuzele din marile orase, inclusiv in Londra si Oxford, cu urmatorul mesaj: „There’s probably no God. Now stop worrying and enjoy your life!“ Care este opinia dumneavoastra despre viitorul religiei?

 O.P.: Raspunsul la intrebarea ta depinde de definitia religiei. Ca fenomen social si cultural, religia poate fi supusa multor transformari ca raspuns la modificarile de intelegere a lumii (de ex. descoperirile stiintifice, interactiunea dintre culturi, teorii filosofice noi etc.). Dar la nivel psihologic, unde religia este definita in termeni de procese mentale cognitive si emotionale ale persoanei umane, cele mai de baza concepte religioase probabil vor ramane intotdeauna o caracteristica naturala a oamenilor.

M.C.: O ultima intrebare: cum poate psihologia sa ajute religia si ce ar putea fi considerat ca subiect de cercetare pentru psihologia religiei?

 O.P.: Cel mai relevant sprijin pe care psihologia il poate oferi religiei este studierea naturii umane, a nevoilor sale conceptuale si a dezvoltarii obisnuite. Desigur, acest fapt are anumite implicatii educationale. Educatia religioasa trebuie sa fie elaborata in asa fel incat sa aiba ca baza si punct de pornire naturalul, adica modul in care oamenii sunt cu adevarat. Oferind unicitate fiecarei persoane si complexitate lumii in care traim, inseamna ca cel putin la modul virtual cercetarea psihologica nu prezinta nici o limita. Domeniul de cercetare este extrem de vast. Noi, oamenii, ne dezvoltam ca urmare a raspunsului la mediul fizic si psihologic, deci exista doua tipuri de patternuri: stabile si schimbatoare. In concluzie, va fi intotdeauna nevoie de descoperirea unor patternuri cauzale in aceasta interactiune si de identificarea celor mai bune cai de influentare – in primul rand prin educatie, dar si prin pastoratie si terapie.

M.C.: Va multumesc foarte mult pentru timpul acordat si pentru amabilitatea de a raspunde acestor intrebari.

o


1 Daca in anumite tari psihanaliza a prins radacini serioase si s-a dezvoltat prin intermediul institutelor de psihanaliza sau al scolilor de psihanaliza, precum in Franta sau America de Sud, in ceea ce priveste mediul academic din Oxford psihanaliza nu este acceptata (surprinzator!) nici ca disciplina de studiu. Nu departe de Oxford este Londra, cea care adaposteste Freud Museum, casa in care s-a refugiat Freud in ultimii ani de viata si care contine atat vestitul divan terapeutic, dar si mare parte din mobilierul si biblioteca psihanalistului, Londra, capitala in care psihanalistii chiar nu se simt minoritari. Ostilitatea psihologiei oxoniene fata de psihanaliza este datorata in mare parte caracterului ei eminamente experimental cu siguranta si ca un rezultat al influentelor lui Karl Popper in ceea ce priveste re-definirea metodelor stiintifice. De aceea, conform afirmatiilor Dr. Petrovich, dar si a altor psihologi din Oxford, nimic din teoriile psihanalitice nu are relevanta pentru cercetarea psihologica moderna, pentru ca nu contine un material consistent, in conformitate cu criteriile exigente ale unei cercetari experimentale moderne. Nu este valabil in domeniul clinic, unde parte din teoriile freudiene sunt inca luate in considerare si aplicate in terapie.

2 Precizez ca aceste teorii evolutioniste au in spatele lor nu doar psihologi ai religiei sau psihologi care studiaza indirect religia. Dimpotriva, numarul oamenilor de stiinta implicati in cercetarea evolutionista apartin altor domenii decat psihologia; de exemplu antropologia sau biologia, persoane care sunt interesate de religie, din varii motive. Psihologia moderna are si ea o contributie prin ramura numita psihologia evolutionista, care desigur are aplicatii si in alte domenii decat psihologia religiei (de exemplu psihologia cognitiva) si ceea ce este relativ diferita de Cognitive Science of Religion.

3 Motivatia cercetatoarei a survenit si din alte motive. Intai pentru ca majoritatea studiilor vizau adultii ca membri ai unor grupuri religioase sau cazuri particulare (ex. fanatismul religios, experiente religioase), pe cand copiii au fost totalmente ignorati. Or, un adult, indiferent de religia sa, a fost candva copil. Iar daca vrei sa studiezi comportamentul religios al unui adult, acesta nu-ti va dezvalui foarte mult din forma sa – si nici macar din geneza sa. Cunostintele din psihologia dezvoltarii i-au permis cercetatoarei sa-si intensifice interesul pentru studierea copiilor. A dorit sa identifice, parcurgand treapta cu treapta, originea „primara“ a religiei (atat cat este cu putinta) si de aceea a ales copii cu varste foarte mici, ajungand pana la varsta de 3 ani si cateva luni.

4 Privitor la problema ateismului ca pozitie dobandita in timp, recomand studiul de caz al Dr. Ana Maria Rizzuto, care a ajuns la aceleasi concluzii, insa bazandu-se pe principiile teoriei psihanalitice. Pe scurt, Ana Maria Rizzuto declara: ateii nu se nasc, ci devin. Pentru mai multe informatii: Ana Maria Rizzuto (1998), Why did Freud reject God? A psychodynamic interpretation.

(Interviu publicat in IDEI in DIALOG, nr 55 Aprilie 2009)